marți, 27 mai 2014

Vagabondul (15)


Se prelinge alene senzatia aceea de liniste in sus, pe pielea zbarlita. De fiecare data cand se gandeste la ganganii, il apuca toate mancarimile pamantului. Dar nu-i mai puternica asta decat sentimentul acela de senin si calm, de vesnicie. Fruntea i se descreteste in sfarsit. Cu toate eforturile, cand e in cotidian, nu ii iese. Si mainile calde ii tot mangaie fruntea, dar e un zbucium in interior, ceva nestiut. De l-ar descoperi si l-ar alunga odata!

E in lanul cu grau verde, dospit in propiile capsule. Gata sa dea in copt. Doar glas de greier si de pasare se aude in jur. Si sufletul lui, cum tresalta gandind la painea ce va mirosi in brutarii, dupa ce va fi framantata coca. Ii e dor de gustul de paine. Si ii mai tresalta sufletul la cei maci rosii. Campuri rosii se ivesc in ziua de duminica pe care si-o petrece la drum. Dimineata cu ceturi si cu panza de paianjen picurata. Cu baci si oi, cu galben, rosu si violet in flori. E ca in Toscana. "Cata frumuseste sade in tarisoara aceasta! N-am avea habar vreodat de cata comoara e intr-ansa!" izi zice in sine.

A luat un manunchi de grau. Il gadila pe la nas. Pesemne o avea vreo alergie. Incepe sa lacrimeze, stranuta. Cineva ii zice "Noroc!". E buburuza ce i s-a urcat pe umar. Rade de imaginatia-ai cea bogata. 

De departe tropaie o ploaie. Abia o asteapta. E pentru el. Vine cum ii place. Ii miros talpile a noroi de-acum. A noroi de tara, din care creste grau. Ce frumos! Problema e ca il cam ustura pielea de la paiele ce i se agata de picior si o zgrumtare incetisor. Macii se ponosesc, graul se apleaca si isi accepta soarta. Stie ca va fi bine dupa. 

Cutreiera, calcand in picioare picurii ce ropotesc pamantul. O ia la sanatoasa si lasa in spate sir de ganduri si griji. Si isi ia in piept soarta cea noua, cea frumoasa. Deodat', il prinde de mana un copil. Ii zice:

 - Hai, nene, hai, ca mi-e teama sa nu moara!

Se duce vagabondul intr-un suflet, pe sub ploi, de mana cu baietanul pricajit, lasand in urma prietenii. Se trezeste in fata unui amarat de cutu schiop, schelacaind si tremurand ca un neajutorat ce se gasea. Alaturea, lacrimile baiatului de la tara siroiau mai ceva ca ploaia de deasupra. Asa crede el, ca e de acolo, altfel nu ar arata ca un pui ponosit de soarta. 

- Nu-i asa ca-l poti face bine? il intreaba pustanul. 

D-apoi, ce sa spuna? Ca n-o putea? Ca nu-i veterinar, ca n-are treaba el cu cainii? N-ar putea. Cand era mic, aducea acasa toti puii de pisica adunati de pe drum si ii ploconea in poarta casei parintesti. Acum sa faca altfel? L-a luat cu el pe schiop, iar pe baiat l-a lasat inlacrimat. Prea mic copil, prea mare suflet. Peste o saptamana, lucrurile erau altele. Cutu era bandajat, copilul radea. Si campurile de maci incepusera sa se treaca. 

Niciun comentariu: