Oameni frumosi - Aura Popa si Dorin Bofan

Zambesc. De blanzi ce-mi sunt, de nastrusnici, constiinciosi, aiuriti si dragi.

Aura... un joc de cuvinte, un carliont care stie atat de multe despre civilizatii, un basm pe doua picioare. Dorin... un bland, un om care adoarme copiii cu vocea lui si un calator care trage sufletele de-o panza de paianjen inspre el.

Pe Aura o gasim pedaland Bucurestiul, alergand in maratoane, urcand muntii, cu ciocolata ascunsa in maneca, pregatind sucuri naturale si vorbind despre oamenii pe care i-a descoperit si aventurile ei pline de uitari. Pe Dorin il gasim in natura si, de acolo, in fotografiile pe care le imparte lumii, il mai gasim acolo unde linistea s-a-mpotmolit, poticnit deasupra ghetii sau a nisipului, privind cerul sau jucandu-se, serios cand nici nu te-astepti.

Anul acesta au incheiat o nemaipomenita aventura pe biciclete in Islanda si, de cand ii stiu eu, fac numai impartiri la doi demne de luat in seama. De aceea va spun sa nu va limitati la cele ce vor urma mai jos sau la ce gasiti pe site, eu zic sa ii cunoasteti asa, in haine de fleece si cu miros de conuri.

Ana Neacsa: Un strop din voi, un strop pentru noi! 

Dorin: Ce pot eu sa-ti spun este ca nu prea reusesc sa ma percep ca un fotograf. Si ca as vrea sa ma exprim mai bine in cuvinte, dar in final tot imaginile salveaza ziua. Poate-s mai degraba un calator care doarme si afara pentru lucrurile care-l mana. 

Aura: Zic asa: sunt un spirit zapacit si nouratic. Iubesc drumul, iar micile descoperiri reprezinta carligul in care ma prind de fiecare data. Cred ca poti calatori citind un sir de cuvinte potrivite si  ca alteori poti citi un om ca pe o poveste. In fiecare zi impachetez si despachetez noi dorinte. De multe ori ma cert si imi propun sa actionez mai iute, alteori mai delicat, dar de cele mai multe ori cu consideratie, luand in calcul lucrurile pe care s-ar putea sa nu le cunosc inca. 

Ana Neacsa: Pe voi v-am cunoscut drept calatori si in aceasta toamna ati incheiat un proiect care mie mi-a mers la inima. De aceea se cuvine sa va intreb cum au fost calatoriile voastre la inceput si cum sunt acum, dupa inconjurul Islandei pe bicicleta? 

Dorin: Pai prima oara am mers impreuna in Crai si-am stat in cortul meu de o persoana pe creasta. Ne-am ingramadit unu-n altul si-a fost bine. 

In Islanda am stat mai mereu la macar doi metri unul de celalalt si ne-am certat zilnic. Asa ne-am descoperit slabiciunile și-am avut timp suficient sa le-ndreptam. Ne mai imbratisam din cand in cand, dar nu aveam prea mult timp pentru romantisme. Era de pedalat mult si trebuia sa mai fac si poze si sa filmez. Plus cercetat harta si alte detalii organizatorice. 

Acum nu stiu cum e, ca inca n-am plecat impreuna intr-o calatorie mai lunga. Eu am tot fost pe drumuri, dar Aura e corporatista, asa ca mai avem de asteptat zile de concediu si ceva bani. 

Aura: Cred ca pe noi toate drumurile ne duc pe munte. Amandoi avem tendinte centrifuge si am dori sa cucerim la pas tot pamantul. Oricum am face, stim ca interesul fata de natura contureaza din noi o echipa forte si, astfel, destinatia cade de multe ori in plan secund. Tot scanteiul se petrece afara, desi e drept, unul are mai mult timp decat altul, prilej de cearta si iscusita tortura. Altfel, calatorim si in paralel: in locul turelor in care nu pot participa (cele intinse pe o durata mai lunga), caut iesirile de weekend cu trupa de montaniarzi cu care, de altfel, am inceput primele poteci. Si exista si momente de revansa. De pilda, in weekend-ul in care am mers in Cozia, am prins o vreme deosebit de fotogenica, in timp ce Dorin se lupta cu un cer senin si anost in Pirinei. 

Ana Neacsa: Cine e cu soarele rasare si cine cu soarele apune? 

Dorin: In calatoria asta n-am reusit de prea multe ori sa ne trezim devreme. De obicei ne urcam pe biciclete in jur de ora 12. Trezirea matinala o faceam doar daca aveam de strabatut multi kilometri in ziua respectiva, daca luam micul-dejun pe la unul din hotelurile de langa campinguri (am optat pentru varianta asta de multe ori, fiindca era foarte avantajoasa) sau daca ieseam eu sa prind rasaritul, lucru pe care l-am facut de prea putine ori. 

Despre Aura pot sa-ti spun sigur ca doarme oricum, oricand si oriunde. E mult mai somnoroasa decat mine. Dupa ce ne instalam in cort, deseori dupa apusul soarelui, eu ramaneam pana tarziu sa lucrez la imagini, in timp ce ea visa frumos. Deci ca sa-ti raspund concret la intrebare - eu. 

Aura: Gandindu-ma la sensul etimologic, numele meu vine de la Aurora (zana zorilor) si acest lucru cred ca are un ascendent asupra mea. In episodul copilariei imi placea sa fiu trezita cu noaptea in cap deorece acest lucru prevestea un drum, o excursie sau ceva cu iz de aventura. Lucrurile s-a schimbat intre timp si programul matinal a migrat spre alte ore. Cu toate acestea, sa te trezesti inaintea tuturor si sa pui mana pe timpul acela numai al tau, sa ai toate gandurile tale in picioare pe la sase, spre exemplu, mi se pare o treaba tare dichisita. Conditia e sa te si culci devreme. Eu una pendulez intre acest soare rasare si soare apune, dar de fiecare data respect cele 8-9 ore de somn tun. Dorin e un soare apune prin vocatie si un soare rasare prin vointa. 

Ana Neacsa: Acasa, pe drumuri… Ce luati cu voi de pe unde strabateti? 

Dorin: Pietricele, conuri, impresii si amintiri ale experientelor traite. Fiecare calatorie te schimba la un nivel mai adanc, de care nici nu-ti dai seama. Poti sa infloresti incet de tot pe interior sau poti sa cazi intr-o melancolie surda din care doar alta calatorie te mai poate scoate. 

Dupa ce m-am intors din prima mea iesire in afara tarii, din SUA, am realizat ca-mi ceream scuze in magazine, cand treceam mai aproape de oameni. Un bun-simt exagerat ai putea sa crezi, dar mult bun-simt am luat eu cu mine de pe unde am fost. Aici, noi avem asa o salbaticie balcanico-rusa in noi! Suntem mai repeziti si chiar un pic neciopliti in comportament. Nici macar nu ne zambim unul altuia prea des. Cauzele le stim cu totii, dar pe unde am calatorit, m-am intors cu acea buna-dispozitie cotidiana cu care se mai lupta inca introvertitul din mine. Islandezii - nu stiu sigur daca o au, ei sunt mai reci de felul lor. Dar au mult respect fata de semeni si o eleganta aparte in comportament ca mai toti nordicii. Insa o sa gasesti si acolo lichele si betivi. Toti suntem la fel pana la urma, cu mici diferente de nuanta. 

Aura: Am ajuns sa disloc pietre; le umflu de pe drumuri si apoi le fac cadou, iar pe altele le pastrez. Ce mai iau? Iau aminte la ce observ in jurul meu. Din cand in cand mai iau si o lectie. Spre exemplu, aventura din Islanda m-a facut sa ma gandesc mult la economia energiei, la asprimea naturii ca forta si la cat de mult ne-am instrainat de lucrurile care ar trebui sa ne ocupe viata in mod util cu adevarat (viata actuala a devenit, adeseori, prea confortabila). In rest, incerc sa iau pulsul zonei; am o curiozitate nativa pentru a descoperi cum traiesc oamenii din alte zone, cum se bucura, ce preocupari au si pe ce isi vand timpul. Mai iau pliculete de zahar pentru deja imensa colectie internationala a surorii mele. Cred ca, daca ar fi sa-si ia intr-o zi un cal, un ponei sau magarus, ar avea suficient combustibil cat sa convinga patrupedul sa deprinda cateva acrobatii avansate. 

Ana Neacsa:  Si pentru ca echilibrul cere ca, daca iei, sa si daruiesti, mi-as dori sa imi spuneti ce va doriti sa lasati in urma voastra. 

Dorin: Pai adevarul este ca astfel de calatorii le faci in primul rand pentru tine. Orice aventurier, explorator sau calator e caracterizat de o doza buna de egoism. Doar ca lumea are nevoie si de astfel de oameni, care sa se intoarca acasa cu povesti interesante pentru cei curiosi si sa deschida calea pentru aventurile altora. Am incercat sa trezim in cei care ne-au urmarit dorinta de calatorie altfel, dorinta de a merge mai mult pe jos sau cu bicicleta si mai putin cu masina. Am vrut asta fiindca inca nu sunt destui oameni care stiu sa se bucure de lumea naturala si de frumusetea miscarii prin forte proprii. Fiindca avem prostul obicei sa consumam mai mult decat avem nevoie, fiindca oricare din noi poate face gesturi mici pentru a-si reduce amprenta pe care o lasa planetei. Dar in fine, poate astea-s doar povesti de adormit copiii. Cert este ca am lasat in urma un proiect care povesteste despre cat de fain e sa pleci intr-o aventura pe biciclete. 

Aura: Curiozitate, entuziasm si un pic de neastampar. Miza trebuie sa se gaseasca cumva intre acesti termeni. Si mie, si lui Dorin ne face placere sa povestim despre locurile intalnite. Si de fiecare data cand suntem provocati sa vorbim despre aceste momente, lucram amandoi la redarea unei imagini cat mai complete. Vorbim despre oamenii locurilor, despre intamplarile rezultate din variatele diferente, puncte forte si slabe, despre spiritul locului si specificul zonal. 

Ana Neacsa: Viteza, schimbare, degradare, avans tehnologic, dezradacinare… asta traieste generatia noastra cu tot cu ceea ce o inconjoara. Ce va preocupa la viitor si ce va bucura pe voi? 

Dorin: Eu vreau sa-mi cresc copiii aproape de natura si departe de aglomeratie si beton. Si vreau asta de la cat mai multi oameni. La faza asta avem toti de castigat, inclusiv planeta. Fiindca iti e mai greu sa distrugi ceea ce iubesti. Si daca aia mici inteleg devreme care-i treaba cu natura, nu trebuie sa te chinui sa-i convingi ca, atunci cand vor fi adulti, sa-si puna fundul pe saua de la bicicleta in loc de scaunul confortabil al masinii. Cu ideea asta in minte privesc destul de senin spre viitor. Stiu ca-i greu de realizat cand nu dispui de prea multe resurse, dar n-o fi nici imposibil. In prima faza, trebui s-o conving pe Aura sa paraseasca Bucurestiul fiindca mi-e destul de clar ca e facut pentru multi, dar pentru ea nu. Daca reusesc, orice se poate intampla dupa aceea. 

Aura: Imi place noutatea, dar mai mult imi place sa trasez limita permisa acestei inerente intruziuni in viata curenta. M-am lasat de televizor de zece ani. Telefonul il folosesc telegrafic mai mult, iar atunci cand memoria imi joaca feste si ma lasa sa-l uit intr-o parte sau alta, nu sufar in absenta lui, ci zambesc complice si ma bucur de liniste. Deseori visez cum voi avea grija de gradini suspendate, cum un cal naravas ma va scoate la aer curat cand voi simti ca ma cuprinde agitatia, iar deplasarile mele catre colegii de facutate rataciti prin Europa se vor face cu balonul. Cert e ca ma bucur de posibilitatile tehnologiei, dar incerc sa nu abuzez de scurtaturile acesteia prea des. 

Ana Neacsa: Ce ati invatat pana acum? 

Dorin: Islanda mi-a spus ca mai trebuie sa fac ture lungi cu bicicleta. Lucrurile cele mai bune pe care le inveti sunt despre propria persoana. Fiindca efortul si vremea rea te imping intr-o zona in care nu prea-ti place sa fii. Si asta te enerveaza, te face sa-ti pierzi controlul, sa ridici tonul catre celalalt, sa te razbuni pentru neputinta ta. Si-apoi sa-ti dai seama c-ai gresit si sa te indrepti. Inveti despre greu, despre organizare, despre planificare, despre importanta timpului, despre cea de langa tine. In definitiv cam tot ala ramai, dar mai pui o caramida (mai mare decat celelalte) si e important. 

Aura: In viata recenta si mai precis in ultimii patru ani am invatat sa merg mai bine pe bicicleta, sa inot, sa schiez si am aprofundat cateva limbi straine. Asta mi se pare libertatea cea mai mare: sa te poti invarti prin lumea mare si sa cunosti codurile lumilor cu care interactionezi. 

Calatoria in Islanda mi-a trezit desigur interesul pentru limba vikingilor. Daca as invata-o, mi-ar aduce o dubla izbanda: nu doar ca m-as intelege cu islandezul modern, dar as putea intelege la fel de bine si textele medievale precum cele Saga. Altceva. Cred si sper ca am invatat mai multe despre rabdare. Si pentru ca sunt o persoana care isi petrece suficient timp stand cu capul in nori, am invatat povestea lor. Stiu sa deosebesc fara prea mult efort un Altocumulos de un Nimbostratus. E util uneori sa poti prevedea cu 24-48 de ore inainte cum va evolua vremea, nu? Edison spunea ca orice om care ii iese in cale ii este superior intr-o privita si de aceea invata de la orice trecator. Asa mi-am propus si eu in continuare, sa nu uit sa invat cum se invata! 

Ana Neacsa:  Aura, ne spui cea mai cea nastrusnicie de pana acum? Dorin… cea mai cea aventura? 

Aura: Cea mai mare nastrusnicie ar avea intinderea unui roman, asa ca mai bine o povestesc pe cea mai recenta. Eram in Islanda, la Vik, si tocmai ne intorceam veseli in camping. Decupez cu fermoarul intrarea in cort, ma asez prietenos pe sacul gata facut cand aud un fosnet. Indrept frontala in directia sunetului si il vad astfel in lumina reflectorului pe vizitatorul chitaitor: soarecele de camp. Au urmat vocalize de pana la opt octave pe care oricat mi-ar fi placut sa le stapanesc, curgeau ca dintr-o cascada. A doua zi nu mai era nimeni in camping. Degeaba incerca sa-mi explice Dorin ca, de fapt, noi suntem in vizita acasa la soarice si ca ne-am pus cortul fix unde avea el bucataria, eu tipam de parca asitasem la o crima. 

Ana Neacsa: Cam cat visati pe zi? 

Dorin: E periculos sa visezi daca nu pui mana si faci ceva. Reveria e placuta, e bine sa motai, dar din pacate nu schimbi lumea asa. Ce sa-ti zic... cam rar in ultima vreme. Sunt mai preocupat de lucru la visele de acum cativa ani. Sa muncesti mult ca sa creezi chestii misto e, in fapt, o activitate cam rece si riguroasa, presarata de nervi si frustrari. Dar, daca iese, te domoleste si pe parcursul ei inveti multe. Asta-i partea placuta de fapt. 

Aura: Destul de mult. Cred ca si raspunsurile acestea le-am visat cumva. Visarea mea diurna este un exercitiu creativ unde reconfigurez datele problemei, revin asupra propriilor ganduri, imaginez scenarii simultane care sa ma ajute sa regasesc raspunsurile unor framantari latente. Visez la lucrurile pe care vreau sa le invit pe la mine. Sunt constienta ca pentru asta trebuie sa merg eu mai intai in directia lor si astfel ma interesez despre cum, ce, unde, cand, in ce fel si de ce. Unele vise le sufoc inconstient cu perna. De multe ori descopar ca sunt un simplu cronofag care si-a consumat tot timpul si tot jocul. Nu-mi place acest lucru, dar se intampla des si atunci umflu alte baloane rotunde pline cu vise. 

Ana Neacsa: Incotro? 

Dorin: N-am un plan bine stabilit, dar dezvoltarea afacerii in fotografie e un fapt care are deja loc. Daca vreau sa inspir lumea, sa fac imagini super-mega creative trebuie, insa, sa am ce manca mai intai. Mai suferi, mai strangi din dinti, mai scapi cate o imagine faina, un proiect muncit. Cresti usor-usor prin lucrurile pe care le construiesti. Incotro-ul vine de la sine, iar pasiunea te alege fara ca tu sa poti comenta in privinta asta. Daca ai motivatie si-ti pastrezi licarirea, se intampla la fiecare pas ceva fain. 

Aura: Quo vadis? Spre noi, in definitiv. Mai avem de cucerit ceva virtuti si abilitati domestice, fie ca sunt ele din terenul comunicarii, explorarii sau cunoasterii pur si simplu. Cu tot avantul mai departe spre tot ce se mai poate imbunatati, reface, sau cuteza cu gandul. 

Ana Neacsa: De suflet… 

Dorin: Muntii, frigul si efortul. Si cativa oameni. 

Aura: Cuvintele bune, dorul de duca implinit, Graziella 3 La Poderosa (bicicleta mea naravasa), cicolata cu fistic cand corabiile se scufunda. Mersul brambura, vocea unui prieten pe care il credeai pierdut, efortul util precum gradinaritul sau dirijatul propriului santier, munca voluntara in echipa, invitatia la joc a unui copil care te cucereste cu necuvinte, aerul furisat noaptea prin geamul crapat care imi aduce aminte de viata la cort si de gaurile din cer pe care unii le numesc stele. 

Ana Neacsa: Ce sunt oamenii frumosi? 

Dorin: Cred ca aia care uita de ei si se preocupa mai mult de soarta celorlalti. Aia care muncesc mult pentru scopuri nobile. Aia pe care nu-i intereseaza popularitatea. Aia care-s sinceri cu destinul lor. Aia care sufera. Aia care se bucura. Aia care alearga. Aia care merg pe bicicleta. 

Aura: Nu stiu care e raspunsul. As putea sa-i recunosc rapid si sunt cateva exemple bune care au venit acum la apel in minte. Incerc prin a spune cateva trasaturi pe care le pot intui la ei. Sunt toti oamenii pe care stim sa-i punem in valoare. Sunt cei care isi propun, in special fata de ei insisi, sa faca lucrurile mai bine. Oamenii care sunt sinceri si dedicati unor preocupari alese, fie ca se numeste cresterea copilului, pictura sau farmacia. Exista un soi de aura cu care se prezinta in mod distinct oamenii frumosi. Ei zambesc cu darnicie si invart pamantul cu un singur impuls. 

(Imagini realizate de Dorin Bofan- www.dorinbofan.com)

Vagabondul (15)

Se prelinge alene senzatia aceea de liniste in sus, pe pielea zbarlita. De fiecare data cand se gandeste la ganganii, il apuca toate mancarimile pamantului. Dar nu-i mai puternica asta decat sentimentul acela de senin si calm, de vesnicie. Fruntea i se descreteste in sfarsit. Cu toate eforturile, cand e in cotidian, nu ii iese. Si mainile calde ii tot mangaie fruntea, dar e un zbucium in interior, ceva nestiut. De l-ar descoperi si l-ar alunga odata!

E in lanul cu grau verde, dospit in propiile capsule. Gata sa dea in copt. Doar glas de greier si de pasare se aude in jur. Si sufletul lui, cum tresalta gandind la painea ce va mirosi in brutarii, dupa ce va fi framantata coca. Ii e dor de gustul de paine. Si ii mai tresalta sufletul la cei maci rosii. Campuri rosii se ivesc in ziua de duminica pe care si-o petrece la drum. Dimineata cu ceturi si cu panza de paianjen picurata. Cu baci si oi, cu galben, rosu si violet in flori. E ca in Toscana. "Cata frumuseste sade in tarisoara aceasta! N-am avea habar vreodat de cata comoara e intr-ansa!" izi zice in sine.

A luat un manunchi de grau. Il gadila pe la nas. Pesemne o avea vreo alergie. Incepe sa lacrimeze, stranuta. Cineva ii zice "Noroc!". E buburuza ce i s-a urcat pe umar. Rade de imaginatia-ai cea bogata. 

De departe tropaie o ploaie. Abia o asteapta. E pentru el. Vine cum ii place. Ii miros talpile a noroi de-acum. A noroi de tara, din care creste grau. Ce frumos! Problema e ca il cam ustura pielea de la paiele ce i se agata de picior si o zgrumtare incetisor. Macii se ponosesc, graul se apleaca si isi accepta soarta. Stie ca va fi bine dupa. 

Cutreiera, calcand in picioare picurii ce ropotesc pamantul. O ia la sanatoasa si lasa in spate sir de ganduri si griji. Si isi ia in piept soarta cea noua, cea frumoasa. Deodat', il prinde de mana un copil. Ii zice:

 - Hai, nene, hai, ca mi-e teama sa nu moara!

Se duce vagabondul intr-un suflet, pe sub ploi, de mana cu baietanul pricajit, lasand in urma prietenii. Se trezeste in fata unui amarat de cutu schiop, schelacaind si tremurand ca un neajutorat ce se gasea. Alaturea, lacrimile baiatului de la tara siroiau mai ceva ca ploaia de deasupra. Asa crede el, ca e de acolo, altfel nu ar arata ca un pui ponosit de soarta. 

- Nu-i asa ca-l poti face bine? il intreaba pustanul. 

D-apoi, ce sa spuna? Ca n-o putea? Ca nu-i veterinar, ca n-are treaba el cu cainii? N-ar putea. Cand era mic, aducea acasa toti puii de pisica adunati de pe drum si ii ploconea in poarta casei parintesti. Acum sa faca altfel? L-a luat cu el pe schiop, iar pe baiat l-a lasat inlacrimat. Prea mic copil, prea mare suflet. Peste o saptamana, lucrurile erau altele. Cutu era bandajat, copilul radea. Si campurile de maci incepusera sa se treaca. 

Maroc (4)

Ziua 10

 Facem o scurta plimbare la rasaritul din port, impartind caldura mainilor si dezmortindu-ne odata cu pescarii. Soarele incepe sa incalzeasca bland de tot. Micul dejun, bogat si dulce, il luam pe terasa hotelului. O pisica mataie pe o umbrela de paie la soare. Ramanem sa lenevim pe chaise-long-uri, gandindu-ne la nazbatiile altora, dupa care pornim inspre plaja. Da… e momentul sa ma descult. Merg cu picioarele golase pe formele detaliate de reflux in nisip si le privesc cu stiinta unor "interferente". E momentul nostru, ne bucuram de el. Cu zambete. La final, dupa ce ne pierdem mintile privind si pozand plaja, imi ia picioarele si mi le curata de nisip. Ma simt copil. Mai luam cate ceva pentru dragii nostri si gata si cu portul acesta. La hotel, aflam ca Mel s-a luat la harta cu patronul hotelului pentru ca nu avea impresii prea bune despre romani. Si cand te gandesti ca nici el nu-i roman!

Drumul e greu, cu aceleasi forme valurite de relief si desert in formare, cu dealuri acoperite de copaci in forma de acoperis. Cumparam o jumatate de litru de ulei de masline cu 1 euro, rosii si ardei cu vreo 2 pentru salata pe care o visam de la inceputul vacantei. Minunat! Oprim sa bem ceai si cafea intr-un loc in care ma simt ca intr-un "Vest salbatic" stiut din filme. Gandurle imi zboara spre toti de acasa. Oamenii se uita la mine ca la un exponat cand ma pornesc prin piata, in cautare de ardei. In schimb, toti imi vand paine. Viata e grea.

Drumul e prin pustie in cea mai mare parte din timp, dar si pustiile au cate o casa cu usa inclinata in care pare ca nu locuieste nimeni. Oare ce fac oamenii aici? Cum trece timpul? Parca pe aici am apucat pe drumul gresit. Spun parca, pentru ca e singura bucatia de poveste pe care nu am reusit sa o scriu pe loc. Dar stiu ca m-am bucurat de rataceala noastra tocmai pentru ca am ajuns prin acele pustii.

Ajungem in El Jadida si cautam un Ibis pentru a scapa de surprize, dar to nu scapam de peripetii: ne cazam dupa ce se schimbam vreo 3 randuri de camere si tot la restaurant ajungem sa mancam. Salata noastra cea « ca acasa » mai are de asteptat. Baietii se fericesc cu cate o bere, asa ca avem seara de bancuri. Si de dezvaluiri. Ne simtim bine si tot ce ne dorim este ca Mel sa doarma bine de data asta pentru ca e singurul sofer, iar asta il doboara. Ne intoarcem, dar nu mai stim numarul camerei, asa ca incercam aproape toate usile de pe etaj. Dupa cateva drumuri si lamuriri, reusim sa ne gasim culcusul, sa cuibarim in cearsafurile albe si sa tragem cu sforul pana dis de dimineata.

Sa vedem ce-o mai urma. Speram la Assilah. 

Ziua 11

Cum a fost azi? Plin si frumos. Mi-am scapat aparatul foto pe jos si mi-am stricat obiectivul, am dansat cu Mel un vals in ringul sufrageriei, am gatit cu totii, am ascultat muzica frumoasa si ne-am plimbat in cel mai frumos oras pe care l-am vazut pana acum.
 
Drumul pe autostrada a fost bun. Am zacut pe iarba intr-o benzinarie, la soare frumos, cum ii sade bine boschetarului. De data asta, am scapat cu o spaga de 10 euro. « - Domnu’, domnu’, ati facut click-click, ne spunea politistul. Bine ca nu am facut de o amenda mai mare, ne ziceam noi! Dar, dragii mei, am incheiat cum se putea mai frumos. Cu desene pe pereti, o luna la patrar sau eclipsa, nici noi nu stim prea bine, cu copii fericiti, noi fericiti, cu un apus bland, cu miros de mare, cu gand de nedespartire. 

 

Assilah e orasul povestilor, cu desene pe pereti, strazi curate, albe si pline de copii. Am luat bomboane si, impreuna cu Erik, le-am impartit. Doamne, cata fericire se isca dintr-o data, pe fetele copiilor! Asa m-am bucurat de ideea aceasta care nu a fost a mea, incat am uitat de aparatul pe care il tineam in poala. Dupa ce am facut cateva fotografii cu acele zambete dintre cladiri, m-am ridicat si aparatul s-a izbit de caldaramul orasului fara pereche. Dar ce conteaza? E prea frumos aici. Cu toate acele desene, cu arborele relatiilor, cu grija pentru arta, cu spoielile care nu sunt deloc de neglijat. Parca e o incifrare a simtului artistic marocan abstract, dar intr-un loc binecuvantat. Pe acei pereti e toata dezlantuirea lor si tinta spre o liberatate mai mare. Oricum, sentimentul e altul aici. Simti ca esti aproape de Europa pe care o cunosti.

 

Ziua 12

Dimineata, inca purtand in suflet urme de dans si gust de spaghete si salate in tajine, de vin, de ameteala, ras si cald, urme ale unei seri frumoase petrecute impreuna ca intr-o familie de nebuni calatori, am iesti sa pozam din nou formele refluxului pe nisip: copacei sculptati de apa. In plus, ne insotesc pescarusi zburand si oameni cautand metale pe plaja. Ne uita lumea acolo, daca nu suna telefonul. O omleta, ultimele cumparaturi, cate ceva mic si frumos pentru fiecare din dragii mei, pietricele de pe plaja. Si un port din alta lume. Si gata. Plecam. Avem o plasa cu de-ale gurii pentru cine ne-o iesi in cale. Ajungem in Tanger, ni se iau banii pentru un loc asigurat la urmatoarea cursa cu vaporul, dar degeaba, ca tot nu o prindem. Si plutim incet, aproape la nivelul norilor ce ne insotesc, spre insoritul port de dincolo de Gibraltar. De aici incepe o cursa nebuna pentru ca ne dam seama ca intarziem. Si nu oricum, aproape ca pierdem avionul. Noroc cu cel ce n-a inchiriat masina care ne spune ca ora noastra nu e si ora lui, asa ca bice, Mel! Un nor ca o scufie sta proptit pe un varf de munte, lumini orbitoare imbraca dealurile acoperite de nori negri. Malaga este superba. Vad inca ramasite de Maroc, dar se vorbeste dulce grai spaniol. Si peisajul urca si coboara neasemuit.

Ajungem la limita, dar nenea cu masina nu prea vrea sa dea ochii cu noi. Ne lungim toate gaturile, descarcam, asteptam, si pace: nu se arata. Eehh... pai acu-i acu. Ne zicem sa lasam masina in parcare, dar nu se face. Uff... si uite-l ca vine! Dam cheile, plasa de mancare ramasa, ne carabanim si facem check in dupa o coada lunga cat Nilul, plina de romani spaniolizati. Greu se mai misca cuconita, greu! Intram dupa vreo ora sau mai bine de stat si ascultat toate povestile de viata si vizionat toate fitele Pamantului. Intram. Colac peste pupaza, ni se face foame. Cica pleaca avionul si noi stam si infulecam senvisuri si o salata zapacita, ba luam si in terminal cate ceva. Ultima strigare. Mai oameni, urcati! Stai asa ca nu-i salata gata! Gata, gata, ne cumintim. Urcam, se trage trapa si plecam. Vai de vai cu tipete, copii, inghesuiala, caldura. Dar s-a terminat. Dulce vis se face amintire. Ne afundam in scaune, tot cu mainile impreunate. Ce bine e sa-ti ia cineva fricile! Se-asterne liniste si apune soarele. Mergem acasa.

Viata nu e nimic fara iubire si fara calatorie. Maroc le-a luat de mana pe amandoua si mi le-a aruncat in suflet. Ultima parte a calatoriei in Maroc a venit cu cele mai frumoase amintiri, iar acum e ca si cand ma desprind de ceva, ajungand la finalul povestii. Dar vor veni altele. Am recunostinta in mine pentru toate acele zile, pentru oamenii cu care am calatorit, pentru bratele care m-au inconjurat din toate partile. Zambete, zambete. 

Vagabondul (14)

Se aseaza in pat dupa ce, cu o lingura de lemn incisa la flacara aragazului, si-a apasat pe coada din coltul gurii. Stie asta de cand era copil. O sa mai dureze pana se vindeca, dar stie ca asta e singurul leac mai rapid.

I s-a nazarit acum in minte mirosul acela de paine calda si proaspata, amestecat cu miros de rosii incalzite de la arsita de afara si cu mirosul de uzina de la care se intorceau parintii, parca si putin prafos.

Dar aici e aer proaspat, dinspre baie vin parfumuri de solutii. Vrea sa plece. Cu ardoare vrea sa plece. Se scoala din pat si suna:

- Hai!
- Hai!

Isi ia bicicleta si pedaleaza cu ravna pe strazi. In cale ii iese o masina. Mana incepe sa ii tremure pe ghidon. Se opreste. Transpira la fiecare emotie. Coboara linistit si asteapta. Deja stie mai mult.

Padurea asta e splendida. In fata, copaci inalti cenusiu-violeti, cu mici itiri de frunze, la poale flori mov si galbene. Si aerul e caldut, de primavara, insorit. E bine. E liber.

Nu s-a mai dus la interviul acela. Toti pun aceleasi intrebari tampite. Nu vrea sa le spuna ce vor sa auda. Oare o sa dispara cuvantul "indigo"? In schimb, si-a luat lumea-n cap pentru o zi si a pregatit o surpriza, numai ca i s-a imbolnavit complicele. A mai si gresit cetatenia in biletul de avion, dar tot surpriza se numeste.

De curand, a venit cineva sa il viziteze. Un drag de om din Iasi de care il leaga o fina si calda legatura. Mai nou, a inceput sa ii scrie scrisori. Uite asa, sa fie mai personal, mai real. Si a mai venit cineva pe la el, cineva plecat mai bine de patru luni prin Africa. I-a desfacut in pat comorile si l-a pus sa-si aleaga. A luat ceva pentru el si ceva pentru mainile calde. Nu s-a putut abtine. Africa a schimbat mult sufletul intors acasa. In bine, in frumos, in generos si curajos, marinimos si iubitor de lume.

Vede din ce in ce mai multi oameni identici. In lucruri de suprafata. Pe internet sunt toti fericiti. Isi creeaza imagini publice. In Sibiu a trait o realitate calma, lina, inradacinata. I-a placut acolo mult. Intre timp, liliacul a inflorit, in spatele curtii e un lac cu barca, Pisicot are pui, closca sta pe oua si bicicletele roiesc pe strazi. Oamenii sunt si tristi, si bucurosi.

Au mai fost si altele, dar vagabondul ce atarna intr-un portret, pe perete, e, poate, mai preocupat sa traisca decat sa isi mai aminteasca.

Inspre Caltun

Mhaaaiii... am fost iar pe munte. Si cand te gandesti ca eu trebuia sa ajung acasa la parinti sa stau cu ei la caldurici.

Sa o luam de la capatul cel bun, cu ce-i mai bun de pus la poveste.

Soimaru-i de vina, va spun eu. Ma suna miercuri sa venim la ziua Anisoarei fara doar si poate si ma roaga cu marea si cu sarea sa ma conving pe mine si pe zambalici de cat de puse la punct sunt toate. Fac mare bucurie cand spun "da" si iata-ne strangand din nou bagajul cu lipsuri. Cumparam de-ale gurii, cam multe si de data asta, iar vineri seara ne strangem sa ciocnim niste tuica de Comarnic cu tot cu Ionut. De la o tuica ajungem la o ciuperca, iar de aici nu mai e mult si il adjudecam si pe Ionut la planul nostru. Noroc cu potriveala de numere, ca altfel il luam pe munte in camesa, pantofi si palton.

Si fugim spre Transfagarasan, dar ce fugim! Mi-e putin teama la viraje, dar ascund bine treaba asta. Cu raul de masina nu imi mai iese, insa. Ne place luna aceea plina si cerul acela semintunecat care se schimba la fata neintrerupt. Ajungem pe-noptat, ne completam numarul si plecam inspre stana. Ninge, fosneste, se aud glasurile si pasii nostri linistitor. In fata ni se deschide valea, iar in capat Laitelul ce se inalta albit si fugarit de nori. Ce falnic e alintatul acesta! Ne calauzeste luna si ninge peste noi. Sunt atenta la pasi, mi-e cald, mi-e straniu, mi-e liniste, dar tot nu ma duce de nas iarna asta. Stiu sigur ca vine primavara. O miros in fiecare coltisor. 

Se face focul in stana si ne acopera fumul. Bag seama ca nu prea vrea pe cos, ii place mai mult cu noi. Pentru unii incepe sfaraiala,  pentru altii sforaiala. Eu aleg o saltea rece si ma conving sa dorm. Tudor ma convinge cu o pufoaica si cu pantaloni caldurosi, asta dupa ce ne daduse si un sac de dormit mai acatarii, dar parca tot nu se face cald. Ma sucesc, ma invartesc, dau jos pufoaica si o pun la spate, dau jos si strampii sa nu opreasca circulatia, pun sosetele de lana de la mama si ma inchid etans, lucrand la psihicul meu sa produca ceva calorimetric. Intr-un final, vine si sobita langa mine si deja atmosfera se schimba, dar tot nu reusesc sa adorm pana spre 6 dimineata cand ma podideste oboseala si un somn dulce incepe sa ma gadile.

Cu plecatul pe traseu, dupa ce toata suflarea face ochi, o sucim pana pe la 1 dupa masa, dar ce atata tocmeala? Hotarat: incepem urcusul spre Caltun. E cald, e soare, urcam padurea, urcam povarnisurile, dam de rau care are gust de zapada topita, de apa vie, cruda, reavana, de pamant si verdeata. Luam si noi la pachet si continuam sa urcam pe dare de skiuri, calcand pe urmele pasilor celui dintai. Privesc in spate: Piscul Negru e smantanit. Imi intra zapada in bocanci, ma afund pana dupa genunchi, ma opintesc, ma ridic, iar ma scufund, iar urc. Ma opresc si privesc in spate. Ce nebuni sunt muntii astia! O dara subtire si lunga, de un alb stralucitor, se contureaza pe muntele de fata mea. Un firicel pe care urcam noi. Vantul sculpteaza forme pe care le-am vazut in fotografii, dar reale sunt altfel. Totul e alb, lumina e galbuie. Se face frig, picioarele imi ingheata. Alunec.

- Eu nu mai pot sa urc.

- Ba poti!

- Ba nu pot. 

- Scoate pioletul si infige-l in zapada! Apoi paseste. Totul in 2 timpi.

Nu stiu cum imi ies mie timpii, cert e ca inaintez mai usor. Alunec, dar ma sprijin si reusesc sa continui. Zapada asta inghetata e strasnica. Tudor ma lasa prima, poate ca are incredere in mine. Se duce dupa Ionut, care o ia la vale, mai jos: ii pune coltarii. Eu imi vad de drumul meu si incerc sa aleg pe unde sa pun piciorul si sa infig pioletul. Nu am pic de experienta cu ustensila asta, asa ca ma gandesc sa il folosesc ca pe un baston. E greu sa incepi zapada, dar nu pe cat as fi crezut. Mai greu e cu picioarele mele care sunt bocna. Lovesc cu ele in pietre, sa se dezmorteaza. Verific daca se sparg… inca nu. Sus bate vantul tare. Desi credeam ca gata, ies in sa, pare ca mai e de mers cel putin 40 de minute, plus inca vreo ora sa ies sa vad Strunga Dracului si Negoiul. Ma gandesc ce sa fac: as putea merge mai departe, dar mi-e teama de degeraturi. Restul lumii e in urma si imi dau seama ca, oarecum, de mine depinde tot ce va urma. Vreau sa merg mai departe, dar nu vreau sa manii natura. Stratul de dedesubt nu pare a fi primejdios, desi Tudor imi arata pe versantul de cealalta parte urmele unei avalanse. Simt, insa, acel semn al naturii care imi spune, linistit, ca inca nu e timpul. 

- Eu ma intorc. Am inghetat prea tare, spun lui Tudor cand ma ajunge din urma.

- Da, am plecat cam tarziu de la cabana si mai e ceva de urcat. 

Ma bucura daruirea lui muntelui, naturii, faptul ca nu exagereaza, ca intelege fara sa ceara explicatii. Stie ca vreau sa ajung sus, dar intelege decizia mea.

- Ne intoarcem!

Ajungem din urma pe ceilalti 3 combatanti, iar de aici incepe distractia: ne dam drumul la vale pe zapada. Chiote, piolet pe post de carma si du-te saniuta, du-te! Soarele e la asfintit, picioarele incep sa se incalzeasca. Ratacitorul ma ajunge din urma sa imi stampere necazul, se aseaza in zapada si ma cheama din priviri. Ma duc, nu pot sa ma abtin. Si ii dam naturii din caldura noastra. Zambim. 

Nemancata de dimineata, cu cativa stropi de apa in gatlej, ma intorc linistita si fara nicio dorinta de mai mult. As vrea un pat cald si moale, dar e buna si o stana rece cu foc de lemn uscat. Ne perpelim pe langa foc cu randul, uscam sosete la rotisor, bocancii ii atarnam pe caramizi, punem la oala de supe chimice, postim o sticla cu vin si incepe veselia. Facem cateva poze cu stele, in timp ce carnurile sfaraie iar. Cantam de zi de nastere, facem poze cu castronul de tabla, povestim, primim randul doi de gasca, cantam iar. Din pacate, oala lui Tudor  sufera dupa aventura in jar si asta il cam necajeste. Necajita sunt si eu de rezultatul “anchetei”, dar ma duc la culcare, lasand ca somnul sa fie un sfesnic bun.

Noaptea e cu nabadai, dar lasam intr-un ungher ce nu-i de asternut naturii. Ne trezim vreo trei pe la 7, dar plecam doar doi sa prindem primele raze ale soarelui de pe traseu. Laitelul ni se deschide cu tot sufletul lui cald. Ne bucuram cu el de dimineata calda. Pe varf pare a fi vantureala, doar a vuit vantul toata noaptea. Soarele, insa, il face mai domol. 

Ne intoarcem si ne asezam la povesti pe banca ce a servit drept pat azi noapte indraznetului. Privim norii care se tot schimba, gasim forme in ei, lasam timpul sa treaca lin si cu folos. Fabiana se aseaza la soare si zambeste naturii. Se rostogoleste, zareste o brandusa, isi bea cafeaua, fumeaza o tigara, ni se alatura, pleaca iar, zambeste din nou. Se bucura. 

Facem bagajele si curatenie, dupa care ne strangem pe prispa la povesti. Zaresc un fluture dezmortit pe prag si il impartasesc. Tragem de noi, de timp, de soarele de sus care ne imbratiseaza. N-am mai pleca. Ramanem vreo 4, "de-ai casei". Am un chef nebun sa sar in zapada si ii iau pe baieti la sincron. Se incinge o destrabalare frumoasa si copilaroasa care face cinste locului si noua. 

- Suntem liberi, aud din zapada, in timp ce ne dam de-a rostogolul. Ne batem cu bulgari, se face si concurs de nimerit banca, ne fotografiem, ne spunem taine. Baietii se dezbraca la bustul gol si imi fac galerie, dar nu ma las convinsa. Ii las pe ei sa isi faca numarul. Suntem copii maturi, dar stim sa ne bucuram.

Plecam de mana, o luam pe ocolite. Erik ma tranteste in zapada cu tot cu sac si cu tot cu dragul nestavilit pe care il avem in noi. 

La final, mi se spune ca sunt mai buna pe munte decat altii si, din mandrie, raspund:

- Da, stiu ca sunt. 

Ma rusinez acum de raspunsul meu luat de val. Nu, cu totii suntem buni in felul nostru, chiar daca nu suntem primii in sirul ce urca muntele. 

E primavara, e soare, o simt in nari, in pavilioanele urechilor, pe sub gene, in maini. Si pasarile-mi canta delicat. O astept. Va fi inca una frumoasa.