Oameni frumosi - Mihai Barbu

Mai întâi a fost cartea, apoi omul. Mihai Barbu, omul, e de la sine, senin, iar "Vând kilometri", cartea, e o meştereală simplă, pentru toate simţurile de care sunteţi în stare. Când i-am întâlnit pentru fotografie pe cei ce zâmbesc cu frunze de toamnă, eram emoţionată până în Mongolia şi înapoi, aşa că am dat mâna cu vibraţie de motor. Pe Doyle, mâzgălitul de motociclet (e un băiat, aşa mi s-a spus), l-am mângâiat pe creştet de câteva ori. Aşa am simţit să fac. Mi-a plăcut că era murdar. Iar omul de pe el, un zâmbet curat.

Ana Neacşa: Cum să-ţi spun?
Mihai Barbu: Poţi, cu încredere, să-mi spui Mihai.

Ana Neacşa: Bine, Mihai, atunci să pornim! N-am mai strâns demult din sprâncene să nu mă vadă lumea plângând în timp ce termin o carte. Şi uite că recunosc, pentru că şi tu ai recunoscut: am înecat câteva lacrimi la metrou. Dar tu să-mi spui acum cum e să fii călător, tu cu tine, cu bucurii şi temeri laolaltă?
Mihai Barbu: Nu trebuia să strângi din sprâncene. Uite, cum spui chiar tu, eu n-am strâns, şi nu m-am facut de râs. Plânsul, asemeni râsului, e o chestie frumoasă. Nu ştiu să-ti spun cum e să fii călător, pentru că nu consider că aş fi unul. Ştiu însă cum e să călătoreşti. Dar nu mi-au ajuns paginile cărţii mele să vorbesc despre asta, d-apăi câteva rânduri, aici.

Ana Neacşa: Care-i un lucru frumos care iţi place la lumea asta şi unul care nu îţi place? Apoi spune-mi cum ai folosi ce e urât să faci frumos.
Mihai Barbu: Îmi place la lumea asta, pe lângă însăşi ea, cel mai mult, când răsare soarele. Aş vrea, cel mai tare, să pot fi martor la minunea asta în fiecare zi. Din păcate, îmi reuşeşte în cam 1% dintre dimineţi. Nu-mi plac oamenii care nu-şi dau seama de cât de frumoasă e casa noastră. Şi pe oamenii aştia, dacă ar fi posibil, i-aş lua de mânuţă şi aş face în aşa fel încât sa poată vedea, pentru o clipă, Pamântul din spaţiu.

Ana Neacşa: Ce nebunii au fost înainte de Doyle cel cu abţibilduri?
Mihai Barbu: Nu-mi place să le zic nebunii. Înainte de Doyle cel cu abţibilduri a fost Doyle cel fără de abţibilduri, care mi-a arătat o bună parte din Europa, iar înaintea lui a fost Roua, sora lui mai mică, responsabilă pentru toată dragostea mea pentru motociclete.

Ana Neacşa: O curiozitate: eşti tu aşa darnic sau te fereşti de conflicte? Întreb pentru că am făcut ochii din ce in ce mai mari cu fiecare şpagă din călătoria ta pe motocicletă.
Mihai Barbu: Cui îi plac conflictele? Dacă e să mă întrebi pe mine, şpaga de până în zece dolari ar trebui legalizată. E evident că ar fi pentru greşeli minore, elimină birocraţia şi nici nu dă dependenţă. Am dat, în călătoria asta, mult mai puţine şpăgi decât aş fi vrut.

Ana Neacşa: Care-i darul cel mai mare primit până acum?
Mihai Barbu: Fiul meu, Vladimir, apărut pe lume în fix aceeaşi noapte în care cartea mea ieşea pe porţile tipografiei.

Ana Neacşa: Ce-i dificil şi ce-i uşor aşa, în viaţa ta?
Mihai Barbu: E dificil să fac tot ce îmi propun să fac, când ziua are doar 24 de ore, dar mi-e al naibii de uşor să fiu bun în fiecare secundă a acestor ore.

Ana Neacşa: Ce-s oamenii frumoşi?
Mihai Barbu: "Oameni frumoşi" e niţel pleonasm. Oamenii sunt frumoşi, în felul lor, fiecare. Că unii se pricep al dracului de bine să ascundă lucrul ăsta, asta e altă poveste.

Ana Neacşa: O înDruMare pentru un drum Mare.
Mihai Barbu: Mai multe îndrumări am scris la sfârşitul cărţii, când mă întrebam care e "reţeta". O primă îndrumare pentru un drum Mare ar fi să ştii că drumul E acolo, pentru tine, şi că te aşteaptă, dar nu foarte mult.

Mihai Barbu spunea în finalul cărţii sale că, "deşi nu pare, oamenii buni sunt mai mulţi decat ăia răi pe pământul ăsta." Mie îmi dă speranţe treaba asta. Şi mă bucură. Eu vă doresc sa îi întâlniţi pe el şi pe Doyle, să le vedeţi iubirea mare din ochi şi din faruri şi să citiţi despre călătoria lor sinceră.