vineri, 14 decembrie 2012

Vagabondul (1)


Sigur il stiti... umbla pe strazi cu chip de fluture. Zboara apasat si priveste intens. Uneori se uita tamp la oameni pana acestia nu mai suporta si intorc capul, dar priveste mai departe. Poate putin pe furis sau mai fastacit, dar se lasa fascinat. Altfel s-ar scutura, stie prea bine. Se intreaba mereu ce e dincolo de ei. El... doar o umbra pe care nimeni in afara de prietenii lui nu l-ar juca la zaruri. Se teme de lumea gandurilor neintelese, dar nimeni nu-l poate opri.

Poarta un cardigan. Se gandea ce cald o sa-i tina. Deja e parte din viata lui. De fapt, s-a indragostit deja de franjurile care ii atarna pe coapse. Paru-i prins cu gand de interbelic care il face sa creada sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra. Crede sincer ca in alta viata a trait la Paris sau Londra, inconjurat de portelanuri feminine. Poate ca a fost Coco Chanel.

Inainte sa iasa din casa se privea in oglinda. Trupu-i este frumos gol. Ici-colo, coaste si solduri care impingeau in piele, sa-si iasa din el, sa fie putin slab cum le place lor. Uniform si rotunjor, nici prea tonic, nici lalau. Isi arata varsta, dar mai are. Se gandea ca nu iese in evidenta cu nimic, dar ii place sa creada ca atunci cand intinde gatul, lumea ii admira muschii prelungi care se inalta dintre umerii lati si lini. Asculta Brazzaville si dansa in fata oglinzii, asa cum facea adeseori. Si se gandea cum si-a cheltuit ultimii bani pe pensule, carti, ciocalata fina si cafea cu aroma de portocale. Nu pentru el. Nu toate.

Cand a iesit pe poarta verde, batranul a alunecat. Plecase la farmacie, varstnic si intepenit, cel mai probabil om rau la viata lui. Acum se agata de un gard de fier, zbatandu-se ca un gandac. I-a intins un brat ferm, neindemanatic. Atat avea la indemana. In gand era multumit ca putea face o fapta buna. Daca l-ar fi privit atunci, ei si-ar fi dat seama ca e modest, dar ca in interiorul sau straluceste o scanteie de mandrie. Si de indignare: "de ce nu dati, oamenilor, o mana de ajutor?". Au mers mai departe. Ei.

Un nimeni, un om. Azi a sunat-o pe mama lui. Sa ii spuna ca ninge. Si-a adus aminte de cat e de singur in acest loc. Si de asta i s-a facut frig. S-a zgribulit in cardingan si si-a pleacat ochii uscati. De atata tot. Genele-i sunt fragede.

E uimit de copilarie. O haituieste prin toate ungherele, o culege din toate ghirlandele. Se opreste si asculta cu nesat colindele din metroul umed. Absoarbe toata bucuria universului si scoate limba in ninsoare sa simta fulgi dulci, reci, ger.

Cade. Azi. Pe treptele de la metroul cu colinde. Lumea trece. Numara pasii, le admira ghetele si cizmele. Are timp atat de mult! Ii plac cele maronii, scurtute, ale tipului roscat cu fes albastru. Toti par egoisti de jos, de acolo de unde doare. Se uda, ustura. Nu striga. Nu injura. Doar zambeste si se ridica in liniste. Si-si infunda indignarea intr-un buzunar gaurit. Uita mereu sa-l coasa. 

(va urma)

Niciun comentariu: