Agatata de varful Ceahlau

(fotografie: Dorin Bofan) 

https://www.youtube.com/watch?v=MeyV4T_mLXI

Caldura din calorifer si gandurile catre oamenii dragi cand afara e vifornita. Departe si nu prea. O jumatate de tara distanta.

Uof, se putea sa plecam mai bine de atat! Am intarziat de ambele parti: unu-i uitucul si unu-i mosmondintul. Pe-afara ger, inauntru cald, dar geamurile tot inghetate bocna.

Muzica-i buna si mi-e bine deja. Din rauri rasar soarele si aburul cald. Viscolit, dar aurit  e imprejurul, magic deja. Din stanga, un stol de sute, poate mii de ciori incep sa se apropie de strada. Doi oameni intr-o masina rosie si mica strabat o sosea neagra cu dunga alba si un nor negru de pasari. In jur, e un camp galben - maroniu... Tocmai acum, cat de frumos! Inaintam printre ele cu incetineala si ce senzatie ciudata incerc! "Semn bun!", imi zic, de inceputuri in stoluri.

Orase patinoare. Iuhuuu, nu mai avem forta de frecare! Centura de camioane - alt patioar? Unde duce, nenica? Intarziem si mai tare. Din masina zaresc un cunoscut si ii fac cu mana. Imi zambeste incantat de asa pomeneala - doar e pustiul lui 31 decembrie. 

Zarurile se unesc la Piatra Neamt, de unde ne facem si mai subtiri pentru a ne potrivi masinii si atacam Izvorul Muntelui.

- Uite, acolo e un lac unde se aduna lebede si multe pasari si acolo un baraj, iar dincolo un lac de colmatere, si uite si muzeul, Ceahlaul, cabana... Satura-te daca ai cand! 

Gata ianuari in devenire, lasati portocalele si laptopul la degerat, puneti-va parazapezile si ce-i mai calduros prin rucsaci, mai goliti din desaga cu mancare si porniti ca e deja inserare. Va prind noaptea si biciul frigului! Desi la inceput facem joc de glezne pentru degetele bocna, ne incalzim. Si mi se pare ca traseu mai usor si mai frumos nici ca se putea! Tot nu inteleg de unde vad umbre pe zapada la ora aceea, dar ma lamuresc cu luna. Brazi avem, zade avem, jnepeni la fel, ne scotocim si de niste stanci, stele... belsug, glume si mai si. Stoarcem la nasuri ca la rufe. Urcam fara graba, absorbind straniul noptii, pe urmele altora. Ma gandesc vag la lupi, dar parca nu-mi vine a crede ca ne va iesi vreunul in cale. In rest, mai am putin si uit sa privesc in sus, atat ma las purtata de pasii de dinainte si de tunelurile padurii.

Ma aburesc in lentile de cum intru in cabana si ma trezesc intr-o atmosfera de taverna: oameni multi, caini, miros de mancare, brad impodobit, priviri atintite, ghirlande, acordeon. Facem impartirea pe paturi ca in tabera, ne ordonam pe bagaje, testam baia cea noua si... ce buna-i ciorba calda de la cabana! Merge bine cu palinca. De la o inghititura sunt in picatele. De la a doua, sunt in alte sfere. Incepe imparteala cu minuni de la pachet... ma mustru in minte ca iar am uitat sa ma gandesc la ceilalti cand am facut bagajul. Dar nimeni nu-mi zice nimic: suntem veseli. Incepem un Yams, joc caruia ii aflu tainele pe moment, iar Revelionul ne prinde calculand la zaruri. Iesim pe balcon cu tot cu sampanie, incepem o numaratoare cam anapoda, ne aliniem cu cei iesiti afara, soseste momentul si gata. Am trecut in noul an. Ma gandesc acasa ca la un semnal, acasa la parintii mei, la sora mea si la Erik. Le trimit prin aerul inghetat toate sentimentele si gandurile mele de bine si ma gandesc la veselia si lacrimile ce ma cuprindeau in acele momente in care ne imbratisam si ne uram cu totii de bine pentru anul cel nou. Astea au lipsit, dar nu-i bai, le-am avut in gand.

De fapt, ne-am trezit devreme, de cand era o dara rosiatica pe cer. Si-un nor in dunga. Numai ca pana ne-am mosmondit prin camera cu imbracatul, dupa ce capete curioase au rasarit la fereastra sa cerceteze starea cerului, vant batea deja, nori rozalii calatoreau si altii desupra negri se adunau. Era ger de-a binelea, asa ca nu prea m-am intrecut cu vremea de afara. Dar zambeam in mine si imi spuneam ca e tare bine sa fii pe munte de 1 ianuarie. Ziua a fost un fel de cuibareala la inaltime alaturi de oameni de suflet. Spre seara am hotarat sa inlaturam paturile din geam care ne asigurasera o lanoasa atmosfera de cinematograf si sa scoatem fetele in vant. Si da-i cu zapezi miscatoare si ametitoare, si da-i cu vant din spate, cu modelat zapezi si acoperit urme. Schitul era zaharisit pe fiecare sindrila si grinda cu fulgi vanturati, brazii stateau cocosati, acceptandu-si soarta, ceruri gri albastrui se topeau in viscol. Simteam o dorinta nemaipomenita sa fac o roata si am facut-o pe ascuns, sa ma zbengui, sa ma arunc in zapada. Aveam niste furnici care imi intrasera in vene si nu imi dadeau pace. Ne-am balacit de-a binelea in zapada care se schimba mereu in alta. Eu m-am lasat in grija ei, sa ma duca ea unde doreste, sa ma afunde ea pana unde catadicseste, sa ma transforme ea in ce om de zapada o vrea. Si am simtit acel straniu sentiment de frica de a bajbai calea spre cabana, desi eram la cateva minute de ea. Disparusera toate urmele intr-o jumatate de ora. Ce inmanusati erau brazii, ce dardaia cabana din toate lemnele ei si troznea de ger, ce vuia vantul prin sparturi! Si noaptea se lungea cu tentacule fine, inghitindu-ne cu totul.

Rasaritul celei de-a doua zile m-a gasit imprietenita cu doi brazi frati ce se tineau de umeri si priveau valea. Totul s-a schimbat dintr-o data, toata natura aceea cu gheata pe la margini. Si de unde totul parea incremenit, dintr-o data parca a inceput sa se topeasca de drag de soare. Ce minunata creatie, soarele! Toata ziua a schimbat ocheade cu noi.

Seara, tot cu el ne-am plimbat. Noi si mieii de pe cer. O zapada cu nuante albastrui de curata ce era crapa sub picioarele noastre. Margini de gheata straluceau lin in soare. Doamne, ce mi-a mai placut padurea aceea de brazi pe sub care am mers, toti niste mosmonditi iernatici, cu crengile plecate. Ii mangaiam, vorbeam cu ei. Simteam ca si ei imi trimit, la randul lor, salutari. Atingandu-i, ma linisteam, zambeam, schimbam povesti ce curgeau prin degete. Ce apus subtil, putin verzui, in pasteluri de Alecsandri. O capra neagra isi incerca genunchii pe o creasta.

- Sssss... sa nu o speriem!

Am incercat un traseu spre Ocolas, dar faptul ca ne afundam pana la soldul celui mai inalt dintre noi ne-a determinat sa facem cale intoarsa. Si-mi iau un moment pentru mine, desi nu sunt singura. Adulmec aerul acela rece ce imi sipcuieste usor obrazul si ma bucur de el. Ma bucur ca e putin frig si ca pot simti asta. Ma bucur ca simt ca traiesc si ca am sange care sa ma incalzeasca. Ei nu stiu ce simt si ce gandesc, dar cred ca se vede pe fata mea ca sunt la alta altitudine. Inchid ochii si ma bucur de vanticel, de zornaitul brazilor incarcati, de soarele apune, de ei, oamenii cu care comunic fara cuvinte. Inca doua capre negre, eu cu tumba mea pe dupa un lemn, scrasnet si zambete de departe. Zarim din nou Piatra Lacrimata spumata de fire de zapada si vant troienitor. Si soarele apune cu siruri de nori luminate difuz, pe sub gene de cer, in slitul deschis pentru el. Ma crampotesc cu picioarele pe vechile urme si ma mir ca nu inghet. Fur imagini si traiesc prezent. Ma rasucesc sa privesc in spate, mai storc la nasul vesnic curgator, trag caciula pentru a nu stiu cata oara si imi simt toate incordarile. Nu e greu, e o nimica toata traseul. Ne intoarcem, lasand in urma doi aventurosi care se vor intoarce peste ceva vreme, povestind despre cum s-au rasucit ei ca titirezii sau cum s-au tarat ca serpii pe zapada ce ii inghitea de-a binelea, pe un traseu ales pe spranceana.

Al treilea rasarit. Cabana e invadata de soare. Mancam ultimele ramasite (si cand te gandesti ca ceapa aceea toata a fost devorata!) si iesim afara sa citim basmul. A cernit azi noapte, iar acum isi deschide soarele genele si aureste totul, tocmai cand plecam. Spun "la revedere" Ceahlaului mergand prin praf de stele. Totul se incalzeste in mine si in afara mea. Din copaci se scutura licurici. Ma opresc sa-i privesc si incremenesc intr-un luminis plin de astfel de "vietati" - niste bobi de zapada ce se scutura din copaci, poleiti cu soare. Ma opresc adeseori sa ii privesc,  apoi imi dau drumul pe fund pe poteca. In spatele meu, oamenii imbratiseaza un copac. Se pare ca nu sunt singura zurlie de pe acolo care se iubeste cu natura.

Mmmm.. sunt trista. De-a binelea Si, totusi, fericita. Se conduce in tromba pana la Bucuresti. Cu motiv: se taie motul. Ma gandesc cum se pot schimba destine si amintiri de la un fapt mic care aduna dupa sine noi si noi consecinte, ca un bulgare de zapada.

Apusul ne spune "noapte buna!". Eu va spun: buna dimineata cu soare! :)

 O sa fie un an bun.

Inspre Caltun

Mhaaaiii... am fost iar pe munte. Si cand te gandesti ca eu trebuia sa ajung acasa la parinti sa stau cu ei la caldurici.

Sa o luam de la capatul cel bun, cu ce-i mai bun de pus la poveste.

Soimaru-i de vina, va spun eu. Ma suna miercuri sa venim la ziua Anisoarei fara doar si poate si ma roaga cu marea si cu sarea sa ma conving pe mine si pe zambalici de cat de puse la punct sunt toate. Fac mare bucurie cand spun "da" si iata-ne strangand din nou bagajul cu lipsuri. Cumparam de-ale gurii, cam multe si de data asta, iar vineri seara ne strangem sa ciocnim niste tuica de Comarnic cu tot cu Ionut. De la o tuica ajungem la o ciuperca, iar de aici nu mai e mult si il adjudecam si pe Ionut la planul nostru. Noroc cu potriveala de numere, ca altfel il luam pe munte in camesa, pantofi si palton.

Si fugim spre Transfagarasan, dar ce fugim! Mi-e putin teama la viraje, dar ascund bine treaba asta. Cu raul de masina nu imi mai iese, insa. Ne place luna aceea plina si cerul acela semintunecat care se schimba la fata neintrerupt. Ajungem pe-noptat, ne completam numarul si plecam inspre stana. Ninge, fosneste, se aud glasurile si pasii nostri linistitor. In fata ni se deschide valea, iar in capat Laitelul ce se inalta albit si fugarit de nori. Ce falnic e alintatul acesta! Ne calauzeste luna si ninge peste noi. Sunt atenta la pasi, mi-e cald, mi-e straniu, mi-e liniste, dar tot nu ma duce de nas iarna asta. Stiu sigur ca vine primavara. O miros in fiecare coltisor. 

Se face focul in stana si ne acopera fumul. Bag seama ca nu prea vrea pe cos, ii place mai mult cu noi. Pentru unii incepe sfaraiala,  pentru altii sforaiala. Eu aleg o saltea rece si ma conving sa dorm. Tudor ma convinge cu o pufoaica si cu pantaloni caldurosi, asta dupa ce ne daduse si un sac de dormit mai acatarii, dar parca tot nu se face cald. Ma sucesc, ma invartesc, dau jos pufoaica si o pun la spate, dau jos si strampii sa nu opreasca circulatia, pun sosetele de lana de la mama si ma inchid etans, lucrand la psihicul meu sa produca ceva calorimetric. Intr-un final, vine si sobita langa mine si deja atmosfera se schimba, dar tot nu reusesc sa adorm pana spre 6 dimineata cand ma podideste oboseala si un somn dulce incepe sa ma gadile.

Cu plecatul pe traseu, dupa ce toata suflarea face ochi, o sucim pana pe la 1 dupa masa, dar ce atata tocmeala? Hotarat: incepem urcusul spre Caltun. E cald, e soare, urcam padurea, urcam povarnisurile, dam de rau care are gust de zapada topita, de apa vie, cruda, reavana, de pamant si verdeata. Luam si noi la pachet si continuam sa urcam pe dare de skiuri, calcand pe urmele pasilor celui dintai. Privesc in spate: Piscul Negru e smantanit. Imi intra zapada in bocanci, ma afund pana dupa genunchi, ma opintesc, ma ridic, iar ma scufund, iar urc. Ma opresc si privesc in spate. Ce nebuni sunt muntii astia! O dara subtire si lunga, de un alb stralucitor, se contureaza pe muntele de fata mea. Un firicel pe care urcam noi. Vantul sculpteaza forme pe care le-am vazut in fotografii, dar reale sunt altfel. Totul e alb, lumina e galbuie. Se face frig, picioarele imi ingheata. Alunec.

- Eu nu mai pot sa urc.

- Ba poti!

- Ba nu pot. 

- Scoate pioletul si infige-l in zapada! Apoi paseste. Totul in 2 timpi.

Nu stiu cum imi ies mie timpii, cert e ca inaintez mai usor. Alunec, dar ma sprijin si reusesc sa continui. Zapada asta inghetata e strasnica. Tudor ma lasa prima, poate ca are incredere in mine. Se duce dupa Ionut, care o ia la vale, mai jos: ii pune coltarii. Eu imi vad de drumul meu si incerc sa aleg pe unde sa pun piciorul si sa infig pioletul. Nu am pic de experienta cu ustensila asta, asa ca ma gandesc sa il folosesc ca pe un baston. E greu sa incepi zapada, dar nu pe cat as fi crezut. Mai greu e cu picioarele mele care sunt bocna. Lovesc cu ele in pietre, sa se dezmorteaza. Verific daca se sparg… inca nu. Sus bate vantul tare. Desi credeam ca gata, ies in sa, pare ca mai e de mers cel putin 40 de minute, plus inca vreo ora sa ies sa vad Strunga Dracului si Negoiul. Ma gandesc ce sa fac: as putea merge mai departe, dar mi-e teama de degeraturi. Restul lumii e in urma si imi dau seama ca, oarecum, de mine depinde tot ce va urma. Vreau sa merg mai departe, dar nu vreau sa manii natura. Stratul de dedesubt nu pare a fi primejdios, desi Tudor imi arata pe versantul de cealalta parte urmele unei avalanse. Simt, insa, acel semn al naturii care imi spune, linistit, ca inca nu e timpul. 

- Eu ma intorc. Am inghetat prea tare, spun lui Tudor cand ma ajunge din urma.

- Da, am plecat cam tarziu de la cabana si mai e ceva de urcat. 

Ma bucura daruirea lui muntelui, naturii, faptul ca nu exagereaza, ca intelege fara sa ceara explicatii. Stie ca vreau sa ajung sus, dar intelege decizia mea.

- Ne intoarcem!

Ajungem din urma pe ceilalti 3 combatanti, iar de aici incepe distractia: ne dam drumul la vale pe zapada. Chiote, piolet pe post de carma si du-te saniuta, du-te! Soarele e la asfintit, picioarele incep sa se incalzeasca. Ratacitorul ma ajunge din urma sa imi stampere necazul, se aseaza in zapada si ma cheama din priviri. Ma duc, nu pot sa ma abtin. Si ii dam naturii din caldura noastra. Zambim. 

Nemancata de dimineata, cu cativa stropi de apa in gatlej, ma intorc linistita si fara nicio dorinta de mai mult. As vrea un pat cald si moale, dar e buna si o stana rece cu foc de lemn uscat. Ne perpelim pe langa foc cu randul, uscam sosete la rotisor, bocancii ii atarnam pe caramizi, punem la oala de supe chimice, postim o sticla cu vin si incepe veselia. Facem cateva poze cu stele, in timp ce carnurile sfaraie iar. Cantam de zi de nastere, facem poze cu castronul de tabla, povestim, primim randul doi de gasca, cantam iar. Din pacate, oala lui Tudor  sufera dupa aventura in jar si asta il cam necajeste. Necajita sunt si eu de rezultatul “anchetei”, dar ma duc la culcare, lasand ca somnul sa fie un sfesnic bun.

Noaptea e cu nabadai, dar lasam intr-un ungher ce nu-i de asternut naturii. Ne trezim vreo trei pe la 7, dar plecam doar doi sa prindem primele raze ale soarelui de pe traseu. Laitelul ni se deschide cu tot sufletul lui cald. Ne bucuram cu el de dimineata calda. Pe varf pare a fi vantureala, doar a vuit vantul toata noaptea. Soarele, insa, il face mai domol. 

Ne intoarcem si ne asezam la povesti pe banca ce a servit drept pat azi noapte indraznetului. Privim norii care se tot schimba, gasim forme in ei, lasam timpul sa treaca lin si cu folos. Fabiana se aseaza la soare si zambeste naturii. Se rostogoleste, zareste o brandusa, isi bea cafeaua, fumeaza o tigara, ni se alatura, pleaca iar, zambeste din nou. Se bucura. 

Facem bagajele si curatenie, dupa care ne strangem pe prispa la povesti. Zaresc un fluture dezmortit pe prag si il impartasesc. Tragem de noi, de timp, de soarele de sus care ne imbratiseaza. N-am mai pleca. Ramanem vreo 4, "de-ai casei". Am un chef nebun sa sar in zapada si ii iau pe baieti la sincron. Se incinge o destrabalare frumoasa si copilaroasa care face cinste locului si noua. 

- Suntem liberi, aud din zapada, in timp ce ne dam de-a rostogolul. Ne batem cu bulgari, se face si concurs de nimerit banca, ne fotografiem, ne spunem taine. Baietii se dezbraca la bustul gol si imi fac galerie, dar nu ma las convinsa. Ii las pe ei sa isi faca numarul. Suntem copii maturi, dar stim sa ne bucuram.

Plecam de mana, o luam pe ocolite. Erik ma tranteste in zapada cu tot cu sac si cu tot cu dragul nestavilit pe care il avem in noi. 

La final, mi se spune ca sunt mai buna pe munte decat altii si, din mandrie, raspund:

- Da, stiu ca sunt. 

Ma rusinez acum de raspunsul meu luat de val. Nu, cu totii suntem buni in felul nostru, chiar daca nu suntem primii in sirul ce urca muntele. 

E primavara, e soare, o simt in nari, in pavilioanele urechilor, pe sub gene, in maini. Si pasarile-mi canta delicat. O astept. Va fi inca una frumoasa. 

Oameni frumosi - Mihai Barbu

Mai întâi a fost cartea, apoi omul. Mihai Barbu, omul, e de la sine, senin, iar "Vând kilometri", cartea, e o meştereală simplă, pentru toate simţurile de care sunteţi în stare. Când i-am întâlnit pentru fotografie pe cei ce zâmbesc cu frunze de toamnă, eram emoţionată până în Mongolia şi înapoi, aşa că am dat mâna cu vibraţie de motor. Pe Doyle, mâzgălitul de motociclet (e un băiat, aşa mi s-a spus), l-am mângâiat pe creştet de câteva ori. Aşa am simţit să fac. Mi-a plăcut că era murdar. Iar omul de pe el, un zâmbet curat.

Ana Neacşa: Cum să-ţi spun?
Mihai Barbu: Poţi, cu încredere, să-mi spui Mihai.

Ana Neacşa: Bine, Mihai, atunci să pornim! N-am mai strâns demult din sprâncene să nu mă vadă lumea plângând în timp ce termin o carte. Şi uite că recunosc, pentru că şi tu ai recunoscut: am înecat câteva lacrimi la metrou. Dar tu să-mi spui acum cum e să fii călător, tu cu tine, cu bucurii şi temeri laolaltă?
Mihai Barbu: Nu trebuia să strângi din sprâncene. Uite, cum spui chiar tu, eu n-am strâns, şi nu m-am facut de râs. Plânsul, asemeni râsului, e o chestie frumoasă. Nu ştiu să-ti spun cum e să fii călător, pentru că nu consider că aş fi unul. Ştiu însă cum e să călătoreşti. Dar nu mi-au ajuns paginile cărţii mele să vorbesc despre asta, d-apăi câteva rânduri, aici.

Ana Neacşa: Care-i un lucru frumos care iţi place la lumea asta şi unul care nu îţi place? Apoi spune-mi cum ai folosi ce e urât să faci frumos.
Mihai Barbu: Îmi place la lumea asta, pe lângă însăşi ea, cel mai mult, când răsare soarele. Aş vrea, cel mai tare, să pot fi martor la minunea asta în fiecare zi. Din păcate, îmi reuşeşte în cam 1% dintre dimineţi. Nu-mi plac oamenii care nu-şi dau seama de cât de frumoasă e casa noastră. Şi pe oamenii aştia, dacă ar fi posibil, i-aş lua de mânuţă şi aş face în aşa fel încât sa poată vedea, pentru o clipă, Pamântul din spaţiu.

Ana Neacşa: Ce nebunii au fost înainte de Doyle cel cu abţibilduri?
Mihai Barbu: Nu-mi place să le zic nebunii. Înainte de Doyle cel cu abţibilduri a fost Doyle cel fără de abţibilduri, care mi-a arătat o bună parte din Europa, iar înaintea lui a fost Roua, sora lui mai mică, responsabilă pentru toată dragostea mea pentru motociclete.

Ana Neacşa: O curiozitate: eşti tu aşa darnic sau te fereşti de conflicte? Întreb pentru că am făcut ochii din ce in ce mai mari cu fiecare şpagă din călătoria ta pe motocicletă.
Mihai Barbu: Cui îi plac conflictele? Dacă e să mă întrebi pe mine, şpaga de până în zece dolari ar trebui legalizată. E evident că ar fi pentru greşeli minore, elimină birocraţia şi nici nu dă dependenţă. Am dat, în călătoria asta, mult mai puţine şpăgi decât aş fi vrut.

Ana Neacşa: Care-i darul cel mai mare primit până acum?
Mihai Barbu: Fiul meu, Vladimir, apărut pe lume în fix aceeaşi noapte în care cartea mea ieşea pe porţile tipografiei.

Ana Neacşa: Ce-i dificil şi ce-i uşor aşa, în viaţa ta?
Mihai Barbu: E dificil să fac tot ce îmi propun să fac, când ziua are doar 24 de ore, dar mi-e al naibii de uşor să fiu bun în fiecare secundă a acestor ore.

Ana Neacşa: Ce-s oamenii frumoşi?
Mihai Barbu: "Oameni frumoşi" e niţel pleonasm. Oamenii sunt frumoşi, în felul lor, fiecare. Că unii se pricep al dracului de bine să ascundă lucrul ăsta, asta e altă poveste.

Ana Neacşa: O înDruMare pentru un drum Mare.
Mihai Barbu: Mai multe îndrumări am scris la sfârşitul cărţii, când mă întrebam care e "reţeta". O primă îndrumare pentru un drum Mare ar fi să ştii că drumul E acolo, pentru tine, şi că te aşteaptă, dar nu foarte mult.

Mihai Barbu spunea în finalul cărţii sale că, "deşi nu pare, oamenii buni sunt mai mulţi decat ăia răi pe pământul ăsta." Mie îmi dă speranţe treaba asta. Şi mă bucură. Eu vă doresc sa îi întâlniţi pe el şi pe Doyle, să le vedeţi iubirea mare din ochi şi din faruri şi să citiţi despre călătoria lor sinceră.