Carari diferite. 13 copacei

Totul a inceput cu o omleta, pe la 6 dimineata. Sau sa zic de vinul cristalin cu aroma de fraguta de cu seara, cel din gradina de la Giurgiu? Sase capete de oameni laudarosi cu noile achizitii toamna iarna de echipament de munte sh sau, dupa puteri, imprumutate. Eu am adormit palanga in seara cu pricina, asa ca parte din cunostinta membrilor expeditiei nu am prins-o. Nu ma mai duceau obloanele asa ca, pe la 12, pe patul inventat din saltele de munte, am adormit ca un prunc leganat in iesle. A venit si mandrutul mai incolo, cu aceeasi placere sa ma auda vorbind prin somn si am dormit ca la pensiune.

Deci, cu ompleta in gatleje, cu sticlele de fragute si tuici indesate prin rucsac si cu ceva de-ale gurii cat sa ne tina de urat prin munti am pornit nenica, inspre inalturi. Asta pentru ca mi-am propus sa ma urc mai mult in anul acesta si iata ca de ce imi era teama nu am scapat.

Pe la Comarnic, popas de banane, paine de la mama de-acasa calie si gustoasa, o vorba cu parintii si hat, o-ntindem pana-n Simon, de unde parasim masinile. Si urcam noi padurea, dam in luminisuri, iar padure, iar frig, pauza, mancam, inghetam, curg alunele, se culeg alunele, facem schimb de ani si de stiluri de mancat si pornim iar. Trecem tristi printr-o padure asuprita de drujbe si o luam mintenel pana la refugiul Batrana, dupa ce am strabatut plaiul lui Lom. Intalnim si zapada, ne afundam cu picioarele in ea, o ocolim, o indesam in bocanci pe alocuri, spunem plamanilor: "Traiti, ca de aia sunteti!" Pai cand ne apropiem de refugiul de la Batrana, frigul si vantul nu se mai inteleg care sa fie mai tare, asa ca se iau de mana si da-i cu vajaitul, iar mie imi curg narile ca la cismea. Lui Tudor ii dau lacrimile si imi dau seama ca nici eu nu sunt departe. Ne schimbam hainele cu altele si raman cu Cata sa dam ture prin semisfera vargata in rosu pana apare si restul trupei inghetate la comanda. Dupa ce ne infofolim, schimam eugenii si ne incurajam, pornim contra vantului si incepem sa mergem pe creasta Batrana spre Padina prin Saua Strunga. Ca departe mai e si eu credeam ca e colea! Vantul ne-mpinge din spate, soarele incepe sa asfinteasca rozaliu, culmile se ingalbenesc de caldut ce le e, conuri simpatice de brad se intepenesc in poteca si rezista, rezista, ceea ce facem si noi. Ne luam de mana, impartim bucuria, ne suflam nasul la mana pentru ca servetelele devin inutile si pasim incotosmaniti pana la ultimele dare ale soarelui. Apare luna care incepe sa ne faca umbre pe zapezi si ajungem la refugiul din Sa, de unde iar ne adapostim de vantulescul aflat in post in seara asta. Coboram juma la frontala, juma nu, si ne reunim cu restul gastii la cabana.

Aici da-i cu ceai, da-i cu ciorba calda, da-i cu legume si cu mamaliga, da-i si cu bere, vin si palinca si gata-i treaba. Bine, eu nu toate, eu mai cumintel si mai sanatos, ca asa mi-e mie viata pasnica si cumpatata. Si mai da-i cu cantece de munte, cantate cu chitari si voci tantose, in sala de mese, in necazul sau spre bucuria celor de-acolo. Camera imi place, fac un ad hoc cu fetele, dupa care coboram la inca o runda de cantare si gata. Se rupe firul, asa ca imi iau Erikul sau el pe mine, nu stiu prea bine, dar ne e somn, asa ca imbratisarea si la culcare, copii! Pe la vreo 2, galagie. Pe la vreo 4, alta galagie. Si e cu troznituri, ceva injuraturi, chitara cade pe podea suparata, oamenii se trantesc in paturi nemultumiti, unii suparati rau pe viata de la licori, altii chicotesc si incepe sforaiala. Nu ca nu incepuse si de cum ne-am dus noi cu orele in urma, la 2 minute dupa uciderea becului, dar acum se zguduie de deasupra. Din cand in cand, mai auzim pe Anisoara cum spune: "Da-te mai incolo ca ma sufoc!" si asa pana dimineata pe la 9, cand hotarati, ne ridicam din pat. Mancam, bem ceiuc, ne-asternem la povesti si la depanat seara de peripetii si o pornim iar, dupa cativa fulgi veniti repede, dar doar in treacat, pe la cabana. Si ajungem iar in Strunga unde rucsacul mi-o ia la sanatoasa, noroc cu Dutescu ca mi-l recupereaza. Zabovim pret de un Snickers, se aduna si lumea si urcam spre creasta. Acolo e cu plans, dar plans de-mi ingheata lacrimile pe ochelari. Ma opresc cu Erik pentru a reface planul de imbracaminte, manuseala, caciuleala, fulareala, fleece-uiala si ce mai vreti voi si plecam, de mana ca si compatriotii nostri in jos, ca doar-doar om scapa si noi de rafuiala asta care imi usuca nasul pana in plamani. Eu cred ca narile mele falfaiau de-a dreptul acolo, dar nu prea ma opream nici din pozat pentru ca lumina era grozava. Cu optinteli, cu poze, cu cotit la stanga, cu tot cu asteptat... dam si de restul lumii, impartim o prajitura cu caramel si nuca tinuta ascunsa pana atunci si iar drum. 

Eeii... de aici, din prima, ajung ultima, dar mi-e drag. Pozam rauri inghetate, eu iau trante, dam ocolisuri, ne minunam in padurea cu lumini copacesti. Si trece timpul, si ne strunim picioarele pe gheata dinspre Moeciu, sperand ca odat-odat om scapa si noi de ea. Tudor face prezenta, noi tot facem absenta, dar ajungem si noi. Cu o pietricica, cu un con viteaz, cu buzele imbalsamate, fericiti si multumiti de tura asta nebuna, nebuna.

La pensiunea Luminita, prajituri buuuune. Dar ce bune! Am comandat 2 randuri, dupa mult prea laudatul prim rand din partea casei. Am lasat pensiunea fara stoc. Pai placintele alea cu branza dulce si cu mere au fost moarte-n bibilici. Nu mai zic de ciorba si de bulz, ca ne-au dat peste cap, halehap. Pe final, am bagat si-un ping pong mic, dupa care, fir intins pe Bran-Targoviste-Bucuresti. Eii... dar peripetia cat pe ce sa ne dea planurile voiniceste peste cap. Noroc cu Anisoara ca vede calul in mijlocul strazii, legat la picioare, saracul. Il asteptam milosi si cu ganduri nu prea bune pentru stapanul lui, sa treaca strada si ne bucuram ca nu ne-am cocotat pe bietul animal.

Ajungem si noi, pe la un 10 asa si cam asta fuse. Cu bune si numai bune, am urcat primul meu traseu in plina iarna, desi anotimpuri am intalnit vreo 3 pe parcurs. Genunchiul meu smiorcaie, dar e fericit, la fel ca si stapana. Amintirile se aduna frumoase, gramajoara de pietricele de pe munti creste vertiginos, parerile despre lumea asta se aprofundeaza, iar eu imi dau seama ca "acolo" e locul meu si al celor ca mine.

Maroc (1)

Canta cocosii la ora la care scriu acum. O zi cu drum lung, cam cat faci din Romania pana in Maroc.

Prima zi. Ora 3 locala, dimineata.

Pe ultima suta haladuiam Militariul, in zi de duminica, sa schimbam leii pe euro, dar nici nu ma mai mira: asa suntem noi. Poate ca tot de aceea check-in-ul a fost un pic uitat. Buzunarele au mai falfait inca zece euro in contul Blue Air, dar asta sa ne fie baiu' pe mai departe. Ieftin, ce mai?! Zborul... Ce minune! Apus deasupra unei paduri de nori. Galben portocaliu pe contur de nori, transformat intr-un suav roz pastelat, norii cu forme de vata pe bat zburata in vant, linii usor violacee lasate in urma, contururi de munti manjiti de zapezi pe ici, pe colo, dar cel mai mult nouri intinderi de cat vezi cu ochii. Soarele in lumina difuza ce palpaie ca intr-un final de film bun. E o lumina calda ce vine dinspre el, o lumina ce-mi frige obrazul aproape, asa ca renunt sa ma mai uit la un moment dat. Erik imi arata stelutele de gheata de pe hublou in timp ce ma tine de mana. Ma tine de mana si simt ca nu imi mai e frica de prabusiri inchipuite pentru ca tare sunt prapastioasa eu cu zburatoarele. Incerc sa le urmaresc crescand, dar nu prea imi iese. Ii arat si eu, apoi, umbra Pamantului pe care o recunosc datorita unui bun prieten. Culori aprinse, sangerii se transforma lent deoarece mergem cu apusul in aceeasi directie. Se inopteaza, iar orasele se contureaza in salbe de lumini, ca niste margele pe care le-as vedea atarnate la gat. Un zbor frumos, pe care nu l-am crezut pana vineri seara. Nu stiu ce aveam eu impresia ca treaba nu o sa se intample. Fricile au zburat cu alt avion, ametelile au fost inca cu mine, chiar si dupa doua pilule de ghimbir contra raului de orice tip de calatorie. Nu, adica nu mi-e rau de calatorii, ci de vehiculele dintrinsele. 

Din Malaga am luat bacul. O palma de-a dreptul, sa stii ca nu mai esti pe teritoriu european, dupa un drum cu dealuri facute din luminite si pini mediteraneeni de care imi era dor inca de cand parasisem Italia acum un an. Aproape de imbarcare, putin rataciti, am dat de un nene ce s-a oferit sa ne ajute cu prinderea mastodontului. Si aici, prima aventura. Ne ghideaza masina pana intr-o parcare, dupa care il ia pe Erik intr-o cursa nebuna sa cumpere bilete. Motivul: cica ar fi plecat bacul fara noi in 8 minute. Pai nu mi-l ia pe Erik la alergatura, iar noi ramanem cu gaturile intinse dupa cele 8 minute care se scursesera demult. Baiatul nu mai aparea si pace. Ma gandeam ca l-or fi luat sa-l scuture nitel in buzunare, lucru facut de altfel, dar pentru bilete, ceea ce ne si interesa. Hiu! Dar nu a scapat maratonistul nostru de sarit garduri din acelea mari, nici de alergari ca in urmariri cu gandul ca, gata, ne-am luat teapa. 

Marocanii se imbarca pe bac cu tot ce au ei mai scump, intr-o masina. Parca sunt cu casa dupa ei. Inauntru, cat pe ce sa sarim peste partea cu stampila bine infipta in foaia pasaportuliui, ceea ce ne-ar fi lasat fara viza si nu era de glumit. Tot marocanii sunt mari purtatori de stranuturi, de covoare de rugaciune si paturi de dormit pe jos... ahh... si de miros de picioare pregnant. Ne-am leganat cu valurile, cu oalele aburinde, cu luminile porturilor, cu frigul de afara si cu caldura ceaiului Lipton. L-am cunoscut pe Morgan Freeman autohton si am a flat ca Mel, prietenul nostru, l-a ajutat pe Amos Oz intr-un accident de masina. Daaa... am ramas cu gura nitel cascata. I-am ascultat povestile de viata si am dezbatut despre carti. Am asteptat mai mult de o ora in vama, privind cum ii e descusuta masina unui individ plina cu jucarii si am dat un sut mingiei pierdute din morman. Cu chiu,cu vai, ne-au lasat sa trecem, dupa ifose de vames infumurat cu functia, dar zicem "slava cerului ca nu ne-au intors!" Iar acum stam intr-un hotel cu lumina cu efecte speciale, cu receptioner ce schiopateaza, cu paturi separate si cu cocosul ce are acelasi glas oriunde in lume.

Ziua doi

Azi... A inceput totul cu imbratisarea unui om frumos... cald, cu mainile care imi dau forma. Au mai fost norii colorati ai diminetii, chipul ce dormea sub lumina argintie, geamul aburind. Si ce mic dejun, pe cat de neaspectuos, pe atat de bun! Ceai shiba dulce si aromat, turte dintr-un fel de malai, clatite si o prajitura gen cozonac, autohtone toate, miere si dulceata de capsune aromata, ca din gradina de acasa.

Am plecat apoi spre oras. Ne-a atras atentia o intrare intr-o cafenea. Ghidusa, albastrie, cu plante multe, pietre spoite, animalute din plus potrivite aiurea. Sau nu. Si am fost invitati intr-o lume de poveste cu papusi sugrumate, papuci din care rasareau flori, plante cu miresme de lamai, cu cretisoara si rozmarin pe care batranul mi le-a pus in pumn cu neastampar. Trandafiri japonezi, curmali, ficusi imensi, jucarele invechite, flori artificiale in aranjamente ametitoare. Si sinistru, si de vis, acel loc avea in el tot ce nebunia unui om putea aduna intr-o viata. Mi-a lasat adresa scrisa pe un petec de foaie de matematica. Iar eu ma simteam acolo ca Alba ca Zapada. Domnul era ca un titirez de care te si speriai, te si bucurai. Am sa-i trimit poza cand ajung in tara, nu se poate sa fie altfel. 

Am ajuns in Tanger, am parcat si am fost "agatati" de Mustafa, un localnic ce stia 7-8 limbi, dar nu parasise tara niciodata. Stie istorie Mustafa, ceva ce n-ai vazut! Ne-a dus prin toate cotloanele, pe toate strazile inguste cu oameni cu scufii, cu mestesugari autentici, prin pietele cu atatea miresme. Pietele, Doamne, pietele sunt superbe si autentice. Se simte ravna muncii. Sa vezi piata de peste, cu atatea figuri, forme, cu atata viata si moarte la un loc. Si miros puternic, dar ce mai conteaza cand zambetele sunt cat minaretele? Imi place mestesugaria Tanger-ului, autenticul si calitatea din el. Aici, oamenii-s ca furnicile. Fiecare face ceva: coase, tese, face fire de lana, vinde, gateste. Tarabe cu fructe, ierburi, oua, lapte, gaini amortite, taiate uneori pe loc, organe care mai de care mai suspecte la aparitie si la miros, carne in toate starile, lipie marocana, vanzatori ambulanti, confectii din piele, lana, matase, miros de mancare bine gatita si ce va mai trece voua prin minte. Unii oameni sunt buni, altii mai berberi... Femeile ascunse. Imi miroase si acum, cand scriu, a mirodenii si peste prajit. Am gustat prajituri de casa: ce minunatii, ca din mainile mamei.

 

Un lucru frumos mi s-a mai intamplat azi, pe langa celelalte. Eram in piata, cand un domn a trecut pe langa noi si mi-a spus ca islamul ma iubeste. Un profesor al Coranului iubit de milioane de oameni, din cate imi spune Mustafa. Tot de la Mustafa aflu ca aceasta cinste e mare, ca viitorul meu e bun, ca voi aduce multa bucurie celui de langa mine. In limbajul lor, sunt o Fatima. Adevar sau nu, eu nu-mi mai incapeam in pene, va dati seama. Dar e drept ca sper si ma incred in faptul ca pot fi un om bun care sa aduca bucurie multa in jur. Cu cinstea aceasta si cu gargaunii urcati la cap, ne-am lasat purtati prin labirintul colorat al Tanger-ului primei zile. Cu cazarea pare a fi mai greu, dar ne-om descurca noi. De data asta ne-am permis un mic rasfat la Ibis, cina a fost cinste din partea prienului nostru, asa ca e bine. Ahhh... Si ce masline bune am mancat! Ce-i drept, cerusem orez cu legume si sos care sa nu fie picant si o supa. Supa nu a mai sosit, iar sosul a fost picant, dar intelegem ca engleza nu-i ca franceza.

(Va urma)

Pe munte in alt fel

E greu uneori sa scrii despre lucruri care s-au intamplat cu ceva vreme in urma, dar poate ca-i mai bine sa lasi timpul sa cearna amintirile. Ramane in suflet si in gand ceea ce conteaza cel mai cel. Au fost momente de suflet pe care am ales sa le pastrez pana acum pentru mine si cei mai dragi. Dar iata-ma multumind cum stiu eu mai bine pentru acele amintiri repezi.

Trebuia sa fie o tura in Fagaras si vremea se anunta a fi schimbatoare. Schimbatoare au fost si pornirile nostre, dar cred ca natura ne vroia cu ea acolo in varf de tara. Fugeam din calea oraselor. Ce bine!

Am plecat la drum cu sufletul putin nelinistit, dar cineva era calm in stanga mea. Laurentiu. Apoi Brasov, si Dorin, si o glezna vatamata de nebuniile tineretii pe doua roti. Asa am pornit catre serpentinele Transfagarasanului coplesitor: trei oameni, patru bete si un cort.

Cabana Balea m-a primit cu un sentiment infrigurat. La fel ca si aerul din jur. L-am tinut pentru mine si am incercat sa nu ma las coplesita. Baietii, cum le spun eu, desi imi sunt inaintasi, au fost ocrotitori, si calzi, si blajini. Urma sa fac primul meu urcus in Fagaras si ma speriasem nitelus, dar am ajuns usor cu ei pe malul unui lac care clipocea a viata.

Nu as sti sa spun cum a trecut timpul. Citind cateva pagini de carte, povestind, urcand pe povarnisurile uscate catre norii ce ma trageau de ganduri, stand in bataia vantului cu nasul umezit de particulele reci pe care le respiram, infigand niste amarate de cuie in pamantul plin de nastrusnicii, luandu-mi cu seriozitate primele lectii de campare, amuzandu-ne de poftele lui Dorin sau de frigurile mele. Apa se unduia in culori aurii si pamantii. Am admirat preschimbarile ei vreme, pana cand soarele a inceput sa descreasca. Iar lacul era valurele, valurele, pline de viata muntelui si-a vantului, iar apele tremurau ca stoluri de pasari marunte.

Nu le spuneam nimic baietilor despre intelegerea mea cu Natura, dar aranjasem un moment magic, ceva care sa ne ridice talpile de pe pamant. Asa am eu noroc, de oameni si de ite de timp, multumescu-i Lui Doamne Doamne pentru asta! Si a fost un apus care a asternut multa liniste in mine. Neprivind prea mult in stanga sau in dreapta am urcat. Vantul ma batea, ma spulbera, ma urnea din loc, dar parca nu mi-a mai fost deloc frica stiind ca in fata si in spatele meu aveam doi oameni cu radacini in munti. Primeam tot calmul si toata caldura lor. Ma simteam intr-un cerc inchis in care circula ceva invizibil ce ma facea sa am incredere ca pot sa urc pana la capat. Si norii se deschideau si lasau loc unui soare de foc, unor culori apusene care se iveau dintr-o spartura preschimbatoare. Atunci i-am pierdut pe baieti. Au intrat intr-un fel de transa care depasea bucuria. Cuvintele de admiratie curgeau, se repetau in nestire, dupa care prezentele au disparut cu trepiede cu tot, ca niste caprioare. Zambeam. Erau ca niste copii.

Eu am ramas pironita locului, sprijinita de o stanca, adaptandu-ma la lipsurile tehnice. Norii curgeau lin si capatau forme inchipuite in inimi, balauri, pasari, iar fundalul era de o imensitate care ma atragea ca o iluzie. Fagarasii te fac sa te simti mic, sa iti dai seama ca traiesti intr-un spatiu necunoscut in care-ti poti pierde mintile daca te ridici prea mult. Gandurile iti aluneca prin santurile pe care se scurg apele si zapezile, iar pamantul e mare. Mai mare decat putem masura in cifre.

Am coborat cu linisti pe obraji: era un vanticel molcut si caldut. Prima mea coborare cu frontala. Imi trageam nasul, dar eram mandra de mine. Si mustaceam, si ma gandeam ca acel moment nu va mai fi nicicand trait: era primul meu apus in varf de munte. Si ce mai apus! Pasii veneau de la sine, iar strajerii mei se ingrijeau mereu de fiinta mea.

Am ras de marmotele lui Dorin, mancand caramele grecesti si band ciocolata calda in jurul primusului minune. Se apropia momentul somnului, cel pentru care m-am camuflat ca un eschimos, adaugand cateva straturi de binefacere. Ceva sforaituri pe tonalitati, vaiete de vant dinspre creste, gangurit de vietati pasnice pe lac, foieli de pe o parte pe alta: cam asa se doarme, mai mult nu, la poale de Fagaras. Am fi vrut sa ne trezim pentru rasarit, dar cerul era gri si de neclintit, asa ca ne-am intors la dulcele somn al diminetii. Ramasese sa-mi pun la bataie senvisurile in acea dimineata, dar painea mea incepuse sa infloreasca la propriu si, de rusine, nu am mai zis nimic. Nu fu intentionat, ci premeditat. 

Eu: un invatacel norocos, furand in treacat mestesuguri de muntean. Ploaia strasnica avea sa inceapa abia dupa coborare. Pana atunci ne iertase cu ceva stropi doar. Dar ce mai pofta de cate-o dusca de ginseng ne facusem!. Si uite ca picioarele mi-au amortit, iar gandurile au inceput sa mi se-alunge cu viteza pe un Transfagarasan aproape gol, cu serpentine plouate si poleite de soare proaspat rasarit. Simteam ca cercul se inchide, ca o bucla in timp. Intr-un Bucuresti calduros, imi zambea un castan jumatate inflorit, jumatate uscat...

Venea toamna. Si am plecat in crovuri.

Dupa un tren inghesuit si cateva atipiri, am coborat in gara Herculane unde ne asteptau doua suflete calde si zambitoare. Se rasfata dimineata in neguri cand am ajuns la baza urcusului, dar ne-am dat voie sa mai furam cateva momente lui Ene. 

8 fix. Am iesit zgribuliti la aer si ne-am incurajat pentru drum. "As fi crezut ca-i mai putin, ca-i mai simplu", imi spuneam in gand cand tot adunam metri pe verticala. In schimb, a fost cu naduseli, dar cu raze calde, cu muschi pe pietre, cu izvor cu apa dulce si poienita cu faneata imbietoare, cu bolovanis si cu pereti de calcar pe care n-as fi crezut ca-i pot strabate. Sus, spre crovuri, cand soarele mi-a salutat privirile printre frunze ingalbenite si copaceii colorati au inceput sa ma intrebe “incotro?” de pe abrupturi albicioase, am stiut ca grozavia noastra avea sa fie de poveste.

Nu a fost greu: imi place sa-mi istovesc corpul sub cerul Lui Dumnezeu. A fost ceva mai mult decat imi inchipuiam doar. Dar cand ajungi in acele poieni, uiti ce a fost mai 'nainte si te minunezi de ceea ce poate face natura cu artistii ei. Copaci crescuti intr-o rana, frunze pe apucate indicand cum s-a jucat vantul cu vietile lor, bolovanisuri scobite de ape si pante cu ferigi uscate sau abia crescute, toate acestea se aglomereaza cu cap ar zice unii, cu maiestrie as zice eu, intr-un fel de relief cu totul neobisnuit. Iar totul aici e domol, pana si crestele acelea ascutite care se intovarasesc cu frunzulite si pini, cu smocuri de iarba si copacei copacei. Ai loc sa respiri si te intrebi de ce nu ai si tu asa o gradina in fata blocului. De ce?

Apusul a fost asteptat ca o miresica: ore in sir petrecute pe-o creasta cu roci ascutite si neprietenoase, cotopenite intr-un pamant negru, ars. L-am asteptat, totusi. Am stat pana cand a inceput sa-si intre in asternuturi galbiorul, i-am furat primele zambete, dar nu am mai zabovit pentru ca ne luase si frig, si foame si am luat-o de-andoaselea printre ferigi, cu frica de ratacire si de vipere, spre tinta corturi. Si atunci a fost asa, ca-ntr-un basm, cand luminile apusului se rasfrang in toate frunzele pamantului.

Aveam sa adormim devreme. Asta dupa o portie zdravana de hlizeala, pentru ca tot incercam sa pun si eu niste pantaloni pe mine, in timp ce la usa cortului curgeau propuneri gen pufuleti si alte apetisante, motiv pentru care reuseam sa ajung doar la infasarea cu salul. Partida asta de ras a continuat cu incercarile de a inchide fermoarele celor doi saci de dormit in care ma capitonasem. Trebsoara era asezonata si cu o patura, drept pentru care eram ca intr-un cocon. A doua zi, aveam sa-mi iau zborul de fluture, de cu dimineata. De frig, de ce altceva?

Si cum aventura fara ghidusii nu-i buna la cortul drumetului, pe la zece inserat Serban a inceput sa fluiere dupa ce... nici pana azi nu stim. In departare, o frontala isi facea de duca, motiv pentru care scenariile au inceput sa curga siroaie, iar fricile sa se inteteasca. Mintea se ascutea cu fiecare rafala de vant care misca corturile, urechile se ciuleau si incercau sa distinga cat e inchipuire si cat e realitate din ce auzeam. Noroc ca pana atunci dormisem si acum eram in stare sa facem de garda, cel putin intretinand dialogul pe raza de actiune a perturbatorului. Am adormit in cele din urma, tot in leganarea fosnetului de afara si am alunecat profund catre duminica.

Rasaritul m-a scos din cort cu bocancii neincheiati, cu toate cele atarnandu-mi prin maini, cu ceaiul cald nebaut. Crestele au fost imbratisate de nuante subtile de curcubeu si am stat acolo, palavragind cu Serban de vrute si nevrute, privind cum cerul se schimba, cum ceturile se coloreaza, cum vantul se unduie si vietile noastre curg.

Cand am pornit inspre celelalte crovuri, ceata era inca in patrulare. Am ajuns intr-o lume fantasmagorica in care ma asteptam ca batranii aceia incoronati de toamna sa inceapa sa-mi vorbeasca. Pare ca acolo copacii au suflet si brate, ca te privesc si vor sa-ti spuna cate au trecut. Mi-am facut prieten un copac intortocheat si i-am spus ca imi place acolo, pe tobogan, cu el. Am privit la verde si la roscatiu, la galben si alb, la aramiu si pamantiu. Si cu un ultim salut, am lasat in urma un soare cu raze prafuite care sa continue sa creeze din pensula, pe mai departe, acea pictura reusita.

Sub cerurile de acum deschise, am ajuns intr-un orasel din alte vremuri. Obrajii imi ardeau, aerul se racorea, aventura se termina.

Avem cu totii frici si temeri, mintea ne poate juca feste si nu-i exclus sa se intample sa scapam vreodata fraiele si sa facem ceva gresit. Dar nu trebuie sa lasam sa ne cuprinda acestea toate, ci sa alungam fantasticul infiorator si sa pastram linistea. Asta am invatat, pe langa multe altele, pe munte, in alt fel, cu baietii. Si fetele. 

Si uite asta-i bucuria mea, si uite asa le multumesc eu.

Cotloanele Bibliotecii Nationale

Dupa multe rugaminti, intr-o seara cu apus caldut, am petrecut zidurile Bibliotecii Nationale.

Putin sfiita, fara stiinta lor, am pasit cu emotie. Imi plac inceputurile. Mica intre ziduri mari. Ne-am fi asteptat sa gasim carti, dar rafturile erau goale. Nemultumitor. Totul mirosea a proaspat, cam ca atunci cand incepeam scoala si se mai renova cate ceva. Lumina incojura dinspre Dambovita geamurile si pe noi, dincolo de ele. Mobilier gol, liftul care duce pana la 5. Dar noi am mers pana mai sus, pana unde scria "ACCES INTERZIS". 3 puncte miscatoare intre pereti albi, cu lumina difuza, pe culoare lungi si intortocheate. Ma simteam ca intr-un film  si asteptam sa descopar ceva. Am incercat usile care dadeau pe terasa. Inchis! Am abstractizat camerele de luat vederi si, furisandu-ne, am depasit acei pereti galbui de final de zi. Am ajuns intr-o camera unde plafonul era plin de burlane si tevi impachetate in folie argintie. Imi imaginam un concert sau o proiectie pe toti peretii. Era un aer apasator si ma intrebam oare ce a salasluit aici, inainte de renovare. In alta camera huruiau masinarii cu panouri de comanda, cu cifre si motoare, dar nu am avut indrazneala sa intarziem prea mult in acest loc. Totusi, eram pe teren aluncos. Eram intr-un spital al linistii, unde dementa era doar una a descoperirii unui loc in mod scheletic. Stiam ca incursiunea mea in acest loc nu ar fi fost una obisnuita. Asa se intampla cand imi doresc ceva mult si nu planuiesc nimic.

Dupa lungi cautari, cunoscand toate treptele si mozaicurile scarilor, dupa ce am mangaiat peretii fini si am privit apusul molatec dinspre Casa Poporului printre geamurile prafuite de la ultimul eraj, dupa multe verificari si mers in labirint, am gasit Aula. A trebuit sa trecem pe sub litere, printre stele proiectate pe pardoseala. Dar am ajuns. Si pe culoare sinistre, vagi, apasatoare, am urcat spre scaunele din public. Ne canta neindemanatic un domn la chitara. Am inchis ochii, dupa ce i-am tras dupa mine, pe trepte. Si am ascultat. Am indepartat greselile si am tresarit cu fiecare ciupitura de coarda. Mi-am adus aminte de profesorul de chitara si degetele dumnealui sprintene, de partiturile mele cu bemoli de dinainte de concursul judetean de muzica. Romanta anonima - asta urma sa interpretez. Imi transpirasera degetele, m-am impleticit. Eram rosie ca un rac si din interior ma invadau caldurile tropicale. Ce dulce sunau acordurile!  Lacrimi timide imi paraseau colturile ochilor. Ce moale si cald era totul in jurul meu in acea seara! Eram micul explorator al unei lumi de care apartin.

M-au luat pe sus, nu au mai vrut sa stam. Eu trageam de timp. Am alergat ca un scolar apoi catre intotarcere, pe afara, dincolo de acea imensitate de materiale grele de constructii. Ele grele, eu usoara, ca un fulg care si-a regasit amintiri. Mi-ar placea sa lucrez intr-un astfel de loc. As face ceva palpabil, ceva ce imi place, ceva cu rezultat.