Maroc (2)

Ziua 3

Azi am inceput putin cu stangul. Mel a ratat cadrele din ziua precedenta, noi nu suntem prea bine dispusi, Mustafa nu a mai venit, desi l-am rugat sa ne fie ghid inca o zi. Oboseala de sus pana jos. Am pornit amarati catre oras unde ne-a luat in primire alt ghid tare nepriceput el asa, dar incearca si el. De fapt, frica de politie, nefiind neautorizat, il cam face sa se fereasca de orice ar putea prezenta interesul nostru. Ne-am plimbat putin prin Medina si pe "strada unui singur om" dupa care ne-a spus ca stie un loc numai bun pentru noi. Pai nu ne duce omul nostru intr-un fel de Dragon Rosu plin de chinezarii si plastice in care nu rezistam mai mult de 5 minute? Noroc ca se aciuiasera pe langa noi niste copilasi proaspat iesiti de la scoala care ne-au scos zambetele la iveala. Imi cumpar o fructa de-a lor portocalie, din pacate cam necoapta, si incep sa mananc. Ghinion eu pentru ca imi ramane in gat ca o gutuie necoapta si gatul mi-e in pioneze, dar nu o las pana ce nu o termin, viteaza de mine, de-a fi poama cat de intepenita, dupa care plecam. Pe principiul: fie poama cat de rea, tot mai buna-n tara mea.

Pe drum, ne vine ideea sa mergem la grota lui Hercule, binecuvantata fie ideea, dar noi numai grota nu o vedem, ci privelistea de-alaturi cu micile caldari de apa scaldandu-se in sarata mare mediteraneana si curcubeele valurilor. Era ceea ce aveam nevoie sa ne scoata din starea de amorteala de pana atunci. Cata veselie a iscat trebsoara asta, n-aveti voi habar! Ne-am intors in oras dupa ceaiuri si cafele la aceeasi terasa insorita din ziua precedenta, am intalnit si un autostopist din Danemarca aflat pe drumuri de o luna si jumatate. Era fascinat pana peste de Chefchaouen si de usile lui toate diferite. Eu as zice ca l-a mai incantat si altceva pe acolo, dar nu vreau sa gandesc cu pacat. Visurile, insa, curg prin vene, tinere blond danez ce esti!

Pentru ca ne cam razbise pofta de peste, i-am urat de bine calatorului si am plecat. Culmea, desi din toate partile mirosea a inotatoare fripte cu iscusinta, noi nu am gasit niciun loc in care sa ne asezam si sa ne potolim pornirile. Oricum hotarasem sa ne intoarcem la grota, asa ca am parafat locul pentru a doua oara, pentru implinirea stomacului si nu numai. Soarele era deja la asfintit cand am ajuns. El auriu, valurile in extaz. Eram cu totul balaciti in tigaia neagra cu cartofi si cu peste cand soarele era la ultimele raze. Treziti din feeria cu pisici, ne-am repezit pe stanci, valurile s-au repezit pe noi din cap pana-n picioare, am tipat si am ras, am ascultat apele si ne-am bucurat de formele si nuantele schimbatoare din jur. Am adormit cu o suparatoare durere de burta, dar am dormit atat de bine, mai ales cu drag de om ingrijind la mine cu multa caldura.

Ziua 4

Azi ne-am trezit cu dragoste... Cu multa dragoste. O fasie rosiatica contura rasaritul. Din Tanger am plecat cu ganduri frumoase, bine dispusi cu totii. Cu o seara inainte, fusesem sa cautam fructe dar, pentru ca nu am gasit, am cumparat suc, napolitane si tigari marocane, am platit 50 de dirhami si am primit 54 rest. Buuuna afacere! In drumul spre Chefchaouen-ul danezului ne-am oprit sa fotografiem niste copacei in fum si o femeie ce cara o gramada de lemne in spate. Cat pe ce sa arunce cu pietre in noi, nu pentru ca i-am fi facut altceva decat niste amarate de fotografii. Acest aspect, insa, nu e deloc surprinzator pentru Maroc si nu aveam sa fim scutiti nici pe mai departe de aceasta atitudine reticenta (cel putin). 

Din ce in ce mai autentica aceasta tara, imi spuneam pe drum: oameni purtand palarii din impletitura de paie cu ciucuri colorati si inveliti in tesaturi din lana colorata carand croznii de lemne, case singuratice mici, din piatra, saracacioase si patratoase. La un semn deschisa-i calea, am luat si un radar, dar de data asta am fost pasuiti. Om bun politistul.

Iar oraselul acesta ce ni se rasfoieste... Ce minunatie. Uneori cochet, alteori murdar. Albastru pana la dementa, proaspat uneori, invechit alteori. Copii multi si veseli care alearga pe strazi. La intrare am fost agatati de, ghici cine, un individ dornic sa ne ajute sa gasim "hotelul". Cel pe care il avea el pe lista de comisioane. Nou, nu? In final, spre disperarea omului nostru, am ales casa Khaldi: fara caldura, cu paturi separate din care vom imparti unul la doi si multe paturi groase, baia comuna cu un vecin de suferinta, hartie igienica doar pentru o seara. De altfel, frumos tate locsorul, numai sa stii care ii sunt limitele. Pentru toata trebsoara asta cu cautatul cazarii am fost taxati cu 70 de dirhami, aproape cat dadusem pe cazare, lucru care ne-a infuriat indeajuns de mult incat sa ne cam faca cheful sa piara. Recetionerul nostru, insa, ce om bun si bland, ne-a imprumutat singurul radiator cu care se incalzea in receptia cea rece.

Treburile fiind aranjate, am pornit pe stradute sa descoperim cerul spoit pe casele oamenilor. Si, Doamne, e minunat acolo, in labirintul Albei ca Zapada si a celor 7 pitici. La fiecare colt dai de o noua minune, de cate o usa imaginata in alt fel. Cata dantelarie si imaginatie pe aceste bucatele de lume. Iar glasurile copiilor fac ca acest loc sa traiasca atat de intens si de curat. Acolo am simtit ceva pur, desi oamenii erau la fel de monotoni si incruntati in viata lor neimplinita. Ne-am asezat sa mancam la un restaurant vai de el cu lumina albastra, cum altfel, si chioara la interior. Am comandat ceva salata inghetata din vitrina si niste peste de la baieti. Bun, bunut, chiar si asa. A urmat un sarut in public pe care, din respect pentru marocani, nu l-am punctat pana atunci. Ahhh... si ce bine e sa te saruti in public! Ce drept de nepretuit!

  

Ne-am intors in camera si am cedat radiatorul prietenului nostru, dar mai vroiam pe strazile cu ape line, asa ca ne-am intors sa mai zambim cu zambetele copiilor si cu Mohamed. El... e un om care ne-a fost prieten de la inceput. Nu numai ca a fost prima persoana care a fost de acord sa ii facem fotografii, dar am avut si o discutie deschisa, cu multe curiozitati la care am raspuns cum s-a putut mai bine cand pe engleza, cand pe spaniola, cand pe franceza. In final, ne-a spus asa: "Eu Mohamed, tu Maria si el Erik suntem la fel. Facem parte din acelasi copac." si asta ne-a inseninat fruntea dintr-odat'. Mohamed e conferentiar si vorbeste despre religie, iar cu asa deschidere la minte mai zic si eu. La final ne-a cerut voie sa ne faca cateva fotografii si ne-a invitat in casa lui. Mare cinste a fost asta pentru noi, chiar daca nu aveam sa ajungem. Nu mai era loc de nimic altceva, asa ca am pornit incet spre hotel.

Si sa nu uit! Chefchaouen, dom'ne, mai are ceva special: miroase a hasis de te ia ametul. Sunt dealeri la tot pasul, langa hotelul nostru numa vreo 2-3 pret de 10 metri. Noi am ales niste seminte de dovleac coapte pe marginea drumului de catre un negru. Fructe nu am gasit nici de data asta, uof, si am cautat pe o raza de cateva sute de metri. Ne-am lasat pagubasi tot cu o sticla de suc autohton care o fi fost bun, numai el stie.

In timp ce noi haladuiam prin oras in cautare de fructe, lui Mel ii ardea buza dupa niste bere rece, asa ca l-a luat pe receptioner drept ghid in cautarea minei de aur. Alcoolul e interzis aici, asa ca un loc cu astfel de intamplari spirtoase e ilegal. Totusi, se gasesc si unghere pentru turisti, asa ca Mel a fost plasat bine si sigur intr-un pub unde si-a stamparat setea cu o bere proaspata si buna, apa de izvor, iar pentru sufletele tuturor a achizitionat doua sticle de vin. La povesti in camera lui, l-am devorat pe cel rosu. Si ce-au mai curs glumele!

Si uite asa, dupa prima zi de viata fabuloasa in coltisorul de Maroc cochet si ingrijit, am inoptat intr-un mare stil, 2 combatanti la un singur pat ingust. Suficient sa spun ca noaptea a fost incrancenata si cu cautari intense de patura furata de vecinul din cealalta juma de metru. Iar zgomotele, pai cum sa lipseasca ele din casuta noastra? Dar suntem multumiti si impliniti, cu tot cu strigarea pe care am facut-o Andreei drept cadou de ziua ei. Am strigat-o de pe terasa hotelului, sa ma auda, asa cum a facut si ea cand eram amandoua in Fagaras.

Ziua 5

Azi ne-am trezit pentru rasarit si, spre necazul lui Mel, am urcat cu noaptea in cap pe muntele care ocroteste orasul. Cu o zi inainte, ratacisem drumul spre punctul de belvedere si ne cam protapisem cu tot cu masina intre peretii de pamant ai unui santier. Noi, macaralele si mastodontii. Nimic special, doar o dara rozalie care inspica cerul, efemera ca si luminile orasului ce se stingeau de dimineta. La intoarcere, am mancat micul dejun vis-a-vis, la un spaniol sfrijit si fasnet. Oua prajite, o pilitura de carne pe care am adunat-o in farfuria lui Erik dar care a ramas neatinsa, turta, ceai, cafea si branza. Mmm… am putea spune ca ne-a umplut stomacul. Se poate si mai rau, nu facem nazuri. Dupa aceea am luat la pas din nou orasul acoperit de scrobeala. M-am lasat putin cam mult fascinata de o scara ce urca la o cafenea cu azalee picurate pe jos, de ghivecele colorate de pe o alta, de pisicile care sopteau amar si lenes despre viata din Maroc si, din nou, de minunatii copii ai acestui loc. Un baiat pe care l-am intalnit in ambele zile mi-a spus ca e un obicei al locuitorilor sa-si vopseasca casele in albastru in fiecare primavara, ca o forma de revigorare, de reinviere dupa iarna. Asemantor, nu?

   

Era zi de piata pe strada pe care se afla hotelul nostru si puzderia de oameni crescuse. Coborasera femeile din munti cu fructe, legume, panze, palavregeau ca la piata, cum altfel, si pareau asa puternice si independente fata de cele din oras. Am baut cafea si suc la cafeneaua Adessa, privind la viata acestui oras proaspat. Am plecat cu parere de rau de aici, mai ales eu, lasand in urma un loc neexplorat pe de-a-ntregul, un loc in care aveam impresia ca traiesc in casa cuiva pe orice straduta mergeam, un loc cu propuneri de hasis, cu strazi cu copii, vopsite in visele tuturor. Neterminat, mi-am spus, dar cine stie, poate am sa revin. 

Iar de acum, spre Fes, masinuta bezmetica! Depasim viteza, ne opreste si... La naiba! De data asta luam amenda, copii. Gata cu distractia! Si, totusi, ne bucuram pentru ca ne prinsese cu 80 la ora fata de 140, cat aveam in urma cu doua minute. Asa ca tot exista un Dumnezeu, chiar si al celor ce depasesc viteza. La plecare, unul dintre politisti ii verifica aparatul lui Erik.

- Nu, domnule, nu fac poze cu politistii pentru ca ii respect foarte mult. 

Mhm, asta zic si eu inpiratie, cand in mintea mea deja se desfasurau scenarii paranoice cu sters de poze, motiv pentru care ma trecusera toate caldurile, cu o viteza egala cu cea cu care am fost prinsi mai devreme. 

Toata treaba asta ne cam face rau tuturor, asa ca ne piere cheful de tot. Se rezolva, insa, cu niste muzica clasica si ne vin toate inimile la loc. La milimetru se potrivesc notele astea cu peisajele ce ni se infatiseaza. Dinspre Chefchaouen coboram, intram in dealuri, campurile arate se nuanteaza cu lumini si culori subtile, casele-s saracacioase, cu te miri ce pe langa ele. 

M-au chemat niste femei la ele, cand am oprit masina sa ne mai dezmortim. Un copil se dadea intr-un leagan agatat pe marginea drumului intre doi maslini. Alaturi era un magar. Femeile culegeau masline de pe jos si, cand m-am apropiat de ele dupa semne repetate, au inceput sa chicoteasca. Le-am intrebat in franceza si engleza daca pot manca si mi-au spus ca nu, razand intruna la mine. De frica sa nu fi confundat eu maslinele cu « nebunele », am renuntat la gandul meu si nici poza nu am facut, sa nu le stric sezatoarea. 

Muntii au devenit violacei, domoli. Din loc in loc, in mijlocul lui nicaieri, dadeam peste tarabe cu masline, stergare colorate si haine tesute insirate pe sfori. "Da, ma afund din ce in ce mai tare in Africa". Am oprit pentru masa la un restaurant mare. Inauntru, ciu ciu oale aburinde, asa ca ne-am reorientat: 10 briose ambalate arata mai bine decat nimic, asa ca am devorat vreo 3 de fiecare, dupa care am mai luat inca 11 pentru drum. Acolo m-a cuprins o liniste tovarasa cu cea de acasa. Cu asa verde in jur, cald, liniste si cantec de cocosi, cum as putea sa ma simt? Ahhh.... imi place in tara asta ca auzi cocosi dimineata si pasari pe la amiaza. Inchipuiti-va serpentine cu cactusi plini de fructe, orase mici cu cateva cladiri, oameni carand pe cap, oameni carand in spinare, forme line de relief, inserarea si apusul rozaliu si muzica aceea clasica si vesela din masina. Un vis in care as mai fi zabovit, dar masina alerga, nebuna.

Fes-ul ni s-a infatisat pe inserate cu smog si aglomeratie ca la chinezi. Un fel de Babel cu ziduri mari de cetate, cu palmieri, maslini si oameni... Ce de oameni, nenicaaa, amestecati cu masini, marfuri, copii, claxoane, reguli de circulatie incalcate, claie peste gramada toti, toate. Cand un prieten ne-a intrebat ce facem, i-am raspuns : «ne aflam in cea mai mare mahala in care am fost vreodata, un Ferentari de vreo 300 de hectare doar centrul. » Am simtit de la inceput ca nu imi va placea acest loc si asa a fost. 

La intrarea in oras, un individ pe motocicleta a inceput sa ne urmareasca si era cat pe ce sa il accidentam. L-am intrebat ce doreste intr–un final si, bineinteles, vroia sa ne duca la un hotel. Ne-am lasat condusi de el pe drumurile Babelului, intr-o margine de Medina oribila, daramata, mizera, plina, nebuna. N-ai fi zis ca hotelul poate fi asa frumos la interior, privind din afara. Cladirea acesta are 400 de ani, la fel mozaicurile si picturile usilor. Cam inghesuita camera, cam prafuita si mizerabila, cam intunecata, dar cred ca ma obisnuiesc. Sau nu. Bine ca am reusit sa facem aerul coditionat sa functioneze dupa ce am butonat nervosi la el minute in sir, altfel, am fi ajuns inghetata pe bat. Am mancat pe terasa, la rece, salata de pe mai multe farfurioare mici si cus cus cu legume. Si-am avut si vin din seara anterioara, numai bine sa rasturnam traista cu glume si povesti.

(Va urma)