Seara de jazz la Beat Bar Umanist

"Mai fratilor, nu stiti ce-ati pierdut!", imi ziceam aseara in gand. Noi ne-am straduit pentru mai multi, dar am ramas tot doi. La drept vorbind, nici nu era loc de prea multa lume in acel barulet pricinuit de cantarea de jazz.

Noi ne-am dus sa il vedem pe Mihai. Auzisem despre saxofonul lui si imi era dor, dar ce dor, de un concert din acesta, “cozi”.

Pai uite ca am plecat cu harti de data asta, nici nu am mers mult si am ajuns la tanc. Toata treaba trebuia servita cu un vin rose, asa ca l-am adjudecat si ne-am asternut pe ascultat. Beat Bar Umanist e un fel de garsoniera cu scaune vopsite in culori, din lemn sa fie special. Are afise pe pereti, niste picturi si fotografii, unele cu iz desuchet, altele de neinteles, altele la obiect. Sau subiect. Chestia e ca imi place ca e mic, cum imi imaginam. Asa tare mi-am dorit sa fie “asa” ca a si fost “asa”.

Pai sa va zic. Intr-o camera de vreo 3 pe 4, sa zic, incap cateva mese, mai multicele scaune decat mese si oameni de tot soiul. Era acolo o domnita spirituala, incurajatoare, ce aducea cu Amy Winehouse, imbracata cu o bluza cu imprimeu de leopard. “Domnita Leopard”, i-am zis. Cu iz de dama de companie, dar nu musai. La aceeasi masa, un domn cu barba lunga si sura, mai mult alba, impartita pe din doua, cu care domnita Leopard se comporta din cale-afara de familiar. Uneori imi parea ca flirtau. Mai era “mafiotul”, chiar vreo doi, cu esarfe ca la italieni, cu costume ponosite, cu serviete astenute la picioare. Inca o doamna fumatoare, cam trecuta, imbracata mai casnic, cunostinta de-a cantatorilor si inca un domn boem cu par lung, incaruntit, strans hipstereste intr-o coada. Ai fi zis ca acolo e masa pictorilor si nu era numai parerea mea. Intr-un alt colt, un ins pe la vreo 50, cu barbita cumintica, maruntel, parsivel, se intretinea cu lumea si cu domnita tinerica de la masa lui. Prin pauze, cu totii erau spectaculosi. Dar erau in centrul atentiei oricum, ce zic eu aici? Presarati, printre ei, dar nu iesiti din comun, erau cativa tineri care tot veneau si plecau. Nu a lipsit nici gay-ul cu blugi stransi, cu unghii negre, creol de la solar, pensat, oarecum ras si oarecum tuns militareste juma-juma, cu voce senzuala feminina, cu miscari la fel, dar destul de cultivat. Iubitor de muzica buna, cu interventii colorate, sonore, cu dansuri interesante a la scoala lui Wilmark.

Barmanita era o tipa tunsa frantuzeste rotunjor, cu decolteu adanc si cu vedere la lenejerie, inalta, dar cu vino-n-coa. Barmanul simpatic. In rest, cantaretii si un sunetist cam ametit, marunt, cu pitici pe mixer. Sa sune perfect. Dupa fiecare melodie, spunea:

“ – La multi ani, Mihai. Azi e ziua lui Mihai”. Si noi aplaudam si ii uram a nu stiu cata oara, aceleasi gand.

Sa nu uit de fum ca, daca nu era fum de tigara, nu era asa atmosfera. Iar in toate astea, am sezut pe scaune cumintei si cu niste zambete pe care, parca, le tragea un zapauc inspre urechi neintrerupt, sa nu ne oboseasca obrajii. Mi se scurgeau toata cele mai de sus prin minte si ascultam la oamenii aceia putin grabiti, la muzicile de pe youtube si soundcloud pe care le puneau in pauze. A fost si cu orga, si cu voce, si cu saxo pe care mi-l inchipuiam negru, dar era pur si simplu alamiu sau auriu mat, cum vreti voi, si cu obiectele de percutie pe care le-am ascultat doar asa, intr-o incalzire usoara de batai. Iar noi cu gandurile noastre care se impleteau oricum, cu miscari de balans, a la tango. 

Eram intr-un film atat de bine regizat incat, daca am fi fost inregistrati timp de cateva ore, fiecare cu conversatii, mimici, gesturi, ganduri, am fi facut o capodopera. Iar coloana sonora era pentru minti si pentru trupuri, pentru dorinte fierbinti. Am plecat inainte de partea cu percutia, moment in vreo 5-6 tinere hipsterite tocmai sosite s-au grabit sa umple golul lasat de noi.

Iar la final, Mihai ne-a urat asa:

- Suflete luminate!

Pai cam asa vroiam si noi sa spunem.

Maroc (2)

Ziua 3

Azi am inceput putin cu stangul. Mel a ratat cadrele din ziua precedenta, noi nu suntem prea bine dispusi, Mustafa nu a mai venit, desi l-am rugat sa ne fie ghid inca o zi. Oboseala de sus pana jos. Am pornit amarati catre oras unde ne-a luat in primire alt ghid tare nepriceput el asa, dar incearca si el. De fapt, frica de politie, nefiind neautorizat, il cam face sa se fereasca de orice ar putea prezenta interesul nostru. Ne-am plimbat putin prin Medina si pe "strada unui singur om" dupa care ne-a spus ca stie un loc numai bun pentru noi. Pai nu ne duce omul nostru intr-un fel de Dragon Rosu plin de chinezarii si plastice in care nu rezistam mai mult de 5 minute? Noroc ca se aciuiasera pe langa noi niste copilasi proaspat iesiti de la scoala care ne-au scos zambetele la iveala. Imi cumpar o fructa de-a lor portocalie, din pacate cam necoapta, si incep sa mananc. Ghinion eu pentru ca imi ramane in gat ca o gutuie necoapta si gatul mi-e in pioneze, dar nu o las pana ce nu o termin, viteaza de mine, de-a fi poama cat de intepenita, dupa care plecam. Pe principiul: fie poama cat de rea, tot mai buna-n tara mea.

Pe drum, ne vine ideea sa mergem la grota lui Hercule, binecuvantata fie ideea, dar noi numai grota nu o vedem, ci privelistea de-alaturi cu micile caldari de apa scaldandu-se in sarata mare mediteraneana si curcubeele valurilor. Era ceea ce aveam nevoie sa ne scoata din starea de amorteala de pana atunci. Cata veselie a iscat trebsoara asta, n-aveti voi habar! Ne-am intors in oras dupa ceaiuri si cafele la aceeasi terasa insorita din ziua precedenta, am intalnit si un autostopist din Danemarca aflat pe drumuri de o luna si jumatate. Era fascinat pana peste de Chefchaouen si de usile lui toate diferite. Eu as zice ca l-a mai incantat si altceva pe acolo, dar nu vreau sa gandesc cu pacat. Visurile, insa, curg prin vene, tinere blond danez ce esti!

Pentru ca ne cam razbise pofta de peste, i-am urat de bine calatorului si am plecat. Culmea, desi din toate partile mirosea a inotatoare fripte cu iscusinta, noi nu am gasit niciun loc in care sa ne asezam si sa ne potolim pornirile. Oricum hotarasem sa ne intoarcem la grota, asa ca am parafat locul pentru a doua oara, pentru implinirea stomacului si nu numai. Soarele era deja la asfintit cand am ajuns. El auriu, valurile in extaz. Eram cu totul balaciti in tigaia neagra cu cartofi si cu peste cand soarele era la ultimele raze. Treziti din feeria cu pisici, ne-am repezit pe stanci, valurile s-au repezit pe noi din cap pana-n picioare, am tipat si am ras, am ascultat apele si ne-am bucurat de formele si nuantele schimbatoare din jur. Am adormit cu o suparatoare durere de burta, dar am dormit atat de bine, mai ales cu drag de om ingrijind la mine cu multa caldura.

Ziua 4

Azi ne-am trezit cu dragoste... Cu multa dragoste. O fasie rosiatica contura rasaritul. Din Tanger am plecat cu ganduri frumoase, bine dispusi cu totii. Cu o seara inainte, fusesem sa cautam fructe dar, pentru ca nu am gasit, am cumparat suc, napolitane si tigari marocane, am platit 50 de dirhami si am primit 54 rest. Buuuna afacere! In drumul spre Chefchaouen-ul danezului ne-am oprit sa fotografiem niste copacei in fum si o femeie ce cara o gramada de lemne in spate. Cat pe ce sa arunce cu pietre in noi, nu pentru ca i-am fi facut altceva decat niste amarate de fotografii. Acest aspect, insa, nu e deloc surprinzator pentru Maroc si nu aveam sa fim scutiti nici pe mai departe de aceasta atitudine reticenta (cel putin). 

Din ce in ce mai autentica aceasta tara, imi spuneam pe drum: oameni purtand palarii din impletitura de paie cu ciucuri colorati si inveliti in tesaturi din lana colorata carand croznii de lemne, case singuratice mici, din piatra, saracacioase si patratoase. La un semn deschisa-i calea, am luat si un radar, dar de data asta am fost pasuiti. Om bun politistul.

Iar oraselul acesta ce ni se rasfoieste... Ce minunatie. Uneori cochet, alteori murdar. Albastru pana la dementa, proaspat uneori, invechit alteori. Copii multi si veseli care alearga pe strazi. La intrare am fost agatati de, ghici cine, un individ dornic sa ne ajute sa gasim "hotelul". Cel pe care il avea el pe lista de comisioane. Nou, nu? In final, spre disperarea omului nostru, am ales casa Khaldi: fara caldura, cu paturi separate din care vom imparti unul la doi si multe paturi groase, baia comuna cu un vecin de suferinta, hartie igienica doar pentru o seara. De altfel, frumos tate locsorul, numai sa stii care ii sunt limitele. Pentru toata trebsoara asta cu cautatul cazarii am fost taxati cu 70 de dirhami, aproape cat dadusem pe cazare, lucru care ne-a infuriat indeajuns de mult incat sa ne cam faca cheful sa piara. Recetionerul nostru, insa, ce om bun si bland, ne-a imprumutat singurul radiator cu care se incalzea in receptia cea rece.

Treburile fiind aranjate, am pornit pe stradute sa descoperim cerul spoit pe casele oamenilor. Si, Doamne, e minunat acolo, in labirintul Albei ca Zapada si a celor 7 pitici. La fiecare colt dai de o noua minune, de cate o usa imaginata in alt fel. Cata dantelarie si imaginatie pe aceste bucatele de lume. Iar glasurile copiilor fac ca acest loc sa traiasca atat de intens si de curat. Acolo am simtit ceva pur, desi oamenii erau la fel de monotoni si incruntati in viata lor neimplinita. Ne-am asezat sa mancam la un restaurant vai de el cu lumina albastra, cum altfel, si chioara la interior. Am comandat ceva salata inghetata din vitrina si niste peste de la baieti. Bun, bunut, chiar si asa. A urmat un sarut in public pe care, din respect pentru marocani, nu l-am punctat pana atunci. Ahhh... si ce bine e sa te saruti in public! Ce drept de nepretuit!

  

Ne-am intors in camera si am cedat radiatorul prietenului nostru, dar mai vroiam pe strazile cu ape line, asa ca ne-am intors sa mai zambim cu zambetele copiilor si cu Mohamed. El... e un om care ne-a fost prieten de la inceput. Nu numai ca a fost prima persoana care a fost de acord sa ii facem fotografii, dar am avut si o discutie deschisa, cu multe curiozitati la care am raspuns cum s-a putut mai bine cand pe engleza, cand pe spaniola, cand pe franceza. In final, ne-a spus asa: "Eu Mohamed, tu Maria si el Erik suntem la fel. Facem parte din acelasi copac." si asta ne-a inseninat fruntea dintr-odat'. Mohamed e conferentiar si vorbeste despre religie, iar cu asa deschidere la minte mai zic si eu. La final ne-a cerut voie sa ne faca cateva fotografii si ne-a invitat in casa lui. Mare cinste a fost asta pentru noi, chiar daca nu aveam sa ajungem. Nu mai era loc de nimic altceva, asa ca am pornit incet spre hotel.

Si sa nu uit! Chefchaouen, dom'ne, mai are ceva special: miroase a hasis de te ia ametul. Sunt dealeri la tot pasul, langa hotelul nostru numa vreo 2-3 pret de 10 metri. Noi am ales niste seminte de dovleac coapte pe marginea drumului de catre un negru. Fructe nu am gasit nici de data asta, uof, si am cautat pe o raza de cateva sute de metri. Ne-am lasat pagubasi tot cu o sticla de suc autohton care o fi fost bun, numai el stie.

In timp ce noi haladuiam prin oras in cautare de fructe, lui Mel ii ardea buza dupa niste bere rece, asa ca l-a luat pe receptioner drept ghid in cautarea minei de aur. Alcoolul e interzis aici, asa ca un loc cu astfel de intamplari spirtoase e ilegal. Totusi, se gasesc si unghere pentru turisti, asa ca Mel a fost plasat bine si sigur intr-un pub unde si-a stamparat setea cu o bere proaspata si buna, apa de izvor, iar pentru sufletele tuturor a achizitionat doua sticle de vin. La povesti in camera lui, l-am devorat pe cel rosu. Si ce-au mai curs glumele!

Si uite asa, dupa prima zi de viata fabuloasa in coltisorul de Maroc cochet si ingrijit, am inoptat intr-un mare stil, 2 combatanti la un singur pat ingust. Suficient sa spun ca noaptea a fost incrancenata si cu cautari intense de patura furata de vecinul din cealalta juma de metru. Iar zgomotele, pai cum sa lipseasca ele din casuta noastra? Dar suntem multumiti si impliniti, cu tot cu strigarea pe care am facut-o Andreei drept cadou de ziua ei. Am strigat-o de pe terasa hotelului, sa ma auda, asa cum a facut si ea cand eram amandoua in Fagaras.

Ziua 5

Azi ne-am trezit pentru rasarit si, spre necazul lui Mel, am urcat cu noaptea in cap pe muntele care ocroteste orasul. Cu o zi inainte, ratacisem drumul spre punctul de belvedere si ne cam protapisem cu tot cu masina intre peretii de pamant ai unui santier. Noi, macaralele si mastodontii. Nimic special, doar o dara rozalie care inspica cerul, efemera ca si luminile orasului ce se stingeau de dimineta. La intoarcere, am mancat micul dejun vis-a-vis, la un spaniol sfrijit si fasnet. Oua prajite, o pilitura de carne pe care am adunat-o in farfuria lui Erik dar care a ramas neatinsa, turta, ceai, cafea si branza. Mmm… am putea spune ca ne-a umplut stomacul. Se poate si mai rau, nu facem nazuri. Dupa aceea am luat la pas din nou orasul acoperit de scrobeala. M-am lasat putin cam mult fascinata de o scara ce urca la o cafenea cu azalee picurate pe jos, de ghivecele colorate de pe o alta, de pisicile care sopteau amar si lenes despre viata din Maroc si, din nou, de minunatii copii ai acestui loc. Un baiat pe care l-am intalnit in ambele zile mi-a spus ca e un obicei al locuitorilor sa-si vopseasca casele in albastru in fiecare primavara, ca o forma de revigorare, de reinviere dupa iarna. Asemantor, nu?

   

Era zi de piata pe strada pe care se afla hotelul nostru si puzderia de oameni crescuse. Coborasera femeile din munti cu fructe, legume, panze, palavregeau ca la piata, cum altfel, si pareau asa puternice si independente fata de cele din oras. Am baut cafea si suc la cafeneaua Adessa, privind la viata acestui oras proaspat. Am plecat cu parere de rau de aici, mai ales eu, lasand in urma un loc neexplorat pe de-a-ntregul, un loc in care aveam impresia ca traiesc in casa cuiva pe orice straduta mergeam, un loc cu propuneri de hasis, cu strazi cu copii, vopsite in visele tuturor. Neterminat, mi-am spus, dar cine stie, poate am sa revin. 

Iar de acum, spre Fes, masinuta bezmetica! Depasim viteza, ne opreste si... La naiba! De data asta luam amenda, copii. Gata cu distractia! Si, totusi, ne bucuram pentru ca ne prinsese cu 80 la ora fata de 140, cat aveam in urma cu doua minute. Asa ca tot exista un Dumnezeu, chiar si al celor ce depasesc viteza. La plecare, unul dintre politisti ii verifica aparatul lui Erik.

- Nu, domnule, nu fac poze cu politistii pentru ca ii respect foarte mult. 

Mhm, asta zic si eu inpiratie, cand in mintea mea deja se desfasurau scenarii paranoice cu sters de poze, motiv pentru care ma trecusera toate caldurile, cu o viteza egala cu cea cu care am fost prinsi mai devreme. 

Toata treaba asta ne cam face rau tuturor, asa ca ne piere cheful de tot. Se rezolva, insa, cu niste muzica clasica si ne vin toate inimile la loc. La milimetru se potrivesc notele astea cu peisajele ce ni se infatiseaza. Dinspre Chefchaouen coboram, intram in dealuri, campurile arate se nuanteaza cu lumini si culori subtile, casele-s saracacioase, cu te miri ce pe langa ele. 

M-au chemat niste femei la ele, cand am oprit masina sa ne mai dezmortim. Un copil se dadea intr-un leagan agatat pe marginea drumului intre doi maslini. Alaturi era un magar. Femeile culegeau masline de pe jos si, cand m-am apropiat de ele dupa semne repetate, au inceput sa chicoteasca. Le-am intrebat in franceza si engleza daca pot manca si mi-au spus ca nu, razand intruna la mine. De frica sa nu fi confundat eu maslinele cu « nebunele », am renuntat la gandul meu si nici poza nu am facut, sa nu le stric sezatoarea. 

Muntii au devenit violacei, domoli. Din loc in loc, in mijlocul lui nicaieri, dadeam peste tarabe cu masline, stergare colorate si haine tesute insirate pe sfori. "Da, ma afund din ce in ce mai tare in Africa". Am oprit pentru masa la un restaurant mare. Inauntru, ciu ciu oale aburinde, asa ca ne-am reorientat: 10 briose ambalate arata mai bine decat nimic, asa ca am devorat vreo 3 de fiecare, dupa care am mai luat inca 11 pentru drum. Acolo m-a cuprins o liniste tovarasa cu cea de acasa. Cu asa verde in jur, cald, liniste si cantec de cocosi, cum as putea sa ma simt? Ahhh.... imi place in tara asta ca auzi cocosi dimineata si pasari pe la amiaza. Inchipuiti-va serpentine cu cactusi plini de fructe, orase mici cu cateva cladiri, oameni carand pe cap, oameni carand in spinare, forme line de relief, inserarea si apusul rozaliu si muzica aceea clasica si vesela din masina. Un vis in care as mai fi zabovit, dar masina alerga, nebuna.

Fes-ul ni s-a infatisat pe inserate cu smog si aglomeratie ca la chinezi. Un fel de Babel cu ziduri mari de cetate, cu palmieri, maslini si oameni... Ce de oameni, nenicaaa, amestecati cu masini, marfuri, copii, claxoane, reguli de circulatie incalcate, claie peste gramada toti, toate. Cand un prieten ne-a intrebat ce facem, i-am raspuns : «ne aflam in cea mai mare mahala in care am fost vreodata, un Ferentari de vreo 300 de hectare doar centrul. » Am simtit de la inceput ca nu imi va placea acest loc si asa a fost. 

La intrarea in oras, un individ pe motocicleta a inceput sa ne urmareasca si era cat pe ce sa il accidentam. L-am intrebat ce doreste intr–un final si, bineinteles, vroia sa ne duca la un hotel. Ne-am lasat condusi de el pe drumurile Babelului, intr-o margine de Medina oribila, daramata, mizera, plina, nebuna. N-ai fi zis ca hotelul poate fi asa frumos la interior, privind din afara. Cladirea acesta are 400 de ani, la fel mozaicurile si picturile usilor. Cam inghesuita camera, cam prafuita si mizerabila, cam intunecata, dar cred ca ma obisnuiesc. Sau nu. Bine ca am reusit sa facem aerul coditionat sa functioneze dupa ce am butonat nervosi la el minute in sir, altfel, am fi ajuns inghetata pe bat. Am mancat pe terasa, la rece, salata de pe mai multe farfurioare mici si cus cus cu legume. Si-am avut si vin din seara anterioara, numai bine sa rasturnam traista cu glume si povesti.

(Va urma)

Oameni frumosi - Mihai Barbu

Mai întâi a fost cartea, apoi omul. Mihai Barbu, omul, e de la sine, senin, iar "Vând kilometri", cartea, e o meştereală simplă, pentru toate simţurile de care sunteţi în stare. Când i-am întâlnit pentru fotografie pe cei ce zâmbesc cu frunze de toamnă, eram emoţionată până în Mongolia şi înapoi, aşa că am dat mâna cu vibraţie de motor. Pe Doyle, mâzgălitul de motociclet (e un băiat, aşa mi s-a spus), l-am mângâiat pe creştet de câteva ori. Aşa am simţit să fac. Mi-a plăcut că era murdar. Iar omul de pe el, un zâmbet curat.

Ana Neacşa: Cum să-ţi spun?
Mihai Barbu: Poţi, cu încredere, să-mi spui Mihai.

Ana Neacşa: Bine, Mihai, atunci să pornim! N-am mai strâns demult din sprâncene să nu mă vadă lumea plângând în timp ce termin o carte. Şi uite că recunosc, pentru că şi tu ai recunoscut: am înecat câteva lacrimi la metrou. Dar tu să-mi spui acum cum e să fii călător, tu cu tine, cu bucurii şi temeri laolaltă?
Mihai Barbu: Nu trebuia să strângi din sprâncene. Uite, cum spui chiar tu, eu n-am strâns, şi nu m-am facut de râs. Plânsul, asemeni râsului, e o chestie frumoasă. Nu ştiu să-ti spun cum e să fii călător, pentru că nu consider că aş fi unul. Ştiu însă cum e să călătoreşti. Dar nu mi-au ajuns paginile cărţii mele să vorbesc despre asta, d-apăi câteva rânduri, aici.

Ana Neacşa: Care-i un lucru frumos care iţi place la lumea asta şi unul care nu îţi place? Apoi spune-mi cum ai folosi ce e urât să faci frumos.
Mihai Barbu: Îmi place la lumea asta, pe lângă însăşi ea, cel mai mult, când răsare soarele. Aş vrea, cel mai tare, să pot fi martor la minunea asta în fiecare zi. Din păcate, îmi reuşeşte în cam 1% dintre dimineţi. Nu-mi plac oamenii care nu-şi dau seama de cât de frumoasă e casa noastră. Şi pe oamenii aştia, dacă ar fi posibil, i-aş lua de mânuţă şi aş face în aşa fel încât sa poată vedea, pentru o clipă, Pamântul din spaţiu.

Ana Neacşa: Ce nebunii au fost înainte de Doyle cel cu abţibilduri?
Mihai Barbu: Nu-mi place să le zic nebunii. Înainte de Doyle cel cu abţibilduri a fost Doyle cel fără de abţibilduri, care mi-a arătat o bună parte din Europa, iar înaintea lui a fost Roua, sora lui mai mică, responsabilă pentru toată dragostea mea pentru motociclete.

Ana Neacşa: O curiozitate: eşti tu aşa darnic sau te fereşti de conflicte? Întreb pentru că am făcut ochii din ce in ce mai mari cu fiecare şpagă din călătoria ta pe motocicletă.
Mihai Barbu: Cui îi plac conflictele? Dacă e să mă întrebi pe mine, şpaga de până în zece dolari ar trebui legalizată. E evident că ar fi pentru greşeli minore, elimină birocraţia şi nici nu dă dependenţă. Am dat, în călătoria asta, mult mai puţine şpăgi decât aş fi vrut.

Ana Neacşa: Care-i darul cel mai mare primit până acum?
Mihai Barbu: Fiul meu, Vladimir, apărut pe lume în fix aceeaşi noapte în care cartea mea ieşea pe porţile tipografiei.

Ana Neacşa: Ce-i dificil şi ce-i uşor aşa, în viaţa ta?
Mihai Barbu: E dificil să fac tot ce îmi propun să fac, când ziua are doar 24 de ore, dar mi-e al naibii de uşor să fiu bun în fiecare secundă a acestor ore.

Ana Neacşa: Ce-s oamenii frumoşi?
Mihai Barbu: "Oameni frumoşi" e niţel pleonasm. Oamenii sunt frumoşi, în felul lor, fiecare. Că unii se pricep al dracului de bine să ascundă lucrul ăsta, asta e altă poveste.

Ana Neacşa: O înDruMare pentru un drum Mare.
Mihai Barbu: Mai multe îndrumări am scris la sfârşitul cărţii, când mă întrebam care e "reţeta". O primă îndrumare pentru un drum Mare ar fi să ştii că drumul E acolo, pentru tine, şi că te aşteaptă, dar nu foarte mult.

Mihai Barbu spunea în finalul cărţii sale că, "deşi nu pare, oamenii buni sunt mai mulţi decat ăia răi pe pământul ăsta." Mie îmi dă speranţe treaba asta. Şi mă bucură. Eu vă doresc sa îi întâlniţi pe el şi pe Doyle, să le vedeţi iubirea mare din ochi şi din faruri şi să citiţi despre călătoria lor sinceră.

A piatra pietricica

Poate ca nu-i a patra. Oi fi numarat de doua ori? Ahh... Poate-i a cincea si am uitat! Zici tu asa? Mmm... mai bine lasa!

Si cum ziceai ca sunt? Ca atunci cand sunt in bratele tale? De mod, de timp. Frumos - putin spus. 

Ce gust are? Fin. De-mi zboara visele. De-mi pun tot sufletul si rascolesc un camp de spice. Si vin altele si mai si. Sarat, de bicicleta. De amaretto de cuvinte adunate si apuse cu reflexii pe peretii paharului care a facut poc. Sa zboare de la asa inaltime, sa se ciocneasca intre ele si sa faca flori. Asa as vrea.

A nu stiu cata pietricica cu gust de compot. Si cu varfuri de palme gadilate, pline de vant din toate directiile. 

Cum e furtuna acolo? Cand? In dimineata cu glas de copii? Am intrebat cum. Pai e de la etaj si de zdrobit de zambete. E de oprit pe perne multe. E de inotat cu acvarii portocalii. N-am cu cine... vorbesc aiurea.

A patra pietricica e ceva intim. Dar cum de mai stiu sa numar dupa ce am adunat un cos plin ochi cu licurici de pe un camp violet? Pai cred ca simt ce simte cand transmit. Da, e cel mai bine spus. 

Navigam in tot felul. Si, totusi, e minunat sa gasesti motivul pentru care sa pui ancora si sa te odihnesti. Apoi sa continui cu nesat cu velele in aer. 

A patra pietricica cu buzunare de Gavroche. Haimana ca si mine, mazgalita intr-un oras. Si cum fura haimanaua carti, n-ai vazut! Si mi le aduce mie, auzi la el! Vina - ce dulce moment indoit si nesemnat!

Pietricica asta are licheni pe ea. Si e o harta pe care o vad in desenul asta. Una care incepe sa numere de la sapte si sa spuna: "soarele rasare de doua ori pe zi". Una mie, una tie...

Vagabondul (2)

[...] S-a intors sa schimbe hainele lencaite. Si-a cusut si buzunarul. Cine stie!?

A inceput sa-si faca calcule. A realizat ca viata lui incepe la ora 17. La final de zi reface trasee cu acelasi asfalt si cu oameni schimbati la fata carora le-ar intra uneori pe sub scoarta, in pericard, sa inlature tot ce e carne si sa gaseasca iubiri felurite si ganduri. Doar asa, sa isi faca hatarul. Nu ca nu ar fi si el la fel, un mizerabil. De aceea ii sfredeleste pe toti, de aceea ii dezbraca de haine si ii vede goi. Naturali. Se intreaba de ce li-s unghiile murdare sau parul ravasit, de ce poarta tatuaje si bocanci in toiul verii, de ce isi cearta copiii in public sau se saruta plescaind, de ce citesc si nu sunt fideli. Ii adora pe cei cu rucsaci de munte si pe cei colorati, pe cei barbosi cu haine de englez, artistii si liceenii. Ii iubeste pe loc. Din ei supravietuieste. Acum, de exemplu, soarbe din priviri un tip fara gene, sa pare, cu ochi usor rozalii si cu palton gri. Pare rus si trist. La metrou, pasind cu grija sa nu se pravaleasca din nou, se uita la un domn cu maini murdare care mestereste la o bucata de hartie. Are pleoape pleostite, blegi, poate de necaz sau mai multe, ochi de un amar mare, negri ca unghiile. Ochii aceia decazuti in pesimism si in fierea groaznica nu pot fi lasati sa dispara, asa ca ii memoreaza. Sa nu uite de unde se pleaca.

Din cand in cand ii mai si uraste. Pe oameni. Pe cei cu zambet de himera si venin de vipera. Isi propusese sa nu lase loc acestui sentiment in el, dar a cedat. Viata e grava. Ca si frigul pe care vrea sa il simta  pe pulpe. Uneori, ii place sa simta ca il dor plamanii de ger, dupa care sa se astearna la caldura cu un pahar de vin. Si sa atinga doua maini nestiutor de frumoase. Fine, fugare, lungi. Pe langa cele doua maini, mai are sapte pisici. Nu ar putea spune de ce. Poate pentru ca sapte e numarul lui norocos. Poate de-aia. Toate de pe strazi, dar toate niste rasfatate acum. E un fugar si el.

 

Calatoreste ca o cartita si iese la lumina. O femeie cu broboada neagra pe cap, incotosmanita cu tot ce are mai calduros si de mana cu un copil, se plimba cu o boccea agatata pe un bat si sprijinita de umar. A zarit-o cand a iesit din bloc. Cerseste doinind. Se cutremura el, se cutremura ea, se incetosaeaza el, se incetoseaza ea, el se scutura de lume, ea incetineste pasul. Incetineste si el. Sa o soarba, sa nu il observe cum ii place sa o asculte cersind. Ce treaba stranie: sa vezi arta in durerea omului! Doinea simplu, a jale, cu inflexiuni amare si dulci. Era grava, dar parca o auzeai pe mama plangand. Nu poate sa nu planga chiar el. E incredibil cu tot acel ecou, cu tot frigul, cu toata dimineata. Si se opreste. O asteapta cu lacrimi in ochi. Il sfasie. Dar nu face nimic. A incremenit. Femeia intinde mana. Il mangaie. Izbugneste ca un copil pierdut, ca un copil orfan care, in sfarsit, simte o mama pe obrazul sau. O mama calda ca o paine, o mama buna si aspra in acelasti timp. Ramane tot niste ochi cat lumea de mari vazand. Doinirea continua sa bata cu ecou in geamurile oamenilor. Fiecare isi duce gandurile undeva. Si neputinta.

http://www.youtube.com/watch?v=ktvTqknDobU

(va urma)

Despre proiectul "Oameni frumosi"

Sunt oameni pe Pamant: simpli. Sunt langa noi. Ni se intampla sa ii intalnim, apoi sa ii reintalnim si sa simtim ca dinspre ei ne vine un bine, o liniste si o mare seninatate. Lucruri de invatat. Cu drag am sta cu ei ore in sir, sa ne povesteasca despre orice. Despre cum se bucura si se intristeaza, dar mai ales despre cum sunt.

Adeseori am adunat laolalta petice din viata unora dintre ei cu petice din viata mea, am imbinat povesti fara nume si vi le-am daruit. Si cred ca asta e un scop al meu, unul ocrotit de undeva de departe. Nu sunt nici eu mai mult decat aceasta simplitate. Dar stiu ca ma las cucerita de vietile oamenilor frumosi. Si ma bucur pana la Doamne-Doamne si inapoi ca ii am, chiar si pentru cateva ore, in viata mea. 

Dar m-am gandit sa fac cumva sa fie altfel, chiar daca imi ramane crezul, felul meu de a fi. Asa ca acum construiesc. Si nu-mi propun sa termin nici repede, nici la termen. Imi propun doar sa ma bucur si, daca pot, sa va bucur si pe voi cu povestile individuale ale unor oameni. 

Da, vreau ca lumea sa afle de ei. Nu vor fi vedete, nu vor fi nici anonimi. Vor fi oameni cu zambetul pe buze, atat de vii si de demni de luat in seama. Si poate ca va fi si o carte la un moment dat. Nu promit nimic; nu promit niciodata. Dar ar fi frumos sa fie asa. 

Cam atat despre acest proiect. Sper sa va mearga la suflet. In curand, fara graba insa, o sa public primul articol. Si v-as multumi voua, celor ce m-ati incurajat si voua, celor ce veti fi oamenii frumosi ai acestui proiect.

In salbaticie

Ramasesem pironita cu ochii in sus. Si priveam cum un om se joaca in vazduh. Asa am simtit: se joaca, e liber, e copil. Si mi-am spus in gand ca iubesc acei oameni ce zboara. 

La un colt de scena rasarea luna la patrar. Subtire, ca o domnisoara. Alba, stralucitoare. Acrobatul inca se incapatana sa deseneze cu ultimele culori ale soarelui inserarii. Admiratie, da! Si deodata il vedeai cum urca in aer ca nebunul, in spirale. Eu, marunta, printre pamanteni. Tatal meu traia visul neimplinit. Ce drag mi-a fost de el, acolo! Dar imi dadeam seama ca pentru fiecare dintre noi era la fel.

Acolo sus e o libertate. Si culmea, manuiesti acea libertate din niste manete. N-ar fi frumos sa fie asa si pe pamant? Iar cand iti vine asa, sa tragi maneta si sa te inalti, sa privesti musuroiul de sus. La munca, in loc de pauza de masa, sa ai treizeci de minute de libertate. Ar fi ceva, nu? Sa fii liber sa te-nalti uite-asa, sa mai faci un giumbusluc, sa privesti cum pamantul se inclina, sa zamesti odata cu sufletele ce casca ochii inspre tine si sa saluti norii.

Dar vroiam sa ajung altundeva. O alta libertate traita in salbaticie de Chris J. McCandles, protagonistul real al propriului film. L-am vazut cu ceva vreme in urma, dar cand Irinuca mi-a spus ca exista si o carte, am dat buzna in librarie. Dupa o saptamana de naluciri printre randurile cartii, am inteles altfel. Mai mult decat prima data. Am ramas cu o controversa mare in mine. O teama si o imensitate in ganduri. Povestea... mi-a provocat un amar in gura. Inca o data. Cand i-am privit in fotografii ochii visatori, tristi, dar cu licariri de curaj incapatanat si de speranta l-am inteles, dar a durut. Iar dincolo de durere, a fost teribil, socant.

Am avut numeroase discutii pe marginea acestei povesti, in general cu persoane de sex masculin. Una dintre ele, insa, mi-a atras atentia. Nu era o viziune care sa ma surprinda, dar era un aspect la care eu nu ma gandisem pana atunci. Chris alesese sa isi gaseasca implinirea si iubirea in alt fel, una oarecum filosofica. Era indragostit de salbaticie, sustinea el, iar asta insemna o respingere a implinirii prin dragostea fata de o femeie, prin casnicie. O idee dupa care si persoana cu care discutam isi conducea viata, o idee demonstrata destul de credibil. Insa, din punctul meu de vedere, viziunea era incompleta: nu lua in considerare finalul povestii si era una egoista. Au curs o gramada de ganduri, iar concluzia a ramas in neant. O alta dezbatere m-a dus la o marturisire care m-a speriat, m-a uimit si m-a induiosat in acelasi timp: "natura cu greu ne iubeste inapoi." Venea din partea unui impatimit de munte. Iar altcineva mi-a spus cum a plans la ultimele 20 de pagini din carte. I se parea o palma peste fata, o lectie invatata cu un sacrificiu  prea greu. O parere admirativa, punctata de faptul ca mult din ceea ce stim este ficitune sau presupunere.

Nu stiu sa fi existat vreo clipa in care sa judec acest tanar care a lasat totul in urma si a plecat sa traiasca in salbaticie, cu gandul ca va razbate. Am incercat sa-l inteleg si la un moment dat m-am ratacit. Daca ceea ce credem noi ca e menire e doar un pas fara curaj? Daca e mai presus o implinire singulara, spirituala? In final, insa, el parea sa fie ratacitul. Un rau i-a legat mainile si picioarele si nu l-a mai lasat sa revina pe calea pe care o parasise in urma cu doi ani. Natura e mereu mai mult decat anticipam. Nu putem fi liberi in ea mai mult decat ne permite echilibrul. Si ce miraj! Dar ce limite! Trebuia sa existe o poveste ca aceasta, puternica pana la obsesie, pentru a-ti da seama ca mereu ajungi de la:

"...dar gresesti daca crezi ca bucuria vietii vine, in principal, din bucuria relatiilor umane. Dumnezeu este in tot ceea ce ne inconjoara, in tot ceea ce experimentam. Oamenii trebuie doar sa isi schimbe modul de a privi aceste lucruri."(C.J.M.)

la:

"Bucuria este reala numai atunci cand este impartasita cu cineva" (C.J.M.)

Chris a inteles la final... propriul final. Dar a inteles. A trait intens un vis, o evadare, o inversunare impotriva sistemului si mersului "normal" al lucrurilor, a revenit la conditia primordiala de om. Dar salbaticia nu i-a mai dat voie sa se intoarca in lume. Avea un plan cu el ce trebuia terminat. A fost un teribilist frumos. Si.. o unealta a naturii. Ce lectie! As preda-o in scoli.

Libertatea nu e numai joc si zbor. Uneori, libertatea te tine prizonier. Lui Chris i-au lipsit manetele.

https://www.youtube.com/watch?v=OoeHfM0Cpqk

Pe urmele lui Michelangelo II

A plouat toata noaptea. Inca ploua cand ne-am trezit, de aceea mergeau povestile atat de bine la 6 dimineata.  Batranul Arno ne astepta pentru a descoperi orasul de "dincolo". Intr-o zi l-am privit involburat si verde, cand oameni ganditori il strabateau cu ochii sprijiniti in coate, in alta zi am stat pe malul sau cu o felie de pizza in mana, privind trecatorii de pe pervazul ferestrei. Mi-a placut cum facea desene pe Ponte Vecchio intr-o dimineata. Atunci mi-a parut cel mai jucaus.

"Podul Vechi", desi impovarat de magazine cu bijuterii, are si o povara dulce, cea mai dulce: sute de inscriptii. Ganduri tineresti, de dragoste, de viitor. Ce alaturare plina de sperante! Sub o ploaie cu soare, un chitarist imi canta Romanta Anonima la Palazzo Vecchio. La o aruncatura de bat de batran. Si ochii nu-mi erau umezi doar de stropi ceresti. O statuie vie se cauta prin buzunare, umbrelele se inchideau, soarele imi zambea de la un colt de turn. Uneori, acolo se aduna pictori puzderie cu tolbe pline de pensule. Tolbe de piele roasa pe la colturi, manjite uneori artistic.

Magazinele Il Papiro m-au fermecat cu izul lor puternic florentin. Minutele curgeau acolo si multe pagini luau forma povestilor mele. Aveam sa primesc si eu un caiet din acele vitrine, dar din atelierul unde prinsese contur. Locul acela m-a fascinat: mirosea a aracet. Aracet era si pe borcane intr-o dantelarie a timpului, aracet era si pe mainile domnului care restaura carti vechi. Am facut ochii mari, am deschis bine narile si am urmarit dezordinea aceea de cartoane si foi, de litere alandala ce urmau sa fie puse cap la cap cu o presa, o pensula si niste maini dibace.

Dincolo de rau sunt stradute inguste, umede, cu balcoane inflorite, cu doamne si domnite elegante pe biciclete, cu magazine cu picturi, cu fel de fel de lucrusoare care iti iau mintile si iti golesc buzunarele. Acolo iti dai seama de ce Florenta inseamna piatra, de ce respira, e mai elegant si el insusi. Palatul Pitti m-a facut sa ma simt mica, dar mica de tot.

Drumul pe langa Bastion, larg de-un lat de masina, e plin de maci, flori, iarba,. Miroase a faneata din copilarie si chiar daca nu poti vedea dincolo de acele ziduri pline de muschi, asuprite de vremuri si de oameni, te simti un luptator. E pacat ca trebuie sa induri zgomotul atator motoare cand norii sunt negri si soarele arunca raze primavaratice.

Tot aici e gradina rozelor. 0 sculptura din metal cu o carte in mana, asezata pe banca langa un lamai in floare si in fructe, priveste panorama orasului. Aici am atipit, gandindu-ma la oameni frumosi din viata mea. Soarele ne privea printre nori si ne cantau pasari, trandafirii erau de pe aleea de acasa, iar gandurile mele au haladuit asa de mult prin suflete ca am adormit cateva secunde in acea liniste lenesa.

Daca urci, ajungi in Piazzale Michelangelo. De acest loc ma leaga doua momente magice. Primul este legat de o chitara electrica din care curgeau notele lui "November Rain" in timp ce un David de bronz sustinea cu umerii sai norii grei ce se involburau deasupra. Mirosea a furtuna si a venit, dar ploaia cea mare a pornit la Chiesa di San Miniato al Monte. Al doilea moment magic a fost aici, in aceasta bazilica cu picturi ortodoxe si grinzi pictate: ascultarea unei voci divine, suave, calde, imbracate in sutana alba, care m-a facut sa ma cutremur. Pe jos era plin de inscrieri, dar noi ne-am asezat intamplator cu talpile pe cuvantul "speranze". Lumina venea incet spre mine, dintr-un semi-intuneric. Iar vocea mi-a ridicat la propriu parul pe mine.

Daca mergi pe Machiavelli si pe Galileo Galilei, iti umpli viata si creierii de oxigen, de basm si de natura. Pe acolo stau oamenii instariti, dar instarita m-am simtit si eu cand mi-am dat seama ca asa ceva am si eu acasa, numai fara alei de piatra, gradini cu maslini si porti inalte.
 

 Si uite asa, am indragit eu Florenta pe jumatate si am plecat cu el in nari. Uite asa a inceput sa mi se faca dor de casa, de inradacinari. In timp, se vor mai asterne fire de praf peste amintiri si atunci vor deveni mai valoroase. Si, poate ca atunci voi sti care este gustul sau adevarat.