miercuri, 27 martie 2013

Vagabondul (6)


Intins in ultima zapada a primaverii, numara ingerii. El insusi unul din zapezi abia curgatoare. Vantul despica pielea in coji de gheata. Aspru. Cristale se izbesc de asfaltul pe care se lungise sa isi dea seama cand va veni primavara. In afara de un ropotit de masini si de pasi, momentul schita iz reavan de pamant in care sa creasca radacini. Mmm... daaa... ce bine!

- Nu lucrurile! Lucrurile iau forma, apoi o pierd. Lucrurile dau bucuria momentului. Dupa care? O descompunere. Gandurile acestea se spargeau de ochii lui odat' cu fulgii ce-i siroiau pe fata. De ce sa nu te bucuri intins pe spate de aripile acelea? Ce-ar fi daca te-ai atasa? Ai suferi groznic pentru ca  se topesc asa repede, nu iti raman stranse cioburile de alb, intr-un pumn. Nu-ti apartin.

Suflet cu identitate, minte frumoasa daca vrei. Astea esti, asta e tot ce ai. Lucrurile... duca-s-ar pe apele Morii! Maine nu mai e decat un bocanc ros de sarea de pe strada. Si ce daca pici cu fundul in cea mai mare mocirla cu pantalonii cei noi? Ai sa razi mai incolo. Si nu-i mai bine? Zambet difuz. Intins, cu ochii de soare alaturi, se gandea la toate astea si la singuratate. De fapt, le glasuia. Inca un om care isi stie ca e singur, desi  faceau ingeri impreuna in norii albi. Ii mangaia tamplele dar stia ca, desi cu inima in palme, tot el in el era.

Si-a ridicat mana stanga. Apoi pe cea dreapta. Are doi fluturi in palme, mazgaliti din liniile vietii si cine mai stie ale cui. Inima din palme bate tare uneori, mai ales cand atinge cei doi sori. Cateodata, simte cum ii pulseaza si tamplele tot in palme. Isi concentreaza acolo toata fiinta. Si daruieste mai departe. Prin fluturi.

"- Esti cel mai aiurit fluture" isi spune propriei maini si-si lasa "incheietura mainii, [...] acolo unde sangele e totdeauna verde si trufas" sa zburde pe chipul singuratatii de langa ea. Acel chip pe care il vede din cale-afara de copil. Gandurile unor "frumosii nebuni...".

- Cum ar fi daca ai pierde toate fotografiile?

- As face altele noi. Ar fi ca si cum ar fi primavara. Senin, fara regrete, fara suparari. Ca si cand asa as iubi din nou, mai mult.

Popas de privit in raza de soare. Raza de soare de dupa care fulgii inca aluneca repezi si nestaviliti.

- Din ce sunt mainile tale?

- Din fluturi, nu ti-am spus? Zambeste.
(http://www.youtube.com/watch?v=pzNmP2D734k)

joi, 21 martie 2013

Vagabondul (5)


"Şi anii trec, toţi anii cei mai buni!" citea in cartea unui rus. Niste cuvinte putine, care nu-i dau pace de atunci. Si daca e asa?... Si ce daca? 

Statea si privea stelele Bucurestiului de la etajul acela ametitor si se gandea cum sa faca sa isi traiasca visul. Nu numai pentru ca a citit acele randuri. A primit un aparat foto pe film pentru care a confectionat o husa din piele maro. Si a fotografiat stelele cu el, tinand in mana o tigara. Ieseau cerculete de fum din plamanii aceia mici, ce incap intre oasele acelea mici, din trupul acela mic. Cu ochii lui negri ca noaptea. Noaptea in care se vad asa frumos stelele. Si tigara are gust de altceva, ceva nou pentru el. E prima data cand incearca si e doar putin aiurea, putin inecacios. Ii vine sa danseze si danseaza pe balconul acela rece, batut de vant, cu gugustiuci ganguritori in diminetile lungi. Ii vine sa deseneze. Ia carbunele si mazgaleste pe perete o jumatate de chip, un portativ si niste chestii. 

Abia ce s-a intors de la Paris. Si-a incercat norocul. 10 zile nefocusat si peste tot. A stat in casa unui bogatas: lumea se invartea invers acelor lui de ceas. El, ca de obicei, un pierde lume, iarna, vreme. S-a tuns de curand ca un Gavroche, si-a luat puloverul jerpelit din lana de la mama, paltonul si fularul lung.  Parea de capatat printre acele mobile de colectie, bauturi vechi si costisitoare, piscine si oameni de bani gata. Spunea "multumesc" servitorilor si era privit cu mirare. "Frate, ce lume tampita!" Intunecat asa, pe strazile acelea la care a visat atat, si-a purtat sperantele. Cand a ajuns acasa, oprind pe marginea soselei pentru o gura de aer, a cazut intr-o gura de canal. A ramas naucit. S-a ridicat repede, ca si cand nici nu ar fi fost nimic. Ca sa vezi cum poti sa te duci la fund cand crezi ca zborul e tot ce traiesti de cateva zile, in feerie, cu oameni faini, pe bani putini. De fapt pe banii altora. Zambeste si mai trage un fum. Si iar cerculete, si iar stele.

Intr-o zi, mergea pe o straduta si i-a intalnit pe doi. El cu buze vinete, chip alb, ochi difuzi. Ea colorata. Vesela. Tinand de mana o ramasita de carne si oase. I-a intrebat, ca si cand se stiau dintr-a saptea:

- Ce faceti?

- Ne iubim pana la capat. Si l-a sarutat pe frunte pe cel care ii scapa printre degete.

- Si mai e mult pana la capat?

- Cateva luni, spun medicii. Eu sper la cateva luni si-o zi, spuse fata cu ochi curati. 

S-au imprietenit ca si cand se stiau dintr-a saptea... Au iesit la un ceai cu aroma de pepene. Dar nu asta conta, ci cum ar fi fost daca... daca ar fi fost si el indragostit de cateva luni si-o zi. Cum ar fi fost?

Fum, noapte, stele. Vrea sa lase dare. Putini stiu. Nu vrea renume, ci sa il stie lumea de om bun. Da, pe langa atatea bucatele artistice pe care le incepe si nu le termina, pe care nu le face temeinic, el vrea sa fie un om bun, sa daruiasca toata iubirea din el pe care oricum o scurge in zambete aruncate aiurea pe strada. Lumea crede ca e tamp cu ranjetul acela senin care apare dintr-odat'. Ba nu! Doar iubeste mult. Din cale afara. Daca il iei de maini, simti cum ti se scurge caldura in vine. E prea de tot, dar asa e! Si acesta e visul lui, pe care-l inchipuie in fiecare fapt al sau. Si aici sunt toti anii aceia buni... Vor trece, dar lumea va sti, intr-o zi.

Pat, racoare, stele, luna. Doua trupuri calde. Miros de primavara pe vine si un vis care e pe cale. Cateva luni si-o zi. :)