Inspre Caltun

Mhaaaiii... am fost iar pe munte. Si cand te gandesti ca eu trebuia sa ajung acasa la parinti sa stau cu ei la caldurici.

Sa o luam de la capatul cel bun, cu ce-i mai bun de pus la poveste.

Soimaru-i de vina, va spun eu. Ma suna miercuri sa venim la ziua Anisoarei fara doar si poate si ma roaga cu marea si cu sarea sa ma conving pe mine si pe zambalici de cat de puse la punct sunt toate. Fac mare bucurie cand spun "da" si iata-ne strangand din nou bagajul cu lipsuri. Cumparam de-ale gurii, cam multe si de data asta, iar vineri seara ne strangem sa ciocnim niste tuica de Comarnic cu tot cu Ionut. De la o tuica ajungem la o ciuperca, iar de aici nu mai e mult si il adjudecam si pe Ionut la planul nostru. Noroc cu potriveala de numere, ca altfel il luam pe munte in camesa, pantofi si palton.

Si fugim spre Transfagarasan, dar ce fugim! Mi-e putin teama la viraje, dar ascund bine treaba asta. Cu raul de masina nu imi mai iese, insa. Ne place luna aceea plina si cerul acela semintunecat care se schimba la fata neintrerupt. Ajungem pe-noptat, ne completam numarul si plecam inspre stana. Ninge, fosneste, se aud glasurile si pasii nostri linistitor. In fata ni se deschide valea, iar in capat Laitelul ce se inalta albit si fugarit de nori. Ce falnic e alintatul acesta! Ne calauzeste luna si ninge peste noi. Sunt atenta la pasi, mi-e cald, mi-e straniu, mi-e liniste, dar tot nu ma duce de nas iarna asta. Stiu sigur ca vine primavara. O miros in fiecare coltisor. 

Se face focul in stana si ne acopera fumul. Bag seama ca nu prea vrea pe cos, ii place mai mult cu noi. Pentru unii incepe sfaraiala,  pentru altii sforaiala. Eu aleg o saltea rece si ma conving sa dorm. Tudor ma convinge cu o pufoaica si cu pantaloni caldurosi, asta dupa ce ne daduse si un sac de dormit mai acatarii, dar parca tot nu se face cald. Ma sucesc, ma invartesc, dau jos pufoaica si o pun la spate, dau jos si strampii sa nu opreasca circulatia, pun sosetele de lana de la mama si ma inchid etans, lucrand la psihicul meu sa produca ceva calorimetric. Intr-un final, vine si sobita langa mine si deja atmosfera se schimba, dar tot nu reusesc sa adorm pana spre 6 dimineata cand ma podideste oboseala si un somn dulce incepe sa ma gadile.

Cu plecatul pe traseu, dupa ce toata suflarea face ochi, o sucim pana pe la 1 dupa masa, dar ce atata tocmeala? Hotarat: incepem urcusul spre Caltun. E cald, e soare, urcam padurea, urcam povarnisurile, dam de rau care are gust de zapada topita, de apa vie, cruda, reavana, de pamant si verdeata. Luam si noi la pachet si continuam sa urcam pe dare de skiuri, calcand pe urmele pasilor celui dintai. Privesc in spate: Piscul Negru e smantanit. Imi intra zapada in bocanci, ma afund pana dupa genunchi, ma opintesc, ma ridic, iar ma scufund, iar urc. Ma opresc si privesc in spate. Ce nebuni sunt muntii astia! O dara subtire si lunga, de un alb stralucitor, se contureaza pe muntele de fata mea. Un firicel pe care urcam noi. Vantul sculpteaza forme pe care le-am vazut in fotografii, dar reale sunt altfel. Totul e alb, lumina e galbuie. Se face frig, picioarele imi ingheata. Alunec.

- Eu nu mai pot sa urc.

- Ba poti!

- Ba nu pot. 

- Scoate pioletul si infige-l in zapada! Apoi paseste. Totul in 2 timpi.

Nu stiu cum imi ies mie timpii, cert e ca inaintez mai usor. Alunec, dar ma sprijin si reusesc sa continui. Zapada asta inghetata e strasnica. Tudor ma lasa prima, poate ca are incredere in mine. Se duce dupa Ionut, care o ia la vale, mai jos: ii pune coltarii. Eu imi vad de drumul meu si incerc sa aleg pe unde sa pun piciorul si sa infig pioletul. Nu am pic de experienta cu ustensila asta, asa ca ma gandesc sa il folosesc ca pe un baston. E greu sa incepi zapada, dar nu pe cat as fi crezut. Mai greu e cu picioarele mele care sunt bocna. Lovesc cu ele in pietre, sa se dezmorteaza. Verific daca se sparg… inca nu. Sus bate vantul tare. Desi credeam ca gata, ies in sa, pare ca mai e de mers cel putin 40 de minute, plus inca vreo ora sa ies sa vad Strunga Dracului si Negoiul. Ma gandesc ce sa fac: as putea merge mai departe, dar mi-e teama de degeraturi. Restul lumii e in urma si imi dau seama ca, oarecum, de mine depinde tot ce va urma. Vreau sa merg mai departe, dar nu vreau sa manii natura. Stratul de dedesubt nu pare a fi primejdios, desi Tudor imi arata pe versantul de cealalta parte urmele unei avalanse. Simt, insa, acel semn al naturii care imi spune, linistit, ca inca nu e timpul. 

- Eu ma intorc. Am inghetat prea tare, spun lui Tudor cand ma ajunge din urma.

- Da, am plecat cam tarziu de la cabana si mai e ceva de urcat. 

Ma bucura daruirea lui muntelui, naturii, faptul ca nu exagereaza, ca intelege fara sa ceara explicatii. Stie ca vreau sa ajung sus, dar intelege decizia mea.

- Ne intoarcem!

Ajungem din urma pe ceilalti 3 combatanti, iar de aici incepe distractia: ne dam drumul la vale pe zapada. Chiote, piolet pe post de carma si du-te saniuta, du-te! Soarele e la asfintit, picioarele incep sa se incalzeasca. Ratacitorul ma ajunge din urma sa imi stampere necazul, se aseaza in zapada si ma cheama din priviri. Ma duc, nu pot sa ma abtin. Si ii dam naturii din caldura noastra. Zambim. 

Nemancata de dimineata, cu cativa stropi de apa in gatlej, ma intorc linistita si fara nicio dorinta de mai mult. As vrea un pat cald si moale, dar e buna si o stana rece cu foc de lemn uscat. Ne perpelim pe langa foc cu randul, uscam sosete la rotisor, bocancii ii atarnam pe caramizi, punem la oala de supe chimice, postim o sticla cu vin si incepe veselia. Facem cateva poze cu stele, in timp ce carnurile sfaraie iar. Cantam de zi de nastere, facem poze cu castronul de tabla, povestim, primim randul doi de gasca, cantam iar. Din pacate, oala lui Tudor  sufera dupa aventura in jar si asta il cam necajeste. Necajita sunt si eu de rezultatul “anchetei”, dar ma duc la culcare, lasand ca somnul sa fie un sfesnic bun.

Noaptea e cu nabadai, dar lasam intr-un ungher ce nu-i de asternut naturii. Ne trezim vreo trei pe la 7, dar plecam doar doi sa prindem primele raze ale soarelui de pe traseu. Laitelul ni se deschide cu tot sufletul lui cald. Ne bucuram cu el de dimineata calda. Pe varf pare a fi vantureala, doar a vuit vantul toata noaptea. Soarele, insa, il face mai domol. 

Ne intoarcem si ne asezam la povesti pe banca ce a servit drept pat azi noapte indraznetului. Privim norii care se tot schimba, gasim forme in ei, lasam timpul sa treaca lin si cu folos. Fabiana se aseaza la soare si zambeste naturii. Se rostogoleste, zareste o brandusa, isi bea cafeaua, fumeaza o tigara, ni se alatura, pleaca iar, zambeste din nou. Se bucura. 

Facem bagajele si curatenie, dupa care ne strangem pe prispa la povesti. Zaresc un fluture dezmortit pe prag si il impartasesc. Tragem de noi, de timp, de soarele de sus care ne imbratiseaza. N-am mai pleca. Ramanem vreo 4, "de-ai casei". Am un chef nebun sa sar in zapada si ii iau pe baieti la sincron. Se incinge o destrabalare frumoasa si copilaroasa care face cinste locului si noua. 

- Suntem liberi, aud din zapada, in timp ce ne dam de-a rostogolul. Ne batem cu bulgari, se face si concurs de nimerit banca, ne fotografiem, ne spunem taine. Baietii se dezbraca la bustul gol si imi fac galerie, dar nu ma las convinsa. Ii las pe ei sa isi faca numarul. Suntem copii maturi, dar stim sa ne bucuram.

Plecam de mana, o luam pe ocolite. Erik ma tranteste in zapada cu tot cu sac si cu tot cu dragul nestavilit pe care il avem in noi. 

La final, mi se spune ca sunt mai buna pe munte decat altii si, din mandrie, raspund:

- Da, stiu ca sunt. 

Ma rusinez acum de raspunsul meu luat de val. Nu, cu totii suntem buni in felul nostru, chiar daca nu suntem primii in sirul ce urca muntele. 

E primavara, e soare, o simt in nari, in pavilioanele urechilor, pe sub gene, in maini. Si pasarile-mi canta delicat. O astept. Va fi inca una frumoasa.