luni, 30 iulie 2012

In salbaticie


Ramasesem pironita cu ochii in sus. Si priveam cum un om se joaca in vazduh. Asa am simtit: se joaca, e liber, e copil. Si mi-am spus in gand ca iubesc acei oameni ce zboara. 

La un colt de scena rasarea luna la patrar. Subtire, ca o domnisoara. Alba, stralucitoare. Acrobatul inca se incapatana sa deseneze cu ultimele culori ale soarelui inserarii. Admiratie, da! Si deodata il vedeai cum urca in aer ca nebunul, in spirale. Eu, marunta, printre pamanteni. Tatal meu traia visul neimplinit. Ce drag mi-a fost de el, acolo! Dar imi dadeam seama ca pentru fiecare dintre noi era la fel.

Acolo sus e o libertate. Si culmea, manuiesti acea libertate din niste manete. N-ar fi frumos sa fie asa si pe pamant? Iar cand iti vine asa, sa tragi maneta si sa te inalti, sa privesti musuroiul de sus. La munca, in loc de pauza de masa, sa ai treizeci de minute de libertate. Ar fi ceva, nu? Sa fii liber sa te-nalti uite-asa, sa mai faci un giumbusluc, sa privesti cum pamantul se inclina, sa zamesti odata cu sufletele ce casca ochii inspre tine si sa saluti norii.


Dar vroiam sa ajung altundeva. O alta libertate traita in salbaticie de Chris J. McCandles, protagonistul real al propriului film. L-am vazut cu ceva vreme in urma, dar cand Irinuca mi-a spus ca exista si o carte, am dat buzna in librarie. Dupa o saptamana de naluciri printre randurile cartii, am inteles altfel. Mai mult decat prima data. Am ramas cu o controversa mare in mine. O teama si o imensitate in ganduri. Povestea... mi-a provocat un amar in gura. Inca o data. Cand i-am privit in fotografii ochii visatori, tristi, dar cu licariri de curaj incapatanat si de speranta l-am inteles, dar a durut. Iar dincolo de durere, a fost teribil, socant.

Am avut numeroase discutii pe marginea acestei povesti, in general cu persoane de sex masculin. Una dintre ele, insa, mi-a atras atentia. Nu era o viziune care sa ma surprinda, dar era un aspect la care eu nu ma gandisem pana atunci. Chris alesese sa isi gaseasca implinirea si iubirea in alt fel, una oarecum filosofica. Era indragostit de salbaticie, sustinea el, iar asta insemna o respingere a implinirii prin dragostea fata de o femeie, prin casnicie. O idee dupa care si persoana cu care discutam isi conducea viata, o idee demonstrata destul de credibil. Insa, din punctul meu de vedere, viziunea era incompleta: nu lua in considerare finalul povestii si era una egoista. Au curs o gramada de ganduri, iar concluzia a ramas in neant. O alta dezbatere m-a dus la o marturisire care m-a speriat, m-a uimit si m-a induiosat in acelasi timp: "natura cu greu ne iubeste inapoi." Venea din partea unui impatimit de munte. Iar altcineva mi-a spus cum a plans la ultimele 20 de pagini din carte. I se parea o palma peste fata, o lectie invatata cu un sacrificiu  prea greu. O parere admirativa, punctata de faptul ca mult din ceea ce stim este ficitune sau presupunere.

Nu stiu sa fi existat vreo clipa in care sa judec acest tanar care a lasat totul in urma si a plecat sa traiasca in salbaticie, cu gandul ca va razbate. Am incercat sa-l inteleg si la un moment dat m-am ratacit. Daca ceea ce credem noi ca e menire e doar un pas fara curaj? Daca e mai presus o implinire singulara, spirituala? In final, insa, el parea sa fie ratacitul. Un rau i-a legat mainile si picioarele si nu l-a mai lasat sa revina pe calea pe care o parasise in urma cu doi ani. Natura e mereu mai mult decat anticipam. Nu putem fi liberi in ea mai mult decat ne permite echilibrul. Si ce miraj! Dar ce limite! Trebuia sa existe o poveste ca aceasta, puternica pana la obsesie, pentru a-ti da seama ca mereu ajungi de la:

"...dar gresesti daca crezi ca bucuria vietii vine, in principal, din bucuria relatiilor umane. Dumnezeu este in tot ceea ce ne inconjoara, in tot ceea ce experimentam. Oamenii trebuie doar sa isi schimbe modul de a privi aceste lucruri."(C.J.M.)

la:

"Bucuria este reala numai atunci cand este impartasita cu cineva" (C.J.M.)

Chris a inteles la final... propriul final. Dar a inteles. A trait intens un vis, o evadare, o inversunare impotriva sistemului si mersului "normal" al lucrurilor, a revenit la conditia primordiala de om. Dar salbaticia nu i-a mai dat voie sa se intoarca in lume. Avea un plan cu el ce trebuia terminat. A fost un teribilist frumos. Si.. o unealta a naturii. Ce lectie! As preda-o in scoli.

Libertatea nu e numai joc si zbor. Uneori, libertatea te tine prizonier. Lui Chris i-au lipsit manetele.

https://www.youtube.com/watch?v=OoeHfM0Cpqk

joi, 19 iulie 2012

Azi


Azi imi vine sa-mi ies din mine. Sa-mi zbor creierii cu aer tare. Cu ceva muzica la pian si cu ritm de ropot. De ropot de cai. Azi nu as vrea decat sa fiu. Si sa dansez cu mine. Doar cu mine. 

Azi nu vreau gandurile altora, nu vreau s-ascult de nimeni. Nu vreau sa raspund la telefon. Azi vreau sa uit toate povestile auzite. Ma simt prea plina de povesti. Prea. Si vreau sa ma descarc ca un fulger. Ce-as lua cu mine daca as fi o tornada? Nimic. Nimic! E bine sa te simti gol. Si tornada. Sa te-nfurii. Sa mai stergi din rautatile si mizeriile de pe Pamant. Si pe ale tale. Sa te scurgi ca o ploaie. Ca un rau. Sa plangi ca el.

Azi port rosu. Rochita mea rosie care amageste pe toata lumea. La 6:48 erau 13 grade in Suceva. De ce la ora aceea? Dormeam asa de bine! Aseara mi-am tuns bretonul singura. Aiurea. Asa cum era si inainte. Si azi am pus rochita rosie sa se potriveasca cu bretonul meu reinventat. Ca o primavara. 

Pulseaza melodia asta in mine. In timpanele mele visatoare. Simt si cald, si rece. Sunt. Nici trista, nici vesela. Azi sunt aievea. Doar cu urme de melodie in timpane. Azi nu vreau nici sa zambesc, nici sa plang. Tac. Si as tacea. As vrea o zi in care sa tac. Si apoi sa vorbesc din nou cu mai mult drag. 

Azi am terminat de recitit Jurnalul. A doua oara consecutiv. Si sunt plina de ea, de Oana. De fapt, de mine. Si uite ca nu sunt singura, dar azi vreau sa fiu cu mine. Azi simt o melancolie. Dar mi-e goala mintea de amintiri. Si nu vreau vesti. M-as invarti sa ametesc. Sa vad cer de jur imprejur. Si sa am stanci aspre sub picioare. Sa simt cat de puternica e lumea. Si eu sa fiu slaba. Sa ma zgarii in talpa. Ca sambata, cand am mers prin apa raului. 

Azi mi-as desface pieptul. Cateodata simt nevoia sa scot din piept tot ce e carne. Sa-mi trozneasca coastele. Si apoi, sa iasa de acolo fluturi. Asa cred eu, ca ar iesi fluturi. Fluturi din suflet. 

Azi am sa pictez din nou. Si melodia cu pian sa se repete. Sa sune tare, sa nu mai aud strada. Sa ma aud pe mine: gandurile si bataile inimii. Sa-mi aud sentimentele cum se calca in picioare in mine. Azi vreau sa ma ninga mult. 

Nu sunt furioasa. Sau sunt. Dar nu pot spune exact. Din prea multa prietenie. Lumea vrea prietenie. Ce trist! Eu vreau sa urc in mine. In afara mea. Si sa ma ninga. Da, iar. Azi simt ca stiti prea mult. Si v-as sterge mintile. As pune in loc de ele un sunet de muzicuta. Si v-as invarti si pe voi, s-aveti in jur numai nori, si cer, si vise, si inserare. Mult violet. Si verde. Ca in acea fotografie ce imi place mie tare. 

Azi vreau o scara pana la stele. Si de acolo sa zambesc amar, uitandu-ma in jos. Sa ma rostogolesc de acolo pe bolovani albastri, inoptati si infrigurati. Si sa ascult cum canta soarele. Sa-mi trimit glasul pe pamant intr-un minut si jumatate. 

Azi as vrea sa am din nou 8 ani, sa zburd cu Steluta. Sa-mi fie frica, dar sa simt ca imi zboara vantul prin par. Sa se-nsire pamantul sub picioarele ei. Si eu sa alerg din calea prezentului. Azi vreau sa zburd cu acea manza cu stea in frunte. Ca atunci.

Nu-i nimic de inteles. E doar azi. Si nu am nimic. Dar imi place o melodie, sa o ascult tare in timpane, in pieptul cu fluturi: http://www.youtube.com/watch?v=9MUA9hoDa40

Maine? Nu stiu.

marți, 10 iulie 2012

"Povestea merge mai departe ca vantul din Vama Veche"


Striga. Aventura. Ceva facut cu ultimii bani din buzunar. Neprevazut. Dorinta de ceva prafuit dar tineresc, dupa care sa raman cu nostalgii. Si am fost in Vama Veche. Prima data. Da, da, stiu: de necrezut! Dar cred ca lucrurile se intampla atunci cand trebuie. Iar de Vama m-am bucurat ca un copil de 23 de ani. Ca atunci cand mi-am lasat tineretea sa dainuie.

Si din trei tantari, ne-am facut 6, am luat cortul din prafuiala unei garsoniere in renovare si am pornit spre mare. Caldura mare, flori de soare lanuri intregi, mana mea care facea valuri in curentii opusi masinii, zambete si picioare adunate turceste pe bancheta din spate. Si cantam de ne auzeau vecinii din trafic. A fost aglomerat, dar m-am bucurat si de asta. Am avut ragaz sa privesc la tara mea frumoasa. Si la sorii de pe campuri care imi zambeau milioane.


Cand am ajuns, un tanar ne facea cale cu un skateboard pe mijlocul soselei. Iar cand a fost sa trecem, ne-a facut plecaciune. Deja vedeam oameni frumosi, ciudati, rasta, neinhibati, zambareti, rockeri, hipsteri, copii de-o schioapa, tineri indragostiti, chitare, picioare goale. M-au intampinat cel mai frumos ciulin de pana acum si un cal alb. Si e o terasa acolo - Sasa tare faina, racoroasa, cu perne moi, un chelner rabdator si mancare buna. M-am inhamat la doi mici si-o bere, am ascultat ceva muzica raggae si mi-au mers asa, ca o imbratisare.


Iar apoi am descoperit plaja plina de nisip din scoici. Ne-am pornit pe adunat raze pe pielea noastra, sa ne mangaie drept amintire. Au aparut nori, chiar niste mamuti maruntei, dar soarele ne ultravioleta chiar si asa. Erau contraste de culori, nudisti, din nou indragostiti, chaise longue-uri adapostite de umbrele din stuf, tuguiate cu mult haz sau ciufulite. Si asa s-a inserat, cu o apa frumoasa la picioarele noastre, cu inghetata si o detasare totala. Cortul a fost o provocare, ohh daaa...


Am fost luata pe sus si am prins apusul printre roci verzi si rosiatice, intortocheate si jucause sub valurile ce se furisau printre ele. Cautam scoici si la ureche mi-au poposit doua spiralate in care marea se auzea cu un vuiet ce m-a luat pe sus. Am intors privelistea pe toate partile, am trimis in aer pofte de ras, m-am rasturnat pe spate si am ascultat-o pe ea, marea, mi-am ocrotit talpile cu apa ei. Iar cand a venit inserarea, am plecat sa dansam, sa ne afundam cu picioarele in nisip, sa ne ametim putin mintile cu muzici. Dar nu am zabovit mult acolo. Ne-am dus sa luam la descantat plaja, am vorbit despre extraterestri, despre stele, am facut fotografii cu expunere lunga. Si mi-am uitat palaria de atata incantare. Noroc ca aveam un ingeras pe umar care mi-a inapoiat-o. O dadeam uitarii noptii cu luna rosie si cu nori superbi. Muzica jazz, hamsii, fum, banchete acoperite cu panze, metal, karaoke, grupuri de folkisti, fotografi cu care m-am salutat, oameni ce dansau pe plaja, oameni pe borduri, terase pline, betie, bucurie.
 

M-am trezit si am evadat singura pentru rasarit. Din departare imi canta Vama Veche: "Vrei soare, soare iti dau / Sau pielea ti-e ruda cu luna. / Pe stanci daca vrei te sarut / Sau in apa...mi-e totuna." M-a uimit potrivirea. Mi-o doream. Si era dulce momentul. Iar dimineata a fost de miere, aurie, cu mult nisip care scalda sclipiri, cu o mare inspumata si valuri care se spargeau in timpanele mele dornice de ele. Tot la locul din inserare. Priveam cum facea apa bulbuci si rotocoale, vanam scoici. Erau indragostiti, eram indragostita de tot. Si mi-a venit sa multumesc ca exist, ca sunt acolo, ca e frumos tare, ca mi-a fost dor de mare, dor de o evadare. Sa multumesc ca exista Dumnezeu si ca m-a lasat pe Pamant sa traiesc atatea minuni. Si am trimis licurici dragilor mei, cu mult soare. Ochii imi erau plini, gandurile, sufletul. Eram un rasarit. Si mai incolo apunea luna. Apa era violeta. Si m-a cuprins caldura diminetii.


In acea zi aveam sa privesc pe cineva manuind un zmeu. Imi zbura gandul la "vanatorii de zmeie" din Kabul si la sticla pisata de pe sfori. Dupa o plimbare cu picioarele in nisip si auzul dezlantuirii placerilor, dupa o alta portie de soare, am plecat prafuita, arsa putin, implinita, visatoare. Din nou lanuri galbene si o Dunare vazuta de sus de pe dealul plin de flori, un drum de tara pietruit, o caldura infernala pe malul ei, adieri, ploaie cu soare, mana mea in ploaia cu soare, fericirea ca simt picurii in palma, drumul ocolit si prost, dar pitoresc ca inspre Tulcea sau ca in Toscana. Ne-am oprit in lanul cu floare soarelui. Copii. Incantare, muzica pe Guerilla, inghetata iar. O deconectare totala, o uitare de lume, o pierdere profunda in timpul prezent.

Si uite asa... :-)

Si cam asa e in Vama: http://www.youtube.com/watch?v=nYM3dqntqfQ

joi, 5 iulie 2012

Simplu


Cand cunosc oameni noi, sunt intrebata: "Dar cu ce te ocupi?". Si mereu raspund: "Cu ceva ce nu ma reprezinta. Mai bine iti spun ce fac in rest." Si zambesc.
Imi plac tramvaiele. Dintre toate mijloacele de transport, mi se par cele mai prietenoase. Poate pentru ca sunt mai vechi si candva au fost trase de cai.
Am dat castile din urechi pe cartile citite in picioare, cu colturi indoite acolo unde gasesc ganduri ce ma pun pe ganduri. Mai demult, dar asa... Uneori o iau pe culoare; nu ma opresc din citit, iar lumea se poticneste in mine. Dar trec senina mai departe.
Noaptea, cand ma trezesc, ma dor gleznele din timpul zilei si aud zgomotele in alte tonalitati. Spiritul meu are alta cheia sol. Noaptea ma tem. Citeam ca frica ne readuce la esenta, la uman. Nu sunt prietena cu noaptea. Sunt umana. Si imi place ca oamenii sa fie umani. Sa fie simpli. Prietenia cu noaptea vine numai la numarul 2.
Dar chiar si asa, cu pasiuni, lumea ne vede intr-un fel. Si cand le spunem ca ne plac pisicile sau apusurile, sunt surprinsi.
"Pai ne-am complicat viata si prea o luam in serios. Mai bine am merge desculti prin iarba din cand in cand." Tot Oana Pellea. Ma copleseste cat ma aseman. Ce bine de copii, in gandirea lor simpla!
Am fost in parc si, de neastampar, m-am dus sa fac roata in iarba. M-am oprit cand a sunat telefonul, altfel m-as fi rotit acolo pana as fi cazut de ameteala. Si cata usurare! Urmeaza mersul cu picioarele goale si apoi zborul, sa scap de temeri si sa ma umplu de lumea asta. Sa o simt. E nevoia intoarcerii la o viata curata, fara incruntari. Nevoia incarcarii cu energie de jos in sus. 
Am pictat pe un colt de panza. Imi place viata. Ma duc sa imi cumpar acuarele. Mi-e dor sa mazgalesc masa. 
Aseara am spus multe tampenii, dar am si eu zilele mele mai proaste. 
E plin de rautati. Nu le iau in seama. Sau doar putin, pentru ca sunt om si ma supar, dar apoi trece. E plin si de miracole. Le iau pe toate in seama. Si sunt maruntisuri, din acestea gen: e soare si cald afara, canicula, iar mie mi-e bine pentru ca asa vrea Dumnezeu; e vijelie afara si se rup copacii, iar mie mi-e bine pentru ca asa vrea Dumnezeu, am doua maini si tot atatia ochi cu care pot imbratisa si aduna culori. De fapt, suntem mereu nemultumiti. De ce? Toate au un rost si un mers. 
Am locul meu de liniste in Bucuresti. Am fost de curand acolo. Am stat afara pe bancuta si am trimis rugaminti in Sus. Uneori m-am rupt de realitate, alteori nu. Acolo e frumos in orice moment. 
Alergam dupa noroace pe Lascar. Le-am scapat pe primele doua, dar al treilea a ajuns la mine in san. Pe bancuta aceea din fata bisericutei mele de suflet, norocul a venit singur inspre mine. 
Adeseori ma amestec in multime. Si ascult. O sa recitesc acest Jurnal, imediat dupa ce-l voi fi terminat prima data. E de la sora mea. A stiut ea. O sa mai revin cu regasiri. De pe nisip.
M-am certat cu o gargarita. Dar duios asa. M-a muscat dupa ce eu am scos-o la plimbare in palma mea. S-au adunat ganduri si trairi frumoase. Nu pot fara sa le dau libertate.
Imbratisari si toate stelele! Mi-a urat cineva de curand. Asa ca va doresc si voua.
http://www.youtube.com/watch?v=emELbCpxDBA

duminică, 1 iulie 2012

"Dorul calator"


Ce bine ca m-am nascut in singura tara in care "dor" are un sens! Cel mai plin. Inchipuiti-va ce bogati suntem cu aceste trei litere legate in plus in vocabular, numai ale noastre, numai de noi stiute.

La inceput stiam de dor din versuri pe care nu prea le pricepeam. Dar am aflat si eu mai tarziu ce inseamna pentru suflet. Porneste din departari temporale si spatiale. Si simtim cateodata ca e direct proportional, cel putin cu distanta dintre punctele implicate. Se naste din iubiri mari si frumoase, din obisnuinte binecuvantate, din vise care asteapta. Dorul e al sufletului si inseamna sa-ti fie cineva drag tare. Chiar si pe nepusa masa. Sau ceva, dar nu-i la fel.  Sau o amintire. Dorul nu-i de colea. Nu e euforic. Vine in portii prelungi. Si asteapta. Undeva departe.

Dorul aduna toate timpurile in micimea lui de cuvant: trecutul pe care vrei sa il regasesti, prezentul simtirii, viitorul pe care-l speri si veghezi. Si chiar daca ti-e dor de ceva ce nu va mai fi, tot exista viitor. Viitorul cand nu-ti va mai fi asa dor.

M-am trezit la un moment dat in mijloc de noapte, am citit ceva si am ras. Radeam si nu stiam ce sa spun. Reciteam: simteam doar o caldura si o seninatate in mine. O revarsare de necuvinte, de muguri, de sori. Si nu mai eram acolo unde ma trezisem. Nu cu gandul si cu sufletul. Si am simtit o strangere de mana. O mare fericire. Intr-un final, mi-am spus: "sa stii ca exista dor!".

Dar dorul e mai mult. Si mai trist. Un soi de durere. Dor de ceea ce am pierdut si nu vom mai avea vreodata sau de un viitor neimplinit inca. Dar timpul alina, si chiar de dorul sfasie, nu va mai durea asa rau. De curand citeam despre asta in Jurnalul Oanei Pellea (grozava scriere). Spune ea: "Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic. Doare pana la lacrimi. Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt de pe lumea asta. Poate de aceea din cand in cand deschid geamul si, uitandu-ma la cer... zbor." Si m-am uitat inlauntrul meu. Mi-am dat seama cu cata bucurie ma umplu regasind oameni din trecut, dar si pe cei din viitor. Da, pentru ca imi doresc si eu un viitor implinit de oameni mai frumosi. Oricand, oriunde, vom insemna ceva pentru cineva. Si de aici totul. Iar acum mi-e dor tare de o intoarcere. Si e un val pe care nu vreau sa-l stavilesc. Acea blandete care ma face sa zambesc intruna, fara motiv. 

Si mai e ceva: "dor" e in "dorinta", e vrere, tot ce aduna omul mai viu in traire. Te uiti grav in jur si te intrebi daca lumea mai e in stare de dor...inte. Eu cred: inca da! Dar e "inca".

Are Tudor Gheorghe un cantec care aduna toata frumusetea acestui cuvant si a neamului romanesc. Iar eu inchei cu el, alte cuvinte fiind sarace de acum:

"Mi-a fugit dorul de-acasa, dorul
Cat a fost vremea frumoasa, dorul
Si-a fugit cam dezbracat
L-a prins vremea rea plecat
Si mi-e teama c-a-nghetat, dorul..

Dar s-a-ntors la saptamana, dorul
Cu trei flori de gheata-n mana, dorul
Jumatate nins cu nea, jumatate viorea
Parca leganat de-o stea, dorul...

Partea jumatate ninsa, dorul
S-a topit de steaua-ncinsa, dorul
Si din dorul calator a ramas doar dorul dor
Numai lacrima si zbor, dorul..."