Agatata de varful Ceahlau

(fotografie: Dorin Bofan) 

https://www.youtube.com/watch?v=MeyV4T_mLXI

Caldura din calorifer si gandurile catre oamenii dragi cand afara e vifornita. Departe si nu prea. O jumatate de tara distanta.

Uof, se putea sa plecam mai bine de atat! Am intarziat de ambele parti: unu-i uitucul si unu-i mosmondintul. Pe-afara ger, inauntru cald, dar geamurile tot inghetate bocna.

Muzica-i buna si mi-e bine deja. Din rauri rasar soarele si aburul cald. Viscolit, dar aurit  e imprejurul, magic deja. Din stanga, un stol de sute, poate mii de ciori incep sa se apropie de strada. Doi oameni intr-o masina rosie si mica strabat o sosea neagra cu dunga alba si un nor negru de pasari. In jur, e un camp galben - maroniu... Tocmai acum, cat de frumos! Inaintam printre ele cu incetineala si ce senzatie ciudata incerc! "Semn bun!", imi zic, de inceputuri in stoluri.

Orase patinoare. Iuhuuu, nu mai avem forta de frecare! Centura de camioane - alt patioar? Unde duce, nenica? Intarziem si mai tare. Din masina zaresc un cunoscut si ii fac cu mana. Imi zambeste incantat de asa pomeneala - doar e pustiul lui 31 decembrie. 

Zarurile se unesc la Piatra Neamt, de unde ne facem si mai subtiri pentru a ne potrivi masinii si atacam Izvorul Muntelui.

- Uite, acolo e un lac unde se aduna lebede si multe pasari si acolo un baraj, iar dincolo un lac de colmatere, si uite si muzeul, Ceahlaul, cabana... Satura-te daca ai cand! 

Gata ianuari in devenire, lasati portocalele si laptopul la degerat, puneti-va parazapezile si ce-i mai calduros prin rucsaci, mai goliti din desaga cu mancare si porniti ca e deja inserare. Va prind noaptea si biciul frigului! Desi la inceput facem joc de glezne pentru degetele bocna, ne incalzim. Si mi se pare ca traseu mai usor si mai frumos nici ca se putea! Tot nu inteleg de unde vad umbre pe zapada la ora aceea, dar ma lamuresc cu luna. Brazi avem, zade avem, jnepeni la fel, ne scotocim si de niste stanci, stele... belsug, glume si mai si. Stoarcem la nasuri ca la rufe. Urcam fara graba, absorbind straniul noptii, pe urmele altora. Ma gandesc vag la lupi, dar parca nu-mi vine a crede ca ne va iesi vreunul in cale. In rest, mai am putin si uit sa privesc in sus, atat ma las purtata de pasii de dinainte si de tunelurile padurii.

Ma aburesc in lentile de cum intru in cabana si ma trezesc intr-o atmosfera de taverna: oameni multi, caini, miros de mancare, brad impodobit, priviri atintite, ghirlande, acordeon. Facem impartirea pe paturi ca in tabera, ne ordonam pe bagaje, testam baia cea noua si... ce buna-i ciorba calda de la cabana! Merge bine cu palinca. De la o inghititura sunt in picatele. De la a doua, sunt in alte sfere. Incepe imparteala cu minuni de la pachet... ma mustru in minte ca iar am uitat sa ma gandesc la ceilalti cand am facut bagajul. Dar nimeni nu-mi zice nimic: suntem veseli. Incepem un Yams, joc caruia ii aflu tainele pe moment, iar Revelionul ne prinde calculand la zaruri. Iesim pe balcon cu tot cu sampanie, incepem o numaratoare cam anapoda, ne aliniem cu cei iesiti afara, soseste momentul si gata. Am trecut in noul an. Ma gandesc acasa ca la un semnal, acasa la parintii mei, la sora mea si la Erik. Le trimit prin aerul inghetat toate sentimentele si gandurile mele de bine si ma gandesc la veselia si lacrimile ce ma cuprindeau in acele momente in care ne imbratisam si ne uram cu totii de bine pentru anul cel nou. Astea au lipsit, dar nu-i bai, le-am avut in gand.

De fapt, ne-am trezit devreme, de cand era o dara rosiatica pe cer. Si-un nor in dunga. Numai ca pana ne-am mosmondit prin camera cu imbracatul, dupa ce capete curioase au rasarit la fereastra sa cerceteze starea cerului, vant batea deja, nori rozalii calatoreau si altii desupra negri se adunau. Era ger de-a binelea, asa ca nu prea m-am intrecut cu vremea de afara. Dar zambeam in mine si imi spuneam ca e tare bine sa fii pe munte de 1 ianuarie. Ziua a fost un fel de cuibareala la inaltime alaturi de oameni de suflet. Spre seara am hotarat sa inlaturam paturile din geam care ne asigurasera o lanoasa atmosfera de cinematograf si sa scoatem fetele in vant. Si da-i cu zapezi miscatoare si ametitoare, si da-i cu vant din spate, cu modelat zapezi si acoperit urme. Schitul era zaharisit pe fiecare sindrila si grinda cu fulgi vanturati, brazii stateau cocosati, acceptandu-si soarta, ceruri gri albastrui se topeau in viscol. Simteam o dorinta nemaipomenita sa fac o roata si am facut-o pe ascuns, sa ma zbengui, sa ma arunc in zapada. Aveam niste furnici care imi intrasera in vene si nu imi dadeau pace. Ne-am balacit de-a binelea in zapada care se schimba mereu in alta. Eu m-am lasat in grija ei, sa ma duca ea unde doreste, sa ma afunde ea pana unde catadicseste, sa ma transforme ea in ce om de zapada o vrea. Si am simtit acel straniu sentiment de frica de a bajbai calea spre cabana, desi eram la cateva minute de ea. Disparusera toate urmele intr-o jumatate de ora. Ce inmanusati erau brazii, ce dardaia cabana din toate lemnele ei si troznea de ger, ce vuia vantul prin sparturi! Si noaptea se lungea cu tentacule fine, inghitindu-ne cu totul.

Rasaritul celei de-a doua zile m-a gasit imprietenita cu doi brazi frati ce se tineau de umeri si priveau valea. Totul s-a schimbat dintr-o data, toata natura aceea cu gheata pe la margini. Si de unde totul parea incremenit, dintr-o data parca a inceput sa se topeasca de drag de soare. Ce minunata creatie, soarele! Toata ziua a schimbat ocheade cu noi.

Seara, tot cu el ne-am plimbat. Noi si mieii de pe cer. O zapada cu nuante albastrui de curata ce era crapa sub picioarele noastre. Margini de gheata straluceau lin in soare. Doamne, ce mi-a mai placut padurea aceea de brazi pe sub care am mers, toti niste mosmonditi iernatici, cu crengile plecate. Ii mangaiam, vorbeam cu ei. Simteam ca si ei imi trimit, la randul lor, salutari. Atingandu-i, ma linisteam, zambeam, schimbam povesti ce curgeau prin degete. Ce apus subtil, putin verzui, in pasteluri de Alecsandri. O capra neagra isi incerca genunchii pe o creasta.

- Sssss... sa nu o speriem!

Am incercat un traseu spre Ocolas, dar faptul ca ne afundam pana la soldul celui mai inalt dintre noi ne-a determinat sa facem cale intoarsa. Si-mi iau un moment pentru mine, desi nu sunt singura. Adulmec aerul acela rece ce imi sipcuieste usor obrazul si ma bucur de el. Ma bucur ca e putin frig si ca pot simti asta. Ma bucur ca simt ca traiesc si ca am sange care sa ma incalzeasca. Ei nu stiu ce simt si ce gandesc, dar cred ca se vede pe fata mea ca sunt la alta altitudine. Inchid ochii si ma bucur de vanticel, de zornaitul brazilor incarcati, de soarele apune, de ei, oamenii cu care comunic fara cuvinte. Inca doua capre negre, eu cu tumba mea pe dupa un lemn, scrasnet si zambete de departe. Zarim din nou Piatra Lacrimata spumata de fire de zapada si vant troienitor. Si soarele apune cu siruri de nori luminate difuz, pe sub gene de cer, in slitul deschis pentru el. Ma crampotesc cu picioarele pe vechile urme si ma mir ca nu inghet. Fur imagini si traiesc prezent. Ma rasucesc sa privesc in spate, mai storc la nasul vesnic curgator, trag caciula pentru a nu stiu cata oara si imi simt toate incordarile. Nu e greu, e o nimica toata traseul. Ne intoarcem, lasand in urma doi aventurosi care se vor intoarce peste ceva vreme, povestind despre cum s-au rasucit ei ca titirezii sau cum s-au tarat ca serpii pe zapada ce ii inghitea de-a binelea, pe un traseu ales pe spranceana.

Al treilea rasarit. Cabana e invadata de soare. Mancam ultimele ramasite (si cand te gandesti ca ceapa aceea toata a fost devorata!) si iesim afara sa citim basmul. A cernit azi noapte, iar acum isi deschide soarele genele si aureste totul, tocmai cand plecam. Spun "la revedere" Ceahlaului mergand prin praf de stele. Totul se incalzeste in mine si in afara mea. Din copaci se scutura licurici. Ma opresc sa-i privesc si incremenesc intr-un luminis plin de astfel de "vietati" - niste bobi de zapada ce se scutura din copaci, poleiti cu soare. Ma opresc adeseori sa ii privesc,  apoi imi dau drumul pe fund pe poteca. In spatele meu, oamenii imbratiseaza un copac. Se pare ca nu sunt singura zurlie de pe acolo care se iubeste cu natura.

Mmmm.. sunt trista. De-a binelea Si, totusi, fericita. Se conduce in tromba pana la Bucuresti. Cu motiv: se taie motul. Ma gandesc cum se pot schimba destine si amintiri de la un fapt mic care aduna dupa sine noi si noi consecinte, ca un bulgare de zapada.

Apusul ne spune "noapte buna!". Eu va spun: buna dimineata cu soare! :)

 O sa fie un an bun.

Inspre Caltun

Mhaaaiii... am fost iar pe munte. Si cand te gandesti ca eu trebuia sa ajung acasa la parinti sa stau cu ei la caldurici.

Sa o luam de la capatul cel bun, cu ce-i mai bun de pus la poveste.

Soimaru-i de vina, va spun eu. Ma suna miercuri sa venim la ziua Anisoarei fara doar si poate si ma roaga cu marea si cu sarea sa ma conving pe mine si pe zambalici de cat de puse la punct sunt toate. Fac mare bucurie cand spun "da" si iata-ne strangand din nou bagajul cu lipsuri. Cumparam de-ale gurii, cam multe si de data asta, iar vineri seara ne strangem sa ciocnim niste tuica de Comarnic cu tot cu Ionut. De la o tuica ajungem la o ciuperca, iar de aici nu mai e mult si il adjudecam si pe Ionut la planul nostru. Noroc cu potriveala de numere, ca altfel il luam pe munte in camesa, pantofi si palton.

Si fugim spre Transfagarasan, dar ce fugim! Mi-e putin teama la viraje, dar ascund bine treaba asta. Cu raul de masina nu imi mai iese, insa. Ne place luna aceea plina si cerul acela semintunecat care se schimba la fata neintrerupt. Ajungem pe-noptat, ne completam numarul si plecam inspre stana. Ninge, fosneste, se aud glasurile si pasii nostri linistitor. In fata ni se deschide valea, iar in capat Laitelul ce se inalta albit si fugarit de nori. Ce falnic e alintatul acesta! Ne calauzeste luna si ninge peste noi. Sunt atenta la pasi, mi-e cald, mi-e straniu, mi-e liniste, dar tot nu ma duce de nas iarna asta. Stiu sigur ca vine primavara. O miros in fiecare coltisor. 

Se face focul in stana si ne acopera fumul. Bag seama ca nu prea vrea pe cos, ii place mai mult cu noi. Pentru unii incepe sfaraiala,  pentru altii sforaiala. Eu aleg o saltea rece si ma conving sa dorm. Tudor ma convinge cu o pufoaica si cu pantaloni caldurosi, asta dupa ce ne daduse si un sac de dormit mai acatarii, dar parca tot nu se face cald. Ma sucesc, ma invartesc, dau jos pufoaica si o pun la spate, dau jos si strampii sa nu opreasca circulatia, pun sosetele de lana de la mama si ma inchid etans, lucrand la psihicul meu sa produca ceva calorimetric. Intr-un final, vine si sobita langa mine si deja atmosfera se schimba, dar tot nu reusesc sa adorm pana spre 6 dimineata cand ma podideste oboseala si un somn dulce incepe sa ma gadile.

Cu plecatul pe traseu, dupa ce toata suflarea face ochi, o sucim pana pe la 1 dupa masa, dar ce atata tocmeala? Hotarat: incepem urcusul spre Caltun. E cald, e soare, urcam padurea, urcam povarnisurile, dam de rau care are gust de zapada topita, de apa vie, cruda, reavana, de pamant si verdeata. Luam si noi la pachet si continuam sa urcam pe dare de skiuri, calcand pe urmele pasilor celui dintai. Privesc in spate: Piscul Negru e smantanit. Imi intra zapada in bocanci, ma afund pana dupa genunchi, ma opintesc, ma ridic, iar ma scufund, iar urc. Ma opresc si privesc in spate. Ce nebuni sunt muntii astia! O dara subtire si lunga, de un alb stralucitor, se contureaza pe muntele de fata mea. Un firicel pe care urcam noi. Vantul sculpteaza forme pe care le-am vazut in fotografii, dar reale sunt altfel. Totul e alb, lumina e galbuie. Se face frig, picioarele imi ingheata. Alunec.

- Eu nu mai pot sa urc.

- Ba poti!

- Ba nu pot. 

- Scoate pioletul si infige-l in zapada! Apoi paseste. Totul in 2 timpi.

Nu stiu cum imi ies mie timpii, cert e ca inaintez mai usor. Alunec, dar ma sprijin si reusesc sa continui. Zapada asta inghetata e strasnica. Tudor ma lasa prima, poate ca are incredere in mine. Se duce dupa Ionut, care o ia la vale, mai jos: ii pune coltarii. Eu imi vad de drumul meu si incerc sa aleg pe unde sa pun piciorul si sa infig pioletul. Nu am pic de experienta cu ustensila asta, asa ca ma gandesc sa il folosesc ca pe un baston. E greu sa incepi zapada, dar nu pe cat as fi crezut. Mai greu e cu picioarele mele care sunt bocna. Lovesc cu ele in pietre, sa se dezmorteaza. Verific daca se sparg… inca nu. Sus bate vantul tare. Desi credeam ca gata, ies in sa, pare ca mai e de mers cel putin 40 de minute, plus inca vreo ora sa ies sa vad Strunga Dracului si Negoiul. Ma gandesc ce sa fac: as putea merge mai departe, dar mi-e teama de degeraturi. Restul lumii e in urma si imi dau seama ca, oarecum, de mine depinde tot ce va urma. Vreau sa merg mai departe, dar nu vreau sa manii natura. Stratul de dedesubt nu pare a fi primejdios, desi Tudor imi arata pe versantul de cealalta parte urmele unei avalanse. Simt, insa, acel semn al naturii care imi spune, linistit, ca inca nu e timpul. 

- Eu ma intorc. Am inghetat prea tare, spun lui Tudor cand ma ajunge din urma.

- Da, am plecat cam tarziu de la cabana si mai e ceva de urcat. 

Ma bucura daruirea lui muntelui, naturii, faptul ca nu exagereaza, ca intelege fara sa ceara explicatii. Stie ca vreau sa ajung sus, dar intelege decizia mea.

- Ne intoarcem!

Ajungem din urma pe ceilalti 3 combatanti, iar de aici incepe distractia: ne dam drumul la vale pe zapada. Chiote, piolet pe post de carma si du-te saniuta, du-te! Soarele e la asfintit, picioarele incep sa se incalzeasca. Ratacitorul ma ajunge din urma sa imi stampere necazul, se aseaza in zapada si ma cheama din priviri. Ma duc, nu pot sa ma abtin. Si ii dam naturii din caldura noastra. Zambim. 

Nemancata de dimineata, cu cativa stropi de apa in gatlej, ma intorc linistita si fara nicio dorinta de mai mult. As vrea un pat cald si moale, dar e buna si o stana rece cu foc de lemn uscat. Ne perpelim pe langa foc cu randul, uscam sosete la rotisor, bocancii ii atarnam pe caramizi, punem la oala de supe chimice, postim o sticla cu vin si incepe veselia. Facem cateva poze cu stele, in timp ce carnurile sfaraie iar. Cantam de zi de nastere, facem poze cu castronul de tabla, povestim, primim randul doi de gasca, cantam iar. Din pacate, oala lui Tudor  sufera dupa aventura in jar si asta il cam necajeste. Necajita sunt si eu de rezultatul “anchetei”, dar ma duc la culcare, lasand ca somnul sa fie un sfesnic bun.

Noaptea e cu nabadai, dar lasam intr-un ungher ce nu-i de asternut naturii. Ne trezim vreo trei pe la 7, dar plecam doar doi sa prindem primele raze ale soarelui de pe traseu. Laitelul ni se deschide cu tot sufletul lui cald. Ne bucuram cu el de dimineata calda. Pe varf pare a fi vantureala, doar a vuit vantul toata noaptea. Soarele, insa, il face mai domol. 

Ne intoarcem si ne asezam la povesti pe banca ce a servit drept pat azi noapte indraznetului. Privim norii care se tot schimba, gasim forme in ei, lasam timpul sa treaca lin si cu folos. Fabiana se aseaza la soare si zambeste naturii. Se rostogoleste, zareste o brandusa, isi bea cafeaua, fumeaza o tigara, ni se alatura, pleaca iar, zambeste din nou. Se bucura. 

Facem bagajele si curatenie, dupa care ne strangem pe prispa la povesti. Zaresc un fluture dezmortit pe prag si il impartasesc. Tragem de noi, de timp, de soarele de sus care ne imbratiseaza. N-am mai pleca. Ramanem vreo 4, "de-ai casei". Am un chef nebun sa sar in zapada si ii iau pe baieti la sincron. Se incinge o destrabalare frumoasa si copilaroasa care face cinste locului si noua. 

- Suntem liberi, aud din zapada, in timp ce ne dam de-a rostogolul. Ne batem cu bulgari, se face si concurs de nimerit banca, ne fotografiem, ne spunem taine. Baietii se dezbraca la bustul gol si imi fac galerie, dar nu ma las convinsa. Ii las pe ei sa isi faca numarul. Suntem copii maturi, dar stim sa ne bucuram.

Plecam de mana, o luam pe ocolite. Erik ma tranteste in zapada cu tot cu sac si cu tot cu dragul nestavilit pe care il avem in noi. 

La final, mi se spune ca sunt mai buna pe munte decat altii si, din mandrie, raspund:

- Da, stiu ca sunt. 

Ma rusinez acum de raspunsul meu luat de val. Nu, cu totii suntem buni in felul nostru, chiar daca nu suntem primii in sirul ce urca muntele. 

E primavara, e soare, o simt in nari, in pavilioanele urechilor, pe sub gene, in maini. Si pasarile-mi canta delicat. O astept. Va fi inca una frumoasa. 

Carari diferite. 13 copacei

Totul a inceput cu o omleta, pe la 6 dimineata. Sau sa zic de vinul cristalin cu aroma de fraguta de cu seara, cel din gradina de la Giurgiu? Sase capete de oameni laudarosi cu noile achizitii toamna iarna de echipament de munte sh sau, dupa puteri, imprumutate. Eu am adormit palanga in seara cu pricina, asa ca parte din cunostinta membrilor expeditiei nu am prins-o. Nu ma mai duceau obloanele asa ca, pe la 12, pe patul inventat din saltele de munte, am adormit ca un prunc leganat in iesle. A venit si mandrutul mai incolo, cu aceeasi placere sa ma auda vorbind prin somn si am dormit ca la pensiune.

Deci, cu ompleta in gatleje, cu sticlele de fragute si tuici indesate prin rucsac si cu ceva de-ale gurii cat sa ne tina de urat prin munti am pornit nenica, inspre inalturi. Asta pentru ca mi-am propus sa ma urc mai mult in anul acesta si iata ca de ce imi era teama nu am scapat.

Pe la Comarnic, popas de banane, paine de la mama de-acasa calie si gustoasa, o vorba cu parintii si hat, o-ntindem pana-n Simon, de unde parasim masinile. Si urcam noi padurea, dam in luminisuri, iar padure, iar frig, pauza, mancam, inghetam, curg alunele, se culeg alunele, facem schimb de ani si de stiluri de mancat si pornim iar. Trecem tristi printr-o padure asuprita de drujbe si o luam mintenel pana la refugiul Batrana, dupa ce am strabatut plaiul lui Lom. Intalnim si zapada, ne afundam cu picioarele in ea, o ocolim, o indesam in bocanci pe alocuri, spunem plamanilor: "Traiti, ca de aia sunteti!" Pai cand ne apropiem de refugiul de la Batrana, frigul si vantul nu se mai inteleg care sa fie mai tare, asa ca se iau de mana si da-i cu vajaitul, iar mie imi curg narile ca la cismea. Lui Tudor ii dau lacrimile si imi dau seama ca nici eu nu sunt departe. Ne schimbam hainele cu altele si raman cu Cata sa dam ture prin semisfera vargata in rosu pana apare si restul trupei inghetate la comanda. Dupa ce ne infofolim, schimam eugenii si ne incurajam, pornim contra vantului si incepem sa mergem pe creasta Batrana spre Padina prin Saua Strunga. Ca departe mai e si eu credeam ca e colea! Vantul ne-mpinge din spate, soarele incepe sa asfinteasca rozaliu, culmile se ingalbenesc de caldut ce le e, conuri simpatice de brad se intepenesc in poteca si rezista, rezista, ceea ce facem si noi. Ne luam de mana, impartim bucuria, ne suflam nasul la mana pentru ca servetelele devin inutile si pasim incotosmaniti pana la ultimele dare ale soarelui. Apare luna care incepe sa ne faca umbre pe zapezi si ajungem la refugiul din Sa, de unde iar ne adapostim de vantulescul aflat in post in seara asta. Coboram juma la frontala, juma nu, si ne reunim cu restul gastii la cabana.

Aici da-i cu ceai, da-i cu ciorba calda, da-i cu legume si cu mamaliga, da-i si cu bere, vin si palinca si gata-i treaba. Bine, eu nu toate, eu mai cumintel si mai sanatos, ca asa mi-e mie viata pasnica si cumpatata. Si mai da-i cu cantece de munte, cantate cu chitari si voci tantose, in sala de mese, in necazul sau spre bucuria celor de-acolo. Camera imi place, fac un ad hoc cu fetele, dupa care coboram la inca o runda de cantare si gata. Se rupe firul, asa ca imi iau Erikul sau el pe mine, nu stiu prea bine, dar ne e somn, asa ca imbratisarea si la culcare, copii! Pe la vreo 2, galagie. Pe la vreo 4, alta galagie. Si e cu troznituri, ceva injuraturi, chitara cade pe podea suparata, oamenii se trantesc in paturi nemultumiti, unii suparati rau pe viata de la licori, altii chicotesc si incepe sforaiala. Nu ca nu incepuse si de cum ne-am dus noi cu orele in urma, la 2 minute dupa uciderea becului, dar acum se zguduie de deasupra. Din cand in cand, mai auzim pe Anisoara cum spune: "Da-te mai incolo ca ma sufoc!" si asa pana dimineata pe la 9, cand hotarati, ne ridicam din pat. Mancam, bem ceiuc, ne-asternem la povesti si la depanat seara de peripetii si o pornim iar, dupa cativa fulgi veniti repede, dar doar in treacat, pe la cabana. Si ajungem iar in Strunga unde rucsacul mi-o ia la sanatoasa, noroc cu Dutescu ca mi-l recupereaza. Zabovim pret de un Snickers, se aduna si lumea si urcam spre creasta. Acolo e cu plans, dar plans de-mi ingheata lacrimile pe ochelari. Ma opresc cu Erik pentru a reface planul de imbracaminte, manuseala, caciuleala, fulareala, fleece-uiala si ce mai vreti voi si plecam, de mana ca si compatriotii nostri in jos, ca doar-doar om scapa si noi de rafuiala asta care imi usuca nasul pana in plamani. Eu cred ca narile mele falfaiau de-a dreptul acolo, dar nu prea ma opream nici din pozat pentru ca lumina era grozava. Cu optinteli, cu poze, cu cotit la stanga, cu tot cu asteptat... dam si de restul lumii, impartim o prajitura cu caramel si nuca tinuta ascunsa pana atunci si iar drum. 

Eeii... de aici, din prima, ajung ultima, dar mi-e drag. Pozam rauri inghetate, eu iau trante, dam ocolisuri, ne minunam in padurea cu lumini copacesti. Si trece timpul, si ne strunim picioarele pe gheata dinspre Moeciu, sperand ca odat-odat om scapa si noi de ea. Tudor face prezenta, noi tot facem absenta, dar ajungem si noi. Cu o pietricica, cu un con viteaz, cu buzele imbalsamate, fericiti si multumiti de tura asta nebuna, nebuna.

La pensiunea Luminita, prajituri buuuune. Dar ce bune! Am comandat 2 randuri, dupa mult prea laudatul prim rand din partea casei. Am lasat pensiunea fara stoc. Pai placintele alea cu branza dulce si cu mere au fost moarte-n bibilici. Nu mai zic de ciorba si de bulz, ca ne-au dat peste cap, halehap. Pe final, am bagat si-un ping pong mic, dupa care, fir intins pe Bran-Targoviste-Bucuresti. Eii... dar peripetia cat pe ce sa ne dea planurile voiniceste peste cap. Noroc cu Anisoara ca vede calul in mijlocul strazii, legat la picioare, saracul. Il asteptam milosi si cu ganduri nu prea bune pentru stapanul lui, sa treaca strada si ne bucuram ca nu ne-am cocotat pe bietul animal.

Ajungem si noi, pe la un 10 asa si cam asta fuse. Cu bune si numai bune, am urcat primul meu traseu in plina iarna, desi anotimpuri am intalnit vreo 3 pe parcurs. Genunchiul meu smiorcaie, dar e fericit, la fel ca si stapana. Amintirile se aduna frumoase, gramajoara de pietricele de pe munti creste vertiginos, parerile despre lumea asta se aprofundeaza, iar eu imi dau seama ca "acolo" e locul meu si al celor ca mine.

Dupa ploi, cateodata, rasar copii

Doamne, ce frumos! Ma-nalt pe varf de picioare s-ascult muzica la metrou. Sa va spun: scartait, glasuri, o pianina, o vioara si o fata ce picteaza. Toate strabat furiile vitezei. Nu-i la fel ca la Alegria, dar am in fiecare celula cate un dracusor de emotie. Si uite asa-i cu zvapaiata asta de bucurie. Ascult pana ce ma trage de maneca ceasul a carui baterie e neschimbata de luni. Si ce-as mai vrea sa il port din nou! Ma duc la bunii mei parinti in seara asta. Cand te suna mama si-ti spune dorul, "copil drag", nu mai poti cantari ce-i mai important. Iti iei zilele-n spinare si pleci acasa. Le faci o surpriza. 

Am motait ca o pisica la-nceput de iarna in vagon, dar afara racoarea-i cam intepatoare. Drumu-i pustiu, pamantul luceste sub luna. Doua dare nebune argintate pe pamantul umed si batatorit. Cateodata ma-nfior de umbre, de zgomotul unei pere cazute din pom, de fosnetul din frunze. Stiu eu c-a fost para, chiar daca nu am vazut. Simturile au ramas ascutite inca si revin la origini pe cararea asta de ma duce spre casa. Ma zbarlesc toata si mintea mi-o ia razna. Naluciri sub vantul inoptarii. Dar gardul nou de lemn alunga spiritele rele si cand pasesc dincolo de el pe aleea pietruita, povestea-i alta deja. 

Imi trecuse mai devreme prin gand ideea cum ca, dupa ploi, cateodata, rasar copii si mi-a placut de ea. Asa ca scriu despre asta. 

Duminica dimineata. Pe umar si pe moalele sanului imi doarme un cap balai. Soarele. Imi plimb degetele prin parul lui si ma bucur de racoarea de dincolo de patura verde. Stim ca muntele ne face semn cu aratatorul, dar inca e bine aici: o masa strasnica, oamenii mei dragi, rasaritul galben si norii negri, porcoaiele de otava, gradina greblata, gramezi de mere rosii. Miresme de flori.

Ieri am fost la maica in varf. Din copilaria mea e expresia asta in familie si n-are moarte, chiar daca maica nu mai e demult. Am mancat coliva multa si-am stat pe bancuta de sub vita. Inca sunt "fetita lu' Lizica" pentru vecinii maicai, desi anii s-au adunat si sub talpile mele. Dar asa e cand ajungi acasa: unele lucruri nu se schimba niciodata. 

Toamna asta are planuri mari, imi zic! A venit aspra, inca de la inceput. Si eu am planuri mari, si noi. Poate si voi. 

Urcam o padure plina de ciuperci dupa ce ne intoarcem din drum de vreo doua ori. Unele plang, altele zambesc. Le recunosc: galbiori, creasta cocosului, ghebe, otravitoare. Copaci fantastici imbracati in salopete de muschi saluta spiridusii. Noi suntem spiridusii: doi oameni intarziati pe poteci. Eu ca eu, dar ghinda de alaturi ce astepta ea sa ajunga la apele acelea care se inspumeaza cand zaresc pietrele. Curgatoare si urlatoare ape, mirese-n alb faloase si imaculate, vorbind cu vantul rece, stropsind vapori umezi pe pietrele lucitoare. Eu m-am lasat furata de culorile din jur: picurate, aramite, inverzite, incetosate. Picioare murate, tuica de la tata, mancare de la mama, noi doi si natura, ea, cea mai frumoasa. Nu am dat uitarii nimic, chiar daca a parut asa. S-au iubit acolo degetele norilor cu degete de oameni flamanzi de viata, cuvinte usoare la port cu obraji mangaiati. 

Am prins trenul ca doar asa spunea o promisiune, cu toate ca mi-a cam iesit sufletul pentru un bilet cumparat cu trenul in statie. Ne ardeau obrajii ca dupa sanius si miroseam a transpiratie, dar  cata nepasare! Iar oamenii se tot aduna si se deschid in file catre noi.

Clipe ca acestea... ce sa facem cu ele?

Pe munte in alt fel

E greu uneori sa scrii despre lucruri care s-au intamplat cu ceva vreme in urma, dar poate ca-i mai bine sa lasi timpul sa cearna amintirile. Ramane in suflet si in gand ceea ce conteaza cel mai cel. Au fost momente de suflet pe care am ales sa le pastrez pana acum pentru mine si cei mai dragi. Dar iata-ma multumind cum stiu eu mai bine pentru acele amintiri repezi.

Trebuia sa fie o tura in Fagaras si vremea se anunta a fi schimbatoare. Schimbatoare au fost si pornirile nostre, dar cred ca natura ne vroia cu ea acolo in varf de tara. Fugeam din calea oraselor. Ce bine!

Am plecat la drum cu sufletul putin nelinistit, dar cineva era calm in stanga mea. Laurentiu. Apoi Brasov, si Dorin, si o glezna vatamata de nebuniile tineretii pe doua roti. Asa am pornit catre serpentinele Transfagarasanului coplesitor: trei oameni, patru bete si un cort.

Cabana Balea m-a primit cu un sentiment infrigurat. La fel ca si aerul din jur. L-am tinut pentru mine si am incercat sa nu ma las coplesita. Baietii, cum le spun eu, desi imi sunt inaintasi, au fost ocrotitori, si calzi, si blajini. Urma sa fac primul meu urcus in Fagaras si ma speriasem nitelus, dar am ajuns usor cu ei pe malul unui lac care clipocea a viata.

Nu as sti sa spun cum a trecut timpul. Citind cateva pagini de carte, povestind, urcand pe povarnisurile uscate catre norii ce ma trageau de ganduri, stand in bataia vantului cu nasul umezit de particulele reci pe care le respiram, infigand niste amarate de cuie in pamantul plin de nastrusnicii, luandu-mi cu seriozitate primele lectii de campare, amuzandu-ne de poftele lui Dorin sau de frigurile mele. Apa se unduia in culori aurii si pamantii. Am admirat preschimbarile ei vreme, pana cand soarele a inceput sa descreasca. Iar lacul era valurele, valurele, pline de viata muntelui si-a vantului, iar apele tremurau ca stoluri de pasari marunte.

Nu le spuneam nimic baietilor despre intelegerea mea cu Natura, dar aranjasem un moment magic, ceva care sa ne ridice talpile de pe pamant. Asa am eu noroc, de oameni si de ite de timp, multumescu-i Lui Doamne Doamne pentru asta! Si a fost un apus care a asternut multa liniste in mine. Neprivind prea mult in stanga sau in dreapta am urcat. Vantul ma batea, ma spulbera, ma urnea din loc, dar parca nu mi-a mai fost deloc frica stiind ca in fata si in spatele meu aveam doi oameni cu radacini in munti. Primeam tot calmul si toata caldura lor. Ma simteam intr-un cerc inchis in care circula ceva invizibil ce ma facea sa am incredere ca pot sa urc pana la capat. Si norii se deschideau si lasau loc unui soare de foc, unor culori apusene care se iveau dintr-o spartura preschimbatoare. Atunci i-am pierdut pe baieti. Au intrat intr-un fel de transa care depasea bucuria. Cuvintele de admiratie curgeau, se repetau in nestire, dupa care prezentele au disparut cu trepiede cu tot, ca niste caprioare. Zambeam. Erau ca niste copii.

Eu am ramas pironita locului, sprijinita de o stanca, adaptandu-ma la lipsurile tehnice. Norii curgeau lin si capatau forme inchipuite in inimi, balauri, pasari, iar fundalul era de o imensitate care ma atragea ca o iluzie. Fagarasii te fac sa te simti mic, sa iti dai seama ca traiesti intr-un spatiu necunoscut in care-ti poti pierde mintile daca te ridici prea mult. Gandurile iti aluneca prin santurile pe care se scurg apele si zapezile, iar pamantul e mare. Mai mare decat putem masura in cifre.

Am coborat cu linisti pe obraji: era un vanticel molcut si caldut. Prima mea coborare cu frontala. Imi trageam nasul, dar eram mandra de mine. Si mustaceam, si ma gandeam ca acel moment nu va mai fi nicicand trait: era primul meu apus in varf de munte. Si ce mai apus! Pasii veneau de la sine, iar strajerii mei se ingrijeau mereu de fiinta mea.

Am ras de marmotele lui Dorin, mancand caramele grecesti si band ciocolata calda in jurul primusului minune. Se apropia momentul somnului, cel pentru care m-am camuflat ca un eschimos, adaugand cateva straturi de binefacere. Ceva sforaituri pe tonalitati, vaiete de vant dinspre creste, gangurit de vietati pasnice pe lac, foieli de pe o parte pe alta: cam asa se doarme, mai mult nu, la poale de Fagaras. Am fi vrut sa ne trezim pentru rasarit, dar cerul era gri si de neclintit, asa ca ne-am intors la dulcele somn al diminetii. Ramasese sa-mi pun la bataie senvisurile in acea dimineata, dar painea mea incepuse sa infloreasca la propriu si, de rusine, nu am mai zis nimic. Nu fu intentionat, ci premeditat. 

Eu: un invatacel norocos, furand in treacat mestesuguri de muntean. Ploaia strasnica avea sa inceapa abia dupa coborare. Pana atunci ne iertase cu ceva stropi doar. Dar ce mai pofta de cate-o dusca de ginseng ne facusem!. Si uite ca picioarele mi-au amortit, iar gandurile au inceput sa mi se-alunge cu viteza pe un Transfagarasan aproape gol, cu serpentine plouate si poleite de soare proaspat rasarit. Simteam ca cercul se inchide, ca o bucla in timp. Intr-un Bucuresti calduros, imi zambea un castan jumatate inflorit, jumatate uscat...

Venea toamna. Si am plecat in crovuri.

Dupa un tren inghesuit si cateva atipiri, am coborat in gara Herculane unde ne asteptau doua suflete calde si zambitoare. Se rasfata dimineata in neguri cand am ajuns la baza urcusului, dar ne-am dat voie sa mai furam cateva momente lui Ene. 

8 fix. Am iesit zgribuliti la aer si ne-am incurajat pentru drum. "As fi crezut ca-i mai putin, ca-i mai simplu", imi spuneam in gand cand tot adunam metri pe verticala. In schimb, a fost cu naduseli, dar cu raze calde, cu muschi pe pietre, cu izvor cu apa dulce si poienita cu faneata imbietoare, cu bolovanis si cu pereti de calcar pe care n-as fi crezut ca-i pot strabate. Sus, spre crovuri, cand soarele mi-a salutat privirile printre frunze ingalbenite si copaceii colorati au inceput sa ma intrebe “incotro?” de pe abrupturi albicioase, am stiut ca grozavia noastra avea sa fie de poveste.

Nu a fost greu: imi place sa-mi istovesc corpul sub cerul Lui Dumnezeu. A fost ceva mai mult decat imi inchipuiam doar. Dar cand ajungi in acele poieni, uiti ce a fost mai 'nainte si te minunezi de ceea ce poate face natura cu artistii ei. Copaci crescuti intr-o rana, frunze pe apucate indicand cum s-a jucat vantul cu vietile lor, bolovanisuri scobite de ape si pante cu ferigi uscate sau abia crescute, toate acestea se aglomereaza cu cap ar zice unii, cu maiestrie as zice eu, intr-un fel de relief cu totul neobisnuit. Iar totul aici e domol, pana si crestele acelea ascutite care se intovarasesc cu frunzulite si pini, cu smocuri de iarba si copacei copacei. Ai loc sa respiri si te intrebi de ce nu ai si tu asa o gradina in fata blocului. De ce?

Apusul a fost asteptat ca o miresica: ore in sir petrecute pe-o creasta cu roci ascutite si neprietenoase, cotopenite intr-un pamant negru, ars. L-am asteptat, totusi. Am stat pana cand a inceput sa-si intre in asternuturi galbiorul, i-am furat primele zambete, dar nu am mai zabovit pentru ca ne luase si frig, si foame si am luat-o de-andoaselea printre ferigi, cu frica de ratacire si de vipere, spre tinta corturi. Si atunci a fost asa, ca-ntr-un basm, cand luminile apusului se rasfrang in toate frunzele pamantului.

Aveam sa adormim devreme. Asta dupa o portie zdravana de hlizeala, pentru ca tot incercam sa pun si eu niste pantaloni pe mine, in timp ce la usa cortului curgeau propuneri gen pufuleti si alte apetisante, motiv pentru care reuseam sa ajung doar la infasarea cu salul. Partida asta de ras a continuat cu incercarile de a inchide fermoarele celor doi saci de dormit in care ma capitonasem. Trebsoara era asezonata si cu o patura, drept pentru care eram ca intr-un cocon. A doua zi, aveam sa-mi iau zborul de fluture, de cu dimineata. De frig, de ce altceva?

Si cum aventura fara ghidusii nu-i buna la cortul drumetului, pe la zece inserat Serban a inceput sa fluiere dupa ce... nici pana azi nu stim. In departare, o frontala isi facea de duca, motiv pentru care scenariile au inceput sa curga siroaie, iar fricile sa se inteteasca. Mintea se ascutea cu fiecare rafala de vant care misca corturile, urechile se ciuleau si incercau sa distinga cat e inchipuire si cat e realitate din ce auzeam. Noroc ca pana atunci dormisem si acum eram in stare sa facem de garda, cel putin intretinand dialogul pe raza de actiune a perturbatorului. Am adormit in cele din urma, tot in leganarea fosnetului de afara si am alunecat profund catre duminica.

Rasaritul m-a scos din cort cu bocancii neincheiati, cu toate cele atarnandu-mi prin maini, cu ceaiul cald nebaut. Crestele au fost imbratisate de nuante subtile de curcubeu si am stat acolo, palavragind cu Serban de vrute si nevrute, privind cum cerul se schimba, cum ceturile se coloreaza, cum vantul se unduie si vietile noastre curg.

Cand am pornit inspre celelalte crovuri, ceata era inca in patrulare. Am ajuns intr-o lume fantasmagorica in care ma asteptam ca batranii aceia incoronati de toamna sa inceapa sa-mi vorbeasca. Pare ca acolo copacii au suflet si brate, ca te privesc si vor sa-ti spuna cate au trecut. Mi-am facut prieten un copac intortocheat si i-am spus ca imi place acolo, pe tobogan, cu el. Am privit la verde si la roscatiu, la galben si alb, la aramiu si pamantiu. Si cu un ultim salut, am lasat in urma un soare cu raze prafuite care sa continue sa creeze din pensula, pe mai departe, acea pictura reusita.

Sub cerurile de acum deschise, am ajuns intr-un orasel din alte vremuri. Obrajii imi ardeau, aerul se racorea, aventura se termina.

Avem cu totii frici si temeri, mintea ne poate juca feste si nu-i exclus sa se intample sa scapam vreodata fraiele si sa facem ceva gresit. Dar nu trebuie sa lasam sa ne cuprinda acestea toate, ci sa alungam fantasticul infiorator si sa pastram linistea. Asta am invatat, pe langa multe altele, pe munte, in alt fel, cu baietii. Si fetele. 

Si uite asta-i bucuria mea, si uite asa le multumesc eu.

A calatori

A lua pe talpi praful unui loc, a privi oamenii, a alege stradute mici pentru viata de zi cu zi, a-ti asuma labirintul in care deja ai intrat. A trage aerul in plamani, a ajunge pe varful muntelui si a uita ca esti om, ca ai fiecare muschi incordat, ca ai lasat in urma lumea aceea zgomotoasa si ca ai depus un efort peste puterile tale. A-ti imagina cuvintele, a te vizualiza intr-un loc pe care nu il sti decat din randuri de carte. A fi omul potrivit la locul potrivit, transformand orice lucru care pare negativ intr-unul pozitiv.

Lumea ne trage cate un semn de exclamatie uneori. Drept in fata, ca un paravan. Si ne arata ca am cam neglijat parti din noi: cunoasterea, regasirea, linistea, ascultarea naturii sau a strazilor ticsite, a povestilor oamenilor simpli, iubirea.

Cand plec undeva ma las purtata de intamplari. Stiu ca ele ma vor conduce acolo unde e cel mai bine si ma supun menirii, implicit naturii. Cand calatoresc, de fapt haladuiesc. Exista un sir nastrusnic de coincidente care ma duc intr-un loc. Mereu am avut parte de mici obstacole care s-au topit in momente unice.

Ce-i drept, nu agreez ideea de vacanta generala.  Asta inseamna ca nu ma duc intr-un loc sa-l trec prin stomac, desi ar fi incomplet sa nu incerc din mancarea, muzica, bautura sau soarele de "acolo". Asa cum spunea si Oriana Fallaci (femeie jurnalist), fac totul cu pasiune. Altfel nu as mai fi eu. Dar nu judec pe nimeni. Fiecare are dreptul de a alege ceva ce i se potriveste. Cand plec undeva, eu descompun acel loc. Si il inhalez ca pe aer, il fac sa fie cat mai viu in mine. Ador oboseala descoperirii si sunt inversunata sa merg, sa nu ma opresc. Trag si pe altii dupa mine. Lupt pentru ei. Sa-mi fie cald, sa-mi fie sete, sa ma doara spatele, sa vad cat mai multe. Sa merite sa stau la o masa alaturi de batranei cocheti, sa zambesc cu o inghetata in mana sau sa incerc o mancare locala. Acestea trebuie castigate si degustate ca niste prelungiri ale unor momente de descoperire.

Imi place orasul, sa aiba urme de oameni, sa fie putin prafuit si putin invechit, sa ma ametesc uitandu-ma la tot ceea ce forfoteste in jurul meu. Sa ii caut prin cotloane si sa-l las sa ma invadeze. Dar imi place si intre nori, cu ceturi apasatoare, cu colturi de stanca si senin cand nu te astepti. Cineva imi spunea ceva ce mi-a ramas aievea in mine si mi-a adus aminte ca mi-e dor de munte: "Eu acolo traiesc cu sufletul, in natura. Cu trupul inca e greu si nici n-as vrea, fiindca natura cu greu ne iubeste inapoi." Si am facut ochii mari, mai mari decat sunt deja. Din fetita muntilor am devenit a soselelor, dar ar cam fi vremea sa le imbin.

A calatori, pentru mine, nu se rezuma doar la durata dintre zboruri sau drumuri. A calatori inseamna a impartasi apoi, cu ceilalti. Inseamna o esarfa pentru fiecare oras nou pe care il vad, mici cadouri pentru cei dragi. A calatori nu inseamna neaparat odihna. A calatori inseamna a rade cu gura pana la urechi cand e cazul, a tacea cand e cazul, a asculta cand e cazul.