Maroc (1)

Canta cocosii la ora la care scriu acum. O zi cu drum lung, cam cat faci din Romania pana in Maroc.

Prima zi. Ora 3 locala, dimineata.

Pe ultima suta haladuiam Militariul, in zi de duminica, sa schimbam leii pe euro, dar nici nu ma mai mira: asa suntem noi. Poate ca tot de aceea check-in-ul a fost un pic uitat. Buzunarele au mai falfait inca zece euro in contul Blue Air, dar asta sa ne fie baiu' pe mai departe. Ieftin, ce mai?! Zborul... Ce minune! Apus deasupra unei paduri de nori. Galben portocaliu pe contur de nori, transformat intr-un suav roz pastelat, norii cu forme de vata pe bat zburata in vant, linii usor violacee lasate in urma, contururi de munti manjiti de zapezi pe ici, pe colo, dar cel mai mult nouri intinderi de cat vezi cu ochii. Soarele in lumina difuza ce palpaie ca intr-un final de film bun. E o lumina calda ce vine dinspre el, o lumina ce-mi frige obrazul aproape, asa ca renunt sa ma mai uit la un moment dat. Erik imi arata stelutele de gheata de pe hublou in timp ce ma tine de mana. Ma tine de mana si simt ca nu imi mai e frica de prabusiri inchipuite pentru ca tare sunt prapastioasa eu cu zburatoarele. Incerc sa le urmaresc crescand, dar nu prea imi iese. Ii arat si eu, apoi, umbra Pamantului pe care o recunosc datorita unui bun prieten. Culori aprinse, sangerii se transforma lent deoarece mergem cu apusul in aceeasi directie. Se inopteaza, iar orasele se contureaza in salbe de lumini, ca niste margele pe care le-as vedea atarnate la gat. Un zbor frumos, pe care nu l-am crezut pana vineri seara. Nu stiu ce aveam eu impresia ca treaba nu o sa se intample. Fricile au zburat cu alt avion, ametelile au fost inca cu mine, chiar si dupa doua pilule de ghimbir contra raului de orice tip de calatorie. Nu, adica nu mi-e rau de calatorii, ci de vehiculele dintrinsele. 

Din Malaga am luat bacul. O palma de-a dreptul, sa stii ca nu mai esti pe teritoriu european, dupa un drum cu dealuri facute din luminite si pini mediteraneeni de care imi era dor inca de cand parasisem Italia acum un an. Aproape de imbarcare, putin rataciti, am dat de un nene ce s-a oferit sa ne ajute cu prinderea mastodontului. Si aici, prima aventura. Ne ghideaza masina pana intr-o parcare, dupa care il ia pe Erik intr-o cursa nebuna sa cumpere bilete. Motivul: cica ar fi plecat bacul fara noi in 8 minute. Pai nu mi-l ia pe Erik la alergatura, iar noi ramanem cu gaturile intinse dupa cele 8 minute care se scursesera demult. Baiatul nu mai aparea si pace. Ma gandeam ca l-or fi luat sa-l scuture nitel in buzunare, lucru facut de altfel, dar pentru bilete, ceea ce ne si interesa. Hiu! Dar nu a scapat maratonistul nostru de sarit garduri din acelea mari, nici de alergari ca in urmariri cu gandul ca, gata, ne-am luat teapa. 

Marocanii se imbarca pe bac cu tot ce au ei mai scump, intr-o masina. Parca sunt cu casa dupa ei. Inauntru, cat pe ce sa sarim peste partea cu stampila bine infipta in foaia pasaportuliui, ceea ce ne-ar fi lasat fara viza si nu era de glumit. Tot marocanii sunt mari purtatori de stranuturi, de covoare de rugaciune si paturi de dormit pe jos... ahh... si de miros de picioare pregnant. Ne-am leganat cu valurile, cu oalele aburinde, cu luminile porturilor, cu frigul de afara si cu caldura ceaiului Lipton. L-am cunoscut pe Morgan Freeman autohton si am a flat ca Mel, prietenul nostru, l-a ajutat pe Amos Oz intr-un accident de masina. Daaa... am ramas cu gura nitel cascata. I-am ascultat povestile de viata si am dezbatut despre carti. Am asteptat mai mult de o ora in vama, privind cum ii e descusuta masina unui individ plina cu jucarii si am dat un sut mingiei pierdute din morman. Cu chiu,cu vai, ne-au lasat sa trecem, dupa ifose de vames infumurat cu functia, dar zicem "slava cerului ca nu ne-au intors!" Iar acum stam intr-un hotel cu lumina cu efecte speciale, cu receptioner ce schiopateaza, cu paturi separate si cu cocosul ce are acelasi glas oriunde in lume.

Ziua doi

Azi... A inceput totul cu imbratisarea unui om frumos... cald, cu mainile care imi dau forma. Au mai fost norii colorati ai diminetii, chipul ce dormea sub lumina argintie, geamul aburind. Si ce mic dejun, pe cat de neaspectuos, pe atat de bun! Ceai shiba dulce si aromat, turte dintr-un fel de malai, clatite si o prajitura gen cozonac, autohtone toate, miere si dulceata de capsune aromata, ca din gradina de acasa.

Am plecat apoi spre oras. Ne-a atras atentia o intrare intr-o cafenea. Ghidusa, albastrie, cu plante multe, pietre spoite, animalute din plus potrivite aiurea. Sau nu. Si am fost invitati intr-o lume de poveste cu papusi sugrumate, papuci din care rasareau flori, plante cu miresme de lamai, cu cretisoara si rozmarin pe care batranul mi le-a pus in pumn cu neastampar. Trandafiri japonezi, curmali, ficusi imensi, jucarele invechite, flori artificiale in aranjamente ametitoare. Si sinistru, si de vis, acel loc avea in el tot ce nebunia unui om putea aduna intr-o viata. Mi-a lasat adresa scrisa pe un petec de foaie de matematica. Iar eu ma simteam acolo ca Alba ca Zapada. Domnul era ca un titirez de care te si speriai, te si bucurai. Am sa-i trimit poza cand ajung in tara, nu se poate sa fie altfel. 

Am ajuns in Tanger, am parcat si am fost "agatati" de Mustafa, un localnic ce stia 7-8 limbi, dar nu parasise tara niciodata. Stie istorie Mustafa, ceva ce n-ai vazut! Ne-a dus prin toate cotloanele, pe toate strazile inguste cu oameni cu scufii, cu mestesugari autentici, prin pietele cu atatea miresme. Pietele, Doamne, pietele sunt superbe si autentice. Se simte ravna muncii. Sa vezi piata de peste, cu atatea figuri, forme, cu atata viata si moarte la un loc. Si miros puternic, dar ce mai conteaza cand zambetele sunt cat minaretele? Imi place mestesugaria Tanger-ului, autenticul si calitatea din el. Aici, oamenii-s ca furnicile. Fiecare face ceva: coase, tese, face fire de lana, vinde, gateste. Tarabe cu fructe, ierburi, oua, lapte, gaini amortite, taiate uneori pe loc, organe care mai de care mai suspecte la aparitie si la miros, carne in toate starile, lipie marocana, vanzatori ambulanti, confectii din piele, lana, matase, miros de mancare bine gatita si ce va mai trece voua prin minte. Unii oameni sunt buni, altii mai berberi... Femeile ascunse. Imi miroase si acum, cand scriu, a mirodenii si peste prajit. Am gustat prajituri de casa: ce minunatii, ca din mainile mamei.

 

Un lucru frumos mi s-a mai intamplat azi, pe langa celelalte. Eram in piata, cand un domn a trecut pe langa noi si mi-a spus ca islamul ma iubeste. Un profesor al Coranului iubit de milioane de oameni, din cate imi spune Mustafa. Tot de la Mustafa aflu ca aceasta cinste e mare, ca viitorul meu e bun, ca voi aduce multa bucurie celui de langa mine. In limbajul lor, sunt o Fatima. Adevar sau nu, eu nu-mi mai incapeam in pene, va dati seama. Dar e drept ca sper si ma incred in faptul ca pot fi un om bun care sa aduca bucurie multa in jur. Cu cinstea aceasta si cu gargaunii urcati la cap, ne-am lasat purtati prin labirintul colorat al Tanger-ului primei zile. Cu cazarea pare a fi mai greu, dar ne-om descurca noi. De data asta ne-am permis un mic rasfat la Ibis, cina a fost cinste din partea prienului nostru, asa ca e bine. Ahhh... Si ce masline bune am mancat! Ce-i drept, cerusem orez cu legume si sos care sa nu fie picant si o supa. Supa nu a mai sosit, iar sosul a fost picant, dar intelegem ca engleza nu-i ca franceza.

(Va urma)