Sistem si limite

Mm... Eu incep sa ma intreb cum ar fi daca am demisiona toti tinerii. Ipotetic asa. Da, stiu, din urma vin cei ce vor sa cucereasca companiile si nici printre noi, cei ce muncim deja, nu suntem toti cu gargauni la cap. Dar daca? 

Ma intreb asta pentru ca, de la o vreme, oamenii din jurul meu demisioneaza. Or fi doar prietenii mei asa? As zice ca nu.

N-as spune ca e lene sau fuga de responsabilitate, ci de altceva. Poate ca e perioada noastra hipiota. Din cate am vazut, constatat, discutat, asa aleg ei sa iasa din “sistem”, constient sau nu. Isi iau lumea in cap si ori muncesc pe cont propriu, ori transforma pasiunile si visele in mici afaceri, ori o iau la pas prin lume cu couchsurfing si outostop-ul, cu speranta la bunatatea lumii. 

Noi de ce muncim in corporatii si spunem ca nu e de noi asa ceva? Pentru ca suntem platitori de chirii, devoratori de viata, cu accese culturale si sportive pronuntate, frizand hipsterimea si avem nevoie de bani pentru toate astea? Ceva rau pana acum? Am putea avea o viata simpla, adusa la stadiul nevoilor de baza. Si atunci am putea munci la librarie, zic, pe un salariu de cel putin trei ori mai mic, anonimi, cuminti in banca noastra. Oare am fi impliniti cum ne inchipuim acum?

Totusi, cine mai face agricultura? Sau ne-ar placea noua sa incercam? Cum ar fi daca ne-am reintoarce la gradina noastra de langa casa? Pentru ca nu stiu cat vom mai avea de mancat si, cel mai rau, nu stiu cat vom mai manca sanatos in ordinea asta a lucrurilor.

Incepem sa gandim mai spiritual banuiesc. Natural, firesc. Asta cred acum. Nici nu stiu daca e bine. Pentru mine e, dar la mine, totul a inceput de pe la cinsprezece ani, cand am pus mana pe niste carti si am inceput sa ma aprofundez in religie. Am habotniciti nitel, dupa care am ramas cu niste urmari bune, de cumpatare, bunatate spre care tind in continuare si la care lucrez mereu. Apoi am avut o perioada de ratacire cand am venit din provincie in Bucuresti - perioada facultatii. O negura totala de pe urma careia am ramas cu un cosmar repetitiv: dau examen la matematica si nu stiu nimic. Halal de facultate! Baga frica in oameni, in loc sa ii lumineze si zau daca mai stiu ceva din acea perioada in afara de tampeniile pe care le faceam ca o novice ce eram. 

Apoi a aparut cineva care a trezit viata in mine, a dat deoparte letargia si mi-a soptit nestiut sa pun mana sa traiesc. Atunci am inceput sa calatoresc, sa voluntariez, sa spun “da” si apoi sa vad eu cum o scot la capat, sa fotografiez, sa ma plimb, sa socializez, sa citesc si altele, adica am inceput sa FAC. Mi-am insusit termini precum echilibru, deschidere la minte si la suflet, iubire. Cand ajung sa stapanesc, insa, apare alt nivel, de la ceea ce mananc pana la ceea ce gandesc si simt. Si incepe iar nebunia, dansul. 

Acum sunt in momentul in care imi dau seama cate greseli au fost in lumea in care m-am dezvoltat, pornind de la scoala. Culmea e ca eu si cei din jurul meu ne dam seama de toate acestea si nu prea ne-ar mai veni sa facem lucrurile la fel. Cum ar fi daca nu s-ar mai duce copiii la scolile astea care ucid creativitarea, care dau note si nasc invidii intre elevi, care catalogheaza drept lipsit de viitor un tanar care nu ia examenele la matematica, care ucid orele de desen, sport si muzica, care nu scot copilul afara in frig, in ploaie, in soare, care ii invata ipoteze si nu realitatea, lectii plastifiate si nu traibile? Am aflat de scoli alternative, care fac lucruri minunate.  

Nu mai zic de “asa (nu)se face”, lectie pe care ti-o pune comunitatea in brate de cand esti mic: nu te juca in noroi, nu te uita la scenele de dragoste din filme, acopera-ti capul si stai pe partea stanga in biserica, casatoreste-te, fa pomeni, tine mainile la spate, nu vorbi la masa, mananca tot din farfurie, spovedeste-te! Asta cu spovedania ma scoate din sarite si nu e singura. Atatea limite care ne inhiba si ne fac sa ne fie frica de ideile, temerile, sentimentele, imaginatia noastra. Ne e teama sa fim sincerci cu ceea ce suntem si ce facem. "Nu e bine sa fii sincer!", ni se spune. Atatea limite care ne vor ca altii si nu ca noi. Ma gandesc pana si la banala mancare: am fost obisnuiti de mici sa mancam intr-un anumit fel si acum, ca avem acces la atatea si atatea noi provocari, ramanem in cutia noastra. Adeseori, cei ce ne schimbam obiceiurile culinare suntem catalogati cel putin ciudati sau de neinteles. Pai cu asa bogatie de produse, de ce nu? Avem atata viata incat sa ne preocupe mereu ce face vecinul?

Eu simt ca ceva incepe sa se propage in lume si imi doresc sa reauseasca. 

In acest moment, eu am ales sa schimb ceva, sa ma urmez pe mine, cea creativa. E cazul de ceva mai simplu. Sinceritate, senin, vise si impliniri, idei si entuziasm, libertate (inca nu deplina), iubire sunt. Sa mesteresc ceva cu ele imi ramane.

Hai, e verde!

Hai sa traim goi goluti, ca soarele! Sa radiem bland si bun, cu sufletul facut copac. Sa numaram pasi in roua, cu glezne dezlegate in naluci! Sa traim un deja vu pe scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii.   Sa sarim de nebuni din scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii. Sa cadem in genunchi, sa ne julim si sa strigam de fericire ca ne doare. Ca suntem vii si traim o lume prin vene nepustii. Sa respiram fire blande de spice de grau prinse pe margini cu ochii marii.

Haide in lume sa dam aer viselor, sa nu ne mai apuna zambetele pe dupa oameni. Sa ne deschidem plamanii in miros de tei. 

Sa zboare pinguinii in apele Antarcticii, sa fie soare si ochelari de soare, sa mancam inghetata si sa fie gheata la Polul Nord, sa se invarta Pamantul si Calea Lactee sa existe cu toate stelele ei ce atarna de cerul festival. Sa se nasca copii cu inimi de munti, sa ne dam pe biciclete milioane de spite si sa facem vanatai de viorele, sa   bata vantul sa se legene florile. Si mintile! Sa se goleasca buzunarele si sa fie pace... liniste. Sa ne atarne picuri de lapte din barbi si sa dansam la Rio tango, cu bronz pe piele, sa ne pictam trupurile cu inramuriri, sa cante marea la chitara "padure nebuna" si sa dorm, sa dorm... sa fie poienita plina de nasturei si licheni, sa ma gadile furnicile in palme, sa ne fie luna pat de muschi crescut, sa mancam portocale pe margine de lac tavalit prin nuca de cocos si sa ne spunem tot. TOT. Sa nu ne mai intristam, ci sa ridicam ochii in ploi de micsunici pe strada Parfumului, cu gard viu de suflete albe. Sa nu ne oprim din a ne spune mangaieri, sa cernem nisipul cu degetele de la capatul lumii. Sa ne cataram pe liane si sa ne invelim veselia cu coaja de mesteacan!

Sa fugim, oameni, sa fugim!

Azi

Azi imi vine sa-mi ies din mine. Sa-mi zbor creierii cu aer tare. Cu ceva muzica la pian si cu ritm de ropot. De ropot de cai. Azi nu as vrea decat sa fiu. Si sa dansez cu mine. Doar cu mine. 

Azi nu vreau gandurile altora, nu vreau s-ascult de nimeni. Nu vreau sa raspund la telefon. Azi vreau sa uit toate povestile auzite. Ma simt prea plina de povesti. Prea. Si vreau sa ma descarc ca un fulger. Ce-as lua cu mine daca as fi o tornada? Nimic. Nimic! E bine sa te simti gol. Si tornada. Sa te-nfurii. Sa mai stergi din rautatile si mizeriile de pe Pamant. Si pe ale tale. Sa te scurgi ca o ploaie. Ca un rau. Sa plangi ca el.

Azi port rosu. Rochita mea rosie care amageste pe toata lumea. La 6:48 erau 13 grade in Suceva. De ce la ora aceea? Dormeam asa de bine! Aseara mi-am tuns bretonul singura. Aiurea. Asa cum era si inainte. Si azi am pus rochita rosie sa se potriveasca cu bretonul meu reinventat. Ca o primavara. 

Pulseaza melodia asta in mine. In timpanele mele visatoare. Simt si cald, si rece. Sunt. Nici trista, nici vesela. Azi sunt aievea. Doar cu urme de melodie in timpane. Azi nu vreau nici sa zambesc, nici sa plang. Tac. Si as tacea. As vrea o zi in care sa tac. Si apoi sa vorbesc din nou cu mai mult drag. 

Azi am terminat de recitit Jurnalul. A doua oara consecutiv. Si sunt plina de ea, de Oana. De fapt, de mine. Si uite ca nu sunt singura, dar azi vreau sa fiu cu mine. Azi simt o melancolie. Dar mi-e goala mintea de amintiri. Si nu vreau vesti. M-as invarti sa ametesc. Sa vad cer de jur imprejur. Si sa am stanci aspre sub picioare. Sa simt cat de puternica e lumea. Si eu sa fiu slaba. Sa ma zgarii in talpa. Ca sambata, cand am mers prin apa raului. 

Azi mi-as desface pieptul. Cateodata simt nevoia sa scot din piept tot ce e carne. Sa-mi trozneasca coastele. Si apoi, sa iasa de acolo fluturi. Asa cred eu, ca ar iesi fluturi. Fluturi din suflet. 

Azi am sa pictez din nou. Si melodia cu pian sa se repete. Sa sune tare, sa nu mai aud strada. Sa ma aud pe mine: gandurile si bataile inimii. Sa-mi aud sentimentele cum se calca in picioare in mine. Azi vreau sa ma ninga mult. 

Nu sunt furioasa. Sau sunt. Dar nu pot spune exact. Din prea multa prietenie. Lumea vrea prietenie. Ce trist! Eu vreau sa urc in mine. In afara mea. Si sa ma ninga. Da, iar. Azi simt ca stiti prea mult. Si v-as sterge mintile. As pune in loc de ele un sunet de muzicuta. Si v-as invarti si pe voi, s-aveti in jur numai nori, si cer, si vise, si inserare. Mult violet. Si verde. Ca in acea fotografie ce imi place mie tare. 

Azi vreau o scara pana la stele. Si de acolo sa zambesc amar, uitandu-ma in jos. Sa ma rostogolesc de acolo pe bolovani albastri, inoptati si infrigurati. Si sa ascult cum canta soarele. Sa-mi trimit glasul pe pamant intr-un minut si jumatate. 

Azi as vrea sa am din nou 8 ani, sa zburd cu Steluta. Sa-mi fie frica, dar sa simt ca imi zboara vantul prin par. Sa se-nsire pamantul sub picioarele ei. Si eu sa alerg din calea prezentului. Azi vreau sa zburd cu acea manza cu stea in frunte. Ca atunci.

Nu-i nimic de inteles. E doar azi. Si nu am nimic. Dar imi place o melodie, sa o ascult tare in timpane, in pieptul cu fluturi: http://www.youtube.com/watch?v=9MUA9hoDa40

Maine? Nu stiu.