Oameni frumosi - Aura Popa si Dorin Bofan

Zambesc. De blanzi ce-mi sunt, de nastrusnici, constiinciosi, aiuriti si dragi.

Aura... un joc de cuvinte, un carliont care stie atat de multe despre civilizatii, un basm pe doua picioare. Dorin... un bland, un om care adoarme copiii cu vocea lui si un calator care trage sufletele de-o panza de paianjen inspre el.

Pe Aura o gasim pedaland Bucurestiul, alergand in maratoane, urcand muntii, cu ciocolata ascunsa in maneca, pregatind sucuri naturale si vorbind despre oamenii pe care i-a descoperit si aventurile ei pline de uitari. Pe Dorin il gasim in natura si, de acolo, in fotografiile pe care le imparte lumii, il mai gasim acolo unde linistea s-a-mpotmolit, poticnit deasupra ghetii sau a nisipului, privind cerul sau jucandu-se, serios cand nici nu te-astepti.

Anul acesta au incheiat o nemaipomenita aventura pe biciclete in Islanda si, de cand ii stiu eu, fac numai impartiri la doi demne de luat in seama. De aceea va spun sa nu va limitati la cele ce vor urma mai jos sau la ce gasiti pe site, eu zic sa ii cunoasteti asa, in haine de fleece si cu miros de conuri.

Ana Neacsa: Un strop din voi, un strop pentru noi! 

Dorin: Ce pot eu sa-ti spun este ca nu prea reusesc sa ma percep ca un fotograf. Si ca as vrea sa ma exprim mai bine in cuvinte, dar in final tot imaginile salveaza ziua. Poate-s mai degraba un calator care doarme si afara pentru lucrurile care-l mana. 

Aura: Zic asa: sunt un spirit zapacit si nouratic. Iubesc drumul, iar micile descoperiri reprezinta carligul in care ma prind de fiecare data. Cred ca poti calatori citind un sir de cuvinte potrivite si  ca alteori poti citi un om ca pe o poveste. In fiecare zi impachetez si despachetez noi dorinte. De multe ori ma cert si imi propun sa actionez mai iute, alteori mai delicat, dar de cele mai multe ori cu consideratie, luand in calcul lucrurile pe care s-ar putea sa nu le cunosc inca. 

Ana Neacsa: Pe voi v-am cunoscut drept calatori si in aceasta toamna ati incheiat un proiect care mie mi-a mers la inima. De aceea se cuvine sa va intreb cum au fost calatoriile voastre la inceput si cum sunt acum, dupa inconjurul Islandei pe bicicleta? 

Dorin: Pai prima oara am mers impreuna in Crai si-am stat in cortul meu de o persoana pe creasta. Ne-am ingramadit unu-n altul si-a fost bine. 

In Islanda am stat mai mereu la macar doi metri unul de celalalt si ne-am certat zilnic. Asa ne-am descoperit slabiciunile și-am avut timp suficient sa le-ndreptam. Ne mai imbratisam din cand in cand, dar nu aveam prea mult timp pentru romantisme. Era de pedalat mult si trebuia sa mai fac si poze si sa filmez. Plus cercetat harta si alte detalii organizatorice. 

Acum nu stiu cum e, ca inca n-am plecat impreuna intr-o calatorie mai lunga. Eu am tot fost pe drumuri, dar Aura e corporatista, asa ca mai avem de asteptat zile de concediu si ceva bani. 

Aura: Cred ca pe noi toate drumurile ne duc pe munte. Amandoi avem tendinte centrifuge si am dori sa cucerim la pas tot pamantul. Oricum am face, stim ca interesul fata de natura contureaza din noi o echipa forte si, astfel, destinatia cade de multe ori in plan secund. Tot scanteiul se petrece afara, desi e drept, unul are mai mult timp decat altul, prilej de cearta si iscusita tortura. Altfel, calatorim si in paralel: in locul turelor in care nu pot participa (cele intinse pe o durata mai lunga), caut iesirile de weekend cu trupa de montaniarzi cu care, de altfel, am inceput primele poteci. Si exista si momente de revansa. De pilda, in weekend-ul in care am mers in Cozia, am prins o vreme deosebit de fotogenica, in timp ce Dorin se lupta cu un cer senin si anost in Pirinei. 

Ana Neacsa: Cine e cu soarele rasare si cine cu soarele apune? 

Dorin: In calatoria asta n-am reusit de prea multe ori sa ne trezim devreme. De obicei ne urcam pe biciclete in jur de ora 12. Trezirea matinala o faceam doar daca aveam de strabatut multi kilometri in ziua respectiva, daca luam micul-dejun pe la unul din hotelurile de langa campinguri (am optat pentru varianta asta de multe ori, fiindca era foarte avantajoasa) sau daca ieseam eu sa prind rasaritul, lucru pe care l-am facut de prea putine ori. 

Despre Aura pot sa-ti spun sigur ca doarme oricum, oricand si oriunde. E mult mai somnoroasa decat mine. Dupa ce ne instalam in cort, deseori dupa apusul soarelui, eu ramaneam pana tarziu sa lucrez la imagini, in timp ce ea visa frumos. Deci ca sa-ti raspund concret la intrebare - eu. 

Aura: Gandindu-ma la sensul etimologic, numele meu vine de la Aurora (zana zorilor) si acest lucru cred ca are un ascendent asupra mea. In episodul copilariei imi placea sa fiu trezita cu noaptea in cap deorece acest lucru prevestea un drum, o excursie sau ceva cu iz de aventura. Lucrurile s-a schimbat intre timp si programul matinal a migrat spre alte ore. Cu toate acestea, sa te trezesti inaintea tuturor si sa pui mana pe timpul acela numai al tau, sa ai toate gandurile tale in picioare pe la sase, spre exemplu, mi se pare o treaba tare dichisita. Conditia e sa te si culci devreme. Eu una pendulez intre acest soare rasare si soare apune, dar de fiecare data respect cele 8-9 ore de somn tun. Dorin e un soare apune prin vocatie si un soare rasare prin vointa. 

Ana Neacsa: Acasa, pe drumuri… Ce luati cu voi de pe unde strabateti? 

Dorin: Pietricele, conuri, impresii si amintiri ale experientelor traite. Fiecare calatorie te schimba la un nivel mai adanc, de care nici nu-ti dai seama. Poti sa infloresti incet de tot pe interior sau poti sa cazi intr-o melancolie surda din care doar alta calatorie te mai poate scoate. 

Dupa ce m-am intors din prima mea iesire in afara tarii, din SUA, am realizat ca-mi ceream scuze in magazine, cand treceam mai aproape de oameni. Un bun-simt exagerat ai putea sa crezi, dar mult bun-simt am luat eu cu mine de pe unde am fost. Aici, noi avem asa o salbaticie balcanico-rusa in noi! Suntem mai repeziti si chiar un pic neciopliti in comportament. Nici macar nu ne zambim unul altuia prea des. Cauzele le stim cu totii, dar pe unde am calatorit, m-am intors cu acea buna-dispozitie cotidiana cu care se mai lupta inca introvertitul din mine. Islandezii - nu stiu sigur daca o au, ei sunt mai reci de felul lor. Dar au mult respect fata de semeni si o eleganta aparte in comportament ca mai toti nordicii. Insa o sa gasesti si acolo lichele si betivi. Toti suntem la fel pana la urma, cu mici diferente de nuanta. 

Aura: Am ajuns sa disloc pietre; le umflu de pe drumuri si apoi le fac cadou, iar pe altele le pastrez. Ce mai iau? Iau aminte la ce observ in jurul meu. Din cand in cand mai iau si o lectie. Spre exemplu, aventura din Islanda m-a facut sa ma gandesc mult la economia energiei, la asprimea naturii ca forta si la cat de mult ne-am instrainat de lucrurile care ar trebui sa ne ocupe viata in mod util cu adevarat (viata actuala a devenit, adeseori, prea confortabila). In rest, incerc sa iau pulsul zonei; am o curiozitate nativa pentru a descoperi cum traiesc oamenii din alte zone, cum se bucura, ce preocupari au si pe ce isi vand timpul. Mai iau pliculete de zahar pentru deja imensa colectie internationala a surorii mele. Cred ca, daca ar fi sa-si ia intr-o zi un cal, un ponei sau magarus, ar avea suficient combustibil cat sa convinga patrupedul sa deprinda cateva acrobatii avansate. 

Ana Neacsa:  Si pentru ca echilibrul cere ca, daca iei, sa si daruiesti, mi-as dori sa imi spuneti ce va doriti sa lasati in urma voastra. 

Dorin: Pai adevarul este ca astfel de calatorii le faci in primul rand pentru tine. Orice aventurier, explorator sau calator e caracterizat de o doza buna de egoism. Doar ca lumea are nevoie si de astfel de oameni, care sa se intoarca acasa cu povesti interesante pentru cei curiosi si sa deschida calea pentru aventurile altora. Am incercat sa trezim in cei care ne-au urmarit dorinta de calatorie altfel, dorinta de a merge mai mult pe jos sau cu bicicleta si mai putin cu masina. Am vrut asta fiindca inca nu sunt destui oameni care stiu sa se bucure de lumea naturala si de frumusetea miscarii prin forte proprii. Fiindca avem prostul obicei sa consumam mai mult decat avem nevoie, fiindca oricare din noi poate face gesturi mici pentru a-si reduce amprenta pe care o lasa planetei. Dar in fine, poate astea-s doar povesti de adormit copiii. Cert este ca am lasat in urma un proiect care povesteste despre cat de fain e sa pleci intr-o aventura pe biciclete. 

Aura: Curiozitate, entuziasm si un pic de neastampar. Miza trebuie sa se gaseasca cumva intre acesti termeni. Si mie, si lui Dorin ne face placere sa povestim despre locurile intalnite. Si de fiecare data cand suntem provocati sa vorbim despre aceste momente, lucram amandoi la redarea unei imagini cat mai complete. Vorbim despre oamenii locurilor, despre intamplarile rezultate din variatele diferente, puncte forte si slabe, despre spiritul locului si specificul zonal. 

Ana Neacsa: Viteza, schimbare, degradare, avans tehnologic, dezradacinare… asta traieste generatia noastra cu tot cu ceea ce o inconjoara. Ce va preocupa la viitor si ce va bucura pe voi? 

Dorin: Eu vreau sa-mi cresc copiii aproape de natura si departe de aglomeratie si beton. Si vreau asta de la cat mai multi oameni. La faza asta avem toti de castigat, inclusiv planeta. Fiindca iti e mai greu sa distrugi ceea ce iubesti. Si daca aia mici inteleg devreme care-i treaba cu natura, nu trebuie sa te chinui sa-i convingi ca, atunci cand vor fi adulti, sa-si puna fundul pe saua de la bicicleta in loc de scaunul confortabil al masinii. Cu ideea asta in minte privesc destul de senin spre viitor. Stiu ca-i greu de realizat cand nu dispui de prea multe resurse, dar n-o fi nici imposibil. In prima faza, trebui s-o conving pe Aura sa paraseasca Bucurestiul fiindca mi-e destul de clar ca e facut pentru multi, dar pentru ea nu. Daca reusesc, orice se poate intampla dupa aceea. 

Aura: Imi place noutatea, dar mai mult imi place sa trasez limita permisa acestei inerente intruziuni in viata curenta. M-am lasat de televizor de zece ani. Telefonul il folosesc telegrafic mai mult, iar atunci cand memoria imi joaca feste si ma lasa sa-l uit intr-o parte sau alta, nu sufar in absenta lui, ci zambesc complice si ma bucur de liniste. Deseori visez cum voi avea grija de gradini suspendate, cum un cal naravas ma va scoate la aer curat cand voi simti ca ma cuprinde agitatia, iar deplasarile mele catre colegii de facutate rataciti prin Europa se vor face cu balonul. Cert e ca ma bucur de posibilitatile tehnologiei, dar incerc sa nu abuzez de scurtaturile acesteia prea des. 

Ana Neacsa: Ce ati invatat pana acum? 

Dorin: Islanda mi-a spus ca mai trebuie sa fac ture lungi cu bicicleta. Lucrurile cele mai bune pe care le inveti sunt despre propria persoana. Fiindca efortul si vremea rea te imping intr-o zona in care nu prea-ti place sa fii. Si asta te enerveaza, te face sa-ti pierzi controlul, sa ridici tonul catre celalalt, sa te razbuni pentru neputinta ta. Si-apoi sa-ti dai seama c-ai gresit si sa te indrepti. Inveti despre greu, despre organizare, despre planificare, despre importanta timpului, despre cea de langa tine. In definitiv cam tot ala ramai, dar mai pui o caramida (mai mare decat celelalte) si e important. 

Aura: In viata recenta si mai precis in ultimii patru ani am invatat sa merg mai bine pe bicicleta, sa inot, sa schiez si am aprofundat cateva limbi straine. Asta mi se pare libertatea cea mai mare: sa te poti invarti prin lumea mare si sa cunosti codurile lumilor cu care interactionezi. 

Calatoria in Islanda mi-a trezit desigur interesul pentru limba vikingilor. Daca as invata-o, mi-ar aduce o dubla izbanda: nu doar ca m-as intelege cu islandezul modern, dar as putea intelege la fel de bine si textele medievale precum cele Saga. Altceva. Cred si sper ca am invatat mai multe despre rabdare. Si pentru ca sunt o persoana care isi petrece suficient timp stand cu capul in nori, am invatat povestea lor. Stiu sa deosebesc fara prea mult efort un Altocumulos de un Nimbostratus. E util uneori sa poti prevedea cu 24-48 de ore inainte cum va evolua vremea, nu? Edison spunea ca orice om care ii iese in cale ii este superior intr-o privita si de aceea invata de la orice trecator. Asa mi-am propus si eu in continuare, sa nu uit sa invat cum se invata! 

Ana Neacsa:  Aura, ne spui cea mai cea nastrusnicie de pana acum? Dorin… cea mai cea aventura? 

Aura: Cea mai mare nastrusnicie ar avea intinderea unui roman, asa ca mai bine o povestesc pe cea mai recenta. Eram in Islanda, la Vik, si tocmai ne intorceam veseli in camping. Decupez cu fermoarul intrarea in cort, ma asez prietenos pe sacul gata facut cand aud un fosnet. Indrept frontala in directia sunetului si il vad astfel in lumina reflectorului pe vizitatorul chitaitor: soarecele de camp. Au urmat vocalize de pana la opt octave pe care oricat mi-ar fi placut sa le stapanesc, curgeau ca dintr-o cascada. A doua zi nu mai era nimeni in camping. Degeaba incerca sa-mi explice Dorin ca, de fapt, noi suntem in vizita acasa la soarice si ca ne-am pus cortul fix unde avea el bucataria, eu tipam de parca asitasem la o crima. 

Ana Neacsa: Cam cat visati pe zi? 

Dorin: E periculos sa visezi daca nu pui mana si faci ceva. Reveria e placuta, e bine sa motai, dar din pacate nu schimbi lumea asa. Ce sa-ti zic... cam rar in ultima vreme. Sunt mai preocupat de lucru la visele de acum cativa ani. Sa muncesti mult ca sa creezi chestii misto e, in fapt, o activitate cam rece si riguroasa, presarata de nervi si frustrari. Dar, daca iese, te domoleste si pe parcursul ei inveti multe. Asta-i partea placuta de fapt. 

Aura: Destul de mult. Cred ca si raspunsurile acestea le-am visat cumva. Visarea mea diurna este un exercitiu creativ unde reconfigurez datele problemei, revin asupra propriilor ganduri, imaginez scenarii simultane care sa ma ajute sa regasesc raspunsurile unor framantari latente. Visez la lucrurile pe care vreau sa le invit pe la mine. Sunt constienta ca pentru asta trebuie sa merg eu mai intai in directia lor si astfel ma interesez despre cum, ce, unde, cand, in ce fel si de ce. Unele vise le sufoc inconstient cu perna. De multe ori descopar ca sunt un simplu cronofag care si-a consumat tot timpul si tot jocul. Nu-mi place acest lucru, dar se intampla des si atunci umflu alte baloane rotunde pline cu vise. 

Ana Neacsa: Incotro? 

Dorin: N-am un plan bine stabilit, dar dezvoltarea afacerii in fotografie e un fapt care are deja loc. Daca vreau sa inspir lumea, sa fac imagini super-mega creative trebuie, insa, sa am ce manca mai intai. Mai suferi, mai strangi din dinti, mai scapi cate o imagine faina, un proiect muncit. Cresti usor-usor prin lucrurile pe care le construiesti. Incotro-ul vine de la sine, iar pasiunea te alege fara ca tu sa poti comenta in privinta asta. Daca ai motivatie si-ti pastrezi licarirea, se intampla la fiecare pas ceva fain. 

Aura: Quo vadis? Spre noi, in definitiv. Mai avem de cucerit ceva virtuti si abilitati domestice, fie ca sunt ele din terenul comunicarii, explorarii sau cunoasterii pur si simplu. Cu tot avantul mai departe spre tot ce se mai poate imbunatati, reface, sau cuteza cu gandul. 

Ana Neacsa: De suflet… 

Dorin: Muntii, frigul si efortul. Si cativa oameni. 

Aura: Cuvintele bune, dorul de duca implinit, Graziella 3 La Poderosa (bicicleta mea naravasa), cicolata cu fistic cand corabiile se scufunda. Mersul brambura, vocea unui prieten pe care il credeai pierdut, efortul util precum gradinaritul sau dirijatul propriului santier, munca voluntara in echipa, invitatia la joc a unui copil care te cucereste cu necuvinte, aerul furisat noaptea prin geamul crapat care imi aduce aminte de viata la cort si de gaurile din cer pe care unii le numesc stele. 

Ana Neacsa: Ce sunt oamenii frumosi? 

Dorin: Cred ca aia care uita de ei si se preocupa mai mult de soarta celorlalti. Aia care muncesc mult pentru scopuri nobile. Aia pe care nu-i intereseaza popularitatea. Aia care-s sinceri cu destinul lor. Aia care sufera. Aia care se bucura. Aia care alearga. Aia care merg pe bicicleta. 

Aura: Nu stiu care e raspunsul. As putea sa-i recunosc rapid si sunt cateva exemple bune care au venit acum la apel in minte. Incerc prin a spune cateva trasaturi pe care le pot intui la ei. Sunt toti oamenii pe care stim sa-i punem in valoare. Sunt cei care isi propun, in special fata de ei insisi, sa faca lucrurile mai bine. Oamenii care sunt sinceri si dedicati unor preocupari alese, fie ca se numeste cresterea copilului, pictura sau farmacia. Exista un soi de aura cu care se prezinta in mod distinct oamenii frumosi. Ei zambesc cu darnicie si invart pamantul cu un singur impuls. 

(Imagini realizate de Dorin Bofan- www.dorinbofan.com)

Pe munte in alt fel

E greu uneori sa scrii despre lucruri care s-au intamplat cu ceva vreme in urma, dar poate ca-i mai bine sa lasi timpul sa cearna amintirile. Ramane in suflet si in gand ceea ce conteaza cel mai cel. Au fost momente de suflet pe care am ales sa le pastrez pana acum pentru mine si cei mai dragi. Dar iata-ma multumind cum stiu eu mai bine pentru acele amintiri repezi.

Trebuia sa fie o tura in Fagaras si vremea se anunta a fi schimbatoare. Schimbatoare au fost si pornirile nostre, dar cred ca natura ne vroia cu ea acolo in varf de tara. Fugeam din calea oraselor. Ce bine!

Am plecat la drum cu sufletul putin nelinistit, dar cineva era calm in stanga mea. Laurentiu. Apoi Brasov, si Dorin, si o glezna vatamata de nebuniile tineretii pe doua roti. Asa am pornit catre serpentinele Transfagarasanului coplesitor: trei oameni, patru bete si un cort.

Cabana Balea m-a primit cu un sentiment infrigurat. La fel ca si aerul din jur. L-am tinut pentru mine si am incercat sa nu ma las coplesita. Baietii, cum le spun eu, desi imi sunt inaintasi, au fost ocrotitori, si calzi, si blajini. Urma sa fac primul meu urcus in Fagaras si ma speriasem nitelus, dar am ajuns usor cu ei pe malul unui lac care clipocea a viata.

Nu as sti sa spun cum a trecut timpul. Citind cateva pagini de carte, povestind, urcand pe povarnisurile uscate catre norii ce ma trageau de ganduri, stand in bataia vantului cu nasul umezit de particulele reci pe care le respiram, infigand niste amarate de cuie in pamantul plin de nastrusnicii, luandu-mi cu seriozitate primele lectii de campare, amuzandu-ne de poftele lui Dorin sau de frigurile mele. Apa se unduia in culori aurii si pamantii. Am admirat preschimbarile ei vreme, pana cand soarele a inceput sa descreasca. Iar lacul era valurele, valurele, pline de viata muntelui si-a vantului, iar apele tremurau ca stoluri de pasari marunte.

Nu le spuneam nimic baietilor despre intelegerea mea cu Natura, dar aranjasem un moment magic, ceva care sa ne ridice talpile de pe pamant. Asa am eu noroc, de oameni si de ite de timp, multumescu-i Lui Doamne Doamne pentru asta! Si a fost un apus care a asternut multa liniste in mine. Neprivind prea mult in stanga sau in dreapta am urcat. Vantul ma batea, ma spulbera, ma urnea din loc, dar parca nu mi-a mai fost deloc frica stiind ca in fata si in spatele meu aveam doi oameni cu radacini in munti. Primeam tot calmul si toata caldura lor. Ma simteam intr-un cerc inchis in care circula ceva invizibil ce ma facea sa am incredere ca pot sa urc pana la capat. Si norii se deschideau si lasau loc unui soare de foc, unor culori apusene care se iveau dintr-o spartura preschimbatoare. Atunci i-am pierdut pe baieti. Au intrat intr-un fel de transa care depasea bucuria. Cuvintele de admiratie curgeau, se repetau in nestire, dupa care prezentele au disparut cu trepiede cu tot, ca niste caprioare. Zambeam. Erau ca niste copii.

Eu am ramas pironita locului, sprijinita de o stanca, adaptandu-ma la lipsurile tehnice. Norii curgeau lin si capatau forme inchipuite in inimi, balauri, pasari, iar fundalul era de o imensitate care ma atragea ca o iluzie. Fagarasii te fac sa te simti mic, sa iti dai seama ca traiesti intr-un spatiu necunoscut in care-ti poti pierde mintile daca te ridici prea mult. Gandurile iti aluneca prin santurile pe care se scurg apele si zapezile, iar pamantul e mare. Mai mare decat putem masura in cifre.

Am coborat cu linisti pe obraji: era un vanticel molcut si caldut. Prima mea coborare cu frontala. Imi trageam nasul, dar eram mandra de mine. Si mustaceam, si ma gandeam ca acel moment nu va mai fi nicicand trait: era primul meu apus in varf de munte. Si ce mai apus! Pasii veneau de la sine, iar strajerii mei se ingrijeau mereu de fiinta mea.

Am ras de marmotele lui Dorin, mancand caramele grecesti si band ciocolata calda in jurul primusului minune. Se apropia momentul somnului, cel pentru care m-am camuflat ca un eschimos, adaugand cateva straturi de binefacere. Ceva sforaituri pe tonalitati, vaiete de vant dinspre creste, gangurit de vietati pasnice pe lac, foieli de pe o parte pe alta: cam asa se doarme, mai mult nu, la poale de Fagaras. Am fi vrut sa ne trezim pentru rasarit, dar cerul era gri si de neclintit, asa ca ne-am intors la dulcele somn al diminetii. Ramasese sa-mi pun la bataie senvisurile in acea dimineata, dar painea mea incepuse sa infloreasca la propriu si, de rusine, nu am mai zis nimic. Nu fu intentionat, ci premeditat. 

Eu: un invatacel norocos, furand in treacat mestesuguri de muntean. Ploaia strasnica avea sa inceapa abia dupa coborare. Pana atunci ne iertase cu ceva stropi doar. Dar ce mai pofta de cate-o dusca de ginseng ne facusem!. Si uite ca picioarele mi-au amortit, iar gandurile au inceput sa mi se-alunge cu viteza pe un Transfagarasan aproape gol, cu serpentine plouate si poleite de soare proaspat rasarit. Simteam ca cercul se inchide, ca o bucla in timp. Intr-un Bucuresti calduros, imi zambea un castan jumatate inflorit, jumatate uscat...

Venea toamna. Si am plecat in crovuri.

Dupa un tren inghesuit si cateva atipiri, am coborat in gara Herculane unde ne asteptau doua suflete calde si zambitoare. Se rasfata dimineata in neguri cand am ajuns la baza urcusului, dar ne-am dat voie sa mai furam cateva momente lui Ene. 

8 fix. Am iesit zgribuliti la aer si ne-am incurajat pentru drum. "As fi crezut ca-i mai putin, ca-i mai simplu", imi spuneam in gand cand tot adunam metri pe verticala. In schimb, a fost cu naduseli, dar cu raze calde, cu muschi pe pietre, cu izvor cu apa dulce si poienita cu faneata imbietoare, cu bolovanis si cu pereti de calcar pe care n-as fi crezut ca-i pot strabate. Sus, spre crovuri, cand soarele mi-a salutat privirile printre frunze ingalbenite si copaceii colorati au inceput sa ma intrebe “incotro?” de pe abrupturi albicioase, am stiut ca grozavia noastra avea sa fie de poveste.

Nu a fost greu: imi place sa-mi istovesc corpul sub cerul Lui Dumnezeu. A fost ceva mai mult decat imi inchipuiam doar. Dar cand ajungi in acele poieni, uiti ce a fost mai 'nainte si te minunezi de ceea ce poate face natura cu artistii ei. Copaci crescuti intr-o rana, frunze pe apucate indicand cum s-a jucat vantul cu vietile lor, bolovanisuri scobite de ape si pante cu ferigi uscate sau abia crescute, toate acestea se aglomereaza cu cap ar zice unii, cu maiestrie as zice eu, intr-un fel de relief cu totul neobisnuit. Iar totul aici e domol, pana si crestele acelea ascutite care se intovarasesc cu frunzulite si pini, cu smocuri de iarba si copacei copacei. Ai loc sa respiri si te intrebi de ce nu ai si tu asa o gradina in fata blocului. De ce?

Apusul a fost asteptat ca o miresica: ore in sir petrecute pe-o creasta cu roci ascutite si neprietenoase, cotopenite intr-un pamant negru, ars. L-am asteptat, totusi. Am stat pana cand a inceput sa-si intre in asternuturi galbiorul, i-am furat primele zambete, dar nu am mai zabovit pentru ca ne luase si frig, si foame si am luat-o de-andoaselea printre ferigi, cu frica de ratacire si de vipere, spre tinta corturi. Si atunci a fost asa, ca-ntr-un basm, cand luminile apusului se rasfrang in toate frunzele pamantului.

Aveam sa adormim devreme. Asta dupa o portie zdravana de hlizeala, pentru ca tot incercam sa pun si eu niste pantaloni pe mine, in timp ce la usa cortului curgeau propuneri gen pufuleti si alte apetisante, motiv pentru care reuseam sa ajung doar la infasarea cu salul. Partida asta de ras a continuat cu incercarile de a inchide fermoarele celor doi saci de dormit in care ma capitonasem. Trebsoara era asezonata si cu o patura, drept pentru care eram ca intr-un cocon. A doua zi, aveam sa-mi iau zborul de fluture, de cu dimineata. De frig, de ce altceva?

Si cum aventura fara ghidusii nu-i buna la cortul drumetului, pe la zece inserat Serban a inceput sa fluiere dupa ce... nici pana azi nu stim. In departare, o frontala isi facea de duca, motiv pentru care scenariile au inceput sa curga siroaie, iar fricile sa se inteteasca. Mintea se ascutea cu fiecare rafala de vant care misca corturile, urechile se ciuleau si incercau sa distinga cat e inchipuire si cat e realitate din ce auzeam. Noroc ca pana atunci dormisem si acum eram in stare sa facem de garda, cel putin intretinand dialogul pe raza de actiune a perturbatorului. Am adormit in cele din urma, tot in leganarea fosnetului de afara si am alunecat profund catre duminica.

Rasaritul m-a scos din cort cu bocancii neincheiati, cu toate cele atarnandu-mi prin maini, cu ceaiul cald nebaut. Crestele au fost imbratisate de nuante subtile de curcubeu si am stat acolo, palavragind cu Serban de vrute si nevrute, privind cum cerul se schimba, cum ceturile se coloreaza, cum vantul se unduie si vietile noastre curg.

Cand am pornit inspre celelalte crovuri, ceata era inca in patrulare. Am ajuns intr-o lume fantasmagorica in care ma asteptam ca batranii aceia incoronati de toamna sa inceapa sa-mi vorbeasca. Pare ca acolo copacii au suflet si brate, ca te privesc si vor sa-ti spuna cate au trecut. Mi-am facut prieten un copac intortocheat si i-am spus ca imi place acolo, pe tobogan, cu el. Am privit la verde si la roscatiu, la galben si alb, la aramiu si pamantiu. Si cu un ultim salut, am lasat in urma un soare cu raze prafuite care sa continue sa creeze din pensula, pe mai departe, acea pictura reusita.

Sub cerurile de acum deschise, am ajuns intr-un orasel din alte vremuri. Obrajii imi ardeau, aerul se racorea, aventura se termina.

Avem cu totii frici si temeri, mintea ne poate juca feste si nu-i exclus sa se intample sa scapam vreodata fraiele si sa facem ceva gresit. Dar nu trebuie sa lasam sa ne cuprinda acestea toate, ci sa alungam fantasticul infiorator si sa pastram linistea. Asta am invatat, pe langa multe altele, pe munte, in alt fel, cu baietii. Si fetele. 

Si uite asta-i bucuria mea, si uite asa le multumesc eu.