vineri, 17 ianuarie 2014

Sistem si limite


Mm... Eu incep sa ma intreb cum ar fi daca am demisiona toti tinerii. Ipotetic asa. Da, stiu, din urma vin cei ce vor sa cucereasca companiile si nici printre noi, cei ce muncim deja, nu suntem toti cu gargauni la cap. Dar daca? 

Ma intreb asta pentru ca, de la o vreme, oamenii din jurul meu demisioneaza. Or fi doar prietenii mei asa? As zice ca nu.

N-as spune ca e lene sau fuga de responsabilitate, ci de altceva. Poate ca e perioada noastra hipiota. Din cate am vazut, constatat, discutat, asa aleg ei sa iasa din “sistem”, constient sau nu. Isi iau lumea in cap si ori muncesc pe cont propriu, ori transforma pasiunile si visele in mici afaceri, ori o iau la pas prin lume cu couchsurfing si outostop-ul, cu speranta la bunatatea lumii. 

Noi de ce muncim in corporatii si spunem ca nu e de noi asa ceva? Pentru ca suntem platitori de chirii, devoratori de viata, cu accese culturale si sportive pronuntate, frizand hipsterimea si avem nevoie de bani pentru toate astea? Ceva rau pana acum? Am putea avea o viata simpla, adusa la stadiul nevoilor de baza. Si atunci am putea munci la librarie, zic, pe un salariu de cel putin trei ori mai mic, anonimi, cuminti in banca noastra. Oare am fi impliniti cum ne inchipuim acum?

Totusi, cine mai face agricultura? Sau ne-ar placea noua sa incercam? Cum ar fi daca ne-am reintoarce la gradina noastra de langa casa? Pentru ca nu stiu cat vom mai avea de mancat si, cel mai rau, nu stiu cat vom mai manca sanatos in ordinea asta a lucrurilor.

Incepem sa gandim mai spiritual banuiesc. Natural, firesc. Asta cred acum. Nici nu stiu daca e bine. Pentru mine e, dar la mine, totul a inceput de pe la cinsprezece ani, cand am pus mana pe niste carti si am inceput sa ma aprofundez in religie. Am habotniciti nitel, dupa care am ramas cu niste urmari bune, de cumpatare, bunatate spre care tind in continuare si la care lucrez mereu. Apoi am avut o perioada de ratacire cand am venit din provincie in Bucuresti - perioada facultatii. O negura totala de pe urma careia am ramas cu un cosmar repetitiv: dau examen la matematica si nu stiu nimic. Halal de facultate! Baga frica in oameni, in loc sa ii lumineze si zau daca mai stiu ceva din acea perioada in afara de tampeniile pe care le faceam ca o novice ce eram. 

Apoi a aparut cineva care a trezit viata in mine, a dat deoparte letargia si mi-a soptit nestiut sa pun mana sa traiesc. Atunci am inceput sa calatoresc, sa voluntariez, sa spun “da” si apoi sa vad eu cum o scot la capat, sa fotografiez, sa ma plimb, sa socializez, sa citesc si altele, adica am inceput sa FAC. Mi-am insusit termini precum echilibru, deschidere la minte si la suflet, iubire. Cand ajung sa stapanesc, insa, apare alt nivel, de la ceea ce mananc pana la ceea ce gandesc si simt. Si incepe iar nebunia, dansul. 

Acum sunt in momentul in care imi dau seama cate greseli au fost in lumea in care m-am dezvoltat, pornind de la scoala. Culmea e ca eu si cei din jurul meu ne dam seama de toate acestea si nu prea ne-ar mai veni sa facem lucrurile la fel. Cum ar fi daca nu s-ar mai duce copiii la scolile astea care ucid creativitarea, care dau note si nasc invidii intre elevi, care catalogheaza drept lipsit de viitor un tanar care nu ia examenele la matematica, care ucid orele de desen, sport si muzica, care nu scot copilul afara in frig, in ploaie, in soare, care ii invata ipoteze si nu realitatea, lectii plastifiate si nu traibile? Am aflat de scoli alternative, care fac lucruri minunate.  

Nu mai zic de “asa (nu)se face”, lectie pe care ti-o pune comunitatea in brate de cand esti mic: nu te juca in noroi, nu te uita la scenele de dragoste din filme, acopera-ti capul si stai pe partea stanga in biserica, casatoreste-te, fa pomeni, tine mainile la spate, nu vorbi la masa, mananca tot din farfurie, spovedeste-te! Asta cu spovedania ma scoate din sarite si nu e singura. Atatea limite care ne inhiba si ne fac sa ne fie frica de ideile, temerile, sentimentele, imaginatia noastra. Ne e teama sa fim sincerci cu ceea ce suntem si ce facem. "Nu e bine sa fii sincer!", ni se spune. Atatea limite care ne vor ca altii si nu ca noi. Ma gandesc pana si la banala mancare: am fost obisnuiti de mici sa mancam intr-un anumit fel si acum, ca avem acces la atatea si atatea noi provocari, ramanem in cutia noastra. Adeseori, cei ce ne schimbam obiceiurile culinare suntem catalogati cel putin ciudati sau de neinteles. Pai cu asa bogatie de produse, de ce nu? Avem atata viata incat sa ne preocupe mereu ce face vecinul?

Eu simt ca ceva incepe sa se propage in lume si imi doresc sa reauseasca. 

In acest moment, eu am ales sa schimb ceva, sa ma urmez pe mine, cea creativa. E cazul de ceva mai simplu. Sinceritate, senin, vise si impliniri, idei si entuziasm, libertate (inca nu deplina), iubire sunt. Sa mesteresc ceva cu ele imi ramane.

2 comentarii:

adyana spunea...

salut.
bine spui. ne tot lovim de unghiurile ascutite, si dupa ce am inteles "cum sa nu", in vidul ramas apar intrebari si usor, usor, raspunsuri. Multiple, desigur....
iti doresc drum bun in continuare. Sa fii e greu si frumos totuna. te pup.

nami spunea...

Merci, Andriana. Sper sa ne dam seama cat mai multi de acestea.