Uneori e bine cu tine, in crengile tale care se clatina de vant.

Uneori, e nevoie sa fii singur. Sa nu fii umbra nimanui, soarele, reperul, sa nu fii luat in seama. Uneori e bine sa taci si sa asculti cate vorbe goale... Uneori e bine cu tine, in crengile tale care se clatina de vant. E bine cu ochii inchisi si sa te arda soarele, sa te inegreasca si sa te faca urat la fata. Sa simti ca nadusesti stand pe loc, de la atat puls. Uneori e bine sa stai, sa nu faci nimic, sa nu-ti treaca nimic prin cap decat aerul. Sa-ti controlezi respiratia care te tradeaza ca nu ai adormit. Uneori e bine doar tu cu florile din poienita, cu lutul rosu, cu gazulitele care te gadila si te bazaie. Daca asa e natura, de ce sa te superi? Uneori e bine sa vina si ploaia, sa tune, sa fulgere, sa te ude pana la piele, sa te naclaiasca. De ce sa te superi daca asa e natura? Uneori e bine sa fii pe pamant, dar cu zambetul pe buze. Sa iti taraie greierii, sa te gadile furnicile pe burta, sa te incomodeze un pai uscat si retezat, sa-ti intre crampeie de tarana in piele si sa-ti lase urme. Uneori e bine sa nu vezi nimic si sa auzi mai mult decat inainte. Sa te vezi mic din afara, sa simti ca mainile si picioarele nu mai sunt, ca esti doar tu. Uneori e bine sa nu te cunoasca nimeni. Sa te lase sa fii tu cu ingerii tai. Sa bei ceai de musetel pentru ca musetel deja e un cuvant care iti face bine. E aromat si delicat din litere. Uneori e bine cand rasare soarele si simti ca toata ziua e a ta, ca daca te duci si te asezi cu picioarele goale pe ceva rece, o sa rasari si tu. Uneori e bine sa te simti, sa te privesti, sa iti descoperi noi alunite, in timp ce pasarile ciripesc. Doamne, ce minunat ca ai lasat pasarile pe Pamant! Uneori e bine sa nu mai existe nimic decat tu in universul pe care il urnesti. Sa nu mai trebuiasca nimic. Sa nu mai stii nimic, sa o iei de la inceput, ca un copil. Sa te minunezi de fiecare descoperire primordial, sincer, senin. Uneori e bine sa privesti in gol stelutele de pe apa, sa iti oglindeasca in ochi, sa te faca sa intorci capul. Sa faci unde cu un bat, sa-ti atarne un picior pe mal pe care sa-l balacesti alene, iar pe celalat sa il tii sub tine. Sa faci schimb de picioare la un moment dat, sa nu se supere vreunul din ele. Si sa faci insolatie, sa ai motiv sa mai stai putin cu tine, cat te doare capul si ai frisoane, cat poti sa iti spui filosofille fara sa te mai gandesti ca esti prea metaforic.

Uneori e bine sa fie sarbatoare, sa se auda vase la bucatarie, clinchete de pahare la masa, voci care rad, sa pluteasca odihna peste toti. Sa adie a oameni fericiti. Uneori e bine sa te duci sa faci o hora cu doi miri. Asa se duce viata mai departe. Si tu o privesti de undeva din apropierea ta, pentru ca acolo ti-ai lasat tu sufletul.

Uneori e bine sa adormi pe un alt pamantean si sa nu spui nimic. Sa nu fii umbra nimanui, soarele, reperul, sa nu fii luat in seama.

Hai, e verde!

Hai sa traim goi goluti, ca soarele! Sa radiem bland si bun, cu sufletul facut copac. Sa numaram pasi in roua, cu glezne dezlegate in naluci! Sa traim un deja vu pe scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii.   Sa sarim de nebuni din scranciobul ce sade in gradina in care au inflorit salcamii. Sa cadem in genunchi, sa ne julim si sa strigam de fericire ca ne doare. Ca suntem vii si traim o lume prin vene nepustii. Sa respiram fire blande de spice de grau prinse pe margini cu ochii marii.

Haide in lume sa dam aer viselor, sa nu ne mai apuna zambetele pe dupa oameni. Sa ne deschidem plamanii in miros de tei. 

Sa zboare pinguinii in apele Antarcticii, sa fie soare si ochelari de soare, sa mancam inghetata si sa fie gheata la Polul Nord, sa se invarta Pamantul si Calea Lactee sa existe cu toate stelele ei ce atarna de cerul festival. Sa se nasca copii cu inimi de munti, sa ne dam pe biciclete milioane de spite si sa facem vanatai de viorele, sa   bata vantul sa se legene florile. Si mintile! Sa se goleasca buzunarele si sa fie pace... liniste. Sa ne atarne picuri de lapte din barbi si sa dansam la Rio tango, cu bronz pe piele, sa ne pictam trupurile cu inramuriri, sa cante marea la chitara "padure nebuna" si sa dorm, sa dorm... sa fie poienita plina de nasturei si licheni, sa ma gadile furnicile in palme, sa ne fie luna pat de muschi crescut, sa mancam portocale pe margine de lac tavalit prin nuca de cocos si sa ne spunem tot. TOT. Sa nu ne mai intristam, ci sa ridicam ochii in ploi de micsunici pe strada Parfumului, cu gard viu de suflete albe. Sa nu ne oprim din a ne spune mangaieri, sa cernem nisipul cu degetele de la capatul lumii. Sa ne cataram pe liane si sa ne invelim veselia cu coaja de mesteacan!

Sa fugim, oameni, sa fugim!

In piata cotrobaie anotimpurile

Sambata dimineata imi face cu mana soarele prin fereastra, imi ridica pleoapele si imi da vant in baie sa imi racoresc genele. E o lene placuta cand stii ca te trezesti cu placerea de a face cu ochiul zambetului de pe cealalta perna si nu metroului. Pasesc desculta, sa simt racoarea. Iar din strada se aude forfota, cea in care o sa ma pierd in cinci minute. Cobor de la etajul meu cu bicicleta, ma indemn in mangaierea ce razbate printre frunze aiuriu si urc treptele coplesite de trecatori. Acolo ma duce sambata, dimineata, in locul acela atat de plin de miresme si povesti, in piata anotimpurilor.

Iar azi e primavara. Invazie. Ma intampina mormane de lalele liliachii, franjurate sau nu. Si liliac laleliu, narcise ca stelele, lacramioare fragede si garofite colorate de pictori nastrusnici.

"- Trandafire, mai traiesti? E batran, saracul, nici nu mai aude." Le spune batrana, mai mult pentru mine decat pentru dumneaei. Rasturnat pe-o parte, la soare, ducandu-si zielele pe dulcele caldaram caruia, in mintea lui mica, ii spune "acasa". Catelul cu blana colorata de o viata libera si grea. Cel mofturos si-a gasit loc in cutia de carton a floraresei. Sunt paznicii si prietenii tuturor. Daca esti om bun, se tin dupa tine pana strada te ia in primire.

E vremea ridichiilor de luna ca doar n-or fi de soare. E plin de mustati in piata, primavara, dar mustati de ceapa verde, de lobode si salate, de patrunjel si marar. E un fel de inceput de samba de la Rio, in rosu si verde.

- Domnita, un bujor? Daca mi-a spus ca sunt frumosi ca mine, am luat trei. Ii miros si obrazul mi se imbujoreaza (cum altfel?!) de o atingere delicata. Petalele se lupta cu fumul gros de mici de la baraca din colt. Oamenii pietei, pofticios rupand painea cu maini obosite, isi iau pauza de masa. Le e pielea parguita, hainele prafuite, ghetele scofalcite, unghiile murdare, dar mi-e drag sa mananc din mainile si truda acestor oameni. Ii aleg dupa fata, sa fie de-ai nostri, dar si dupa marfa, sa nu cumva sa ma pacaleasca.

Stau in colt si privesc fascinata la reteaua de ulite dintre tarabe. Curg oamenii, colorati, comozi, visatori, cu narile puse la incercare, adulmecand pastarnaci si teline. Te cheama, te trag de maneci, iti striga cu pronume de politete pietarii. El cara plasele, eu car florile pe care mi le-am servit din lipsa lui de inspiratie. Iar in jur am mormane de rosii, de pepeni de Dabuleni care ma cheama inspre origini. E deja vara si ma invadeaza castraveti drepti, carciumarese de la bunica si margarete din faneata de acasa. Soarele arde, oamenii fac vant toropelii cu o felie racoroasa de lubenita. Ochii incep sa-mi treaca vioi de la o taraba la alta, ferindu-ma de spinii trandafirilor si aducandu-mi aminte de mirosul de pamant al cartofilor. E vara si nici n-am simtit cand am mai crescut un anotimp.

Si nici n-apuc bine sa ma bucur de capsune si cirese, ca imi rasar in gramezi gogosari babani ca niste obraji de copil intarcat. Imi miroase a cimbru si a muraturi si parca o aud pe mami impungand cu undreaua gogonelele pentru a le aseza pe pat de frunze de telina. De peste tot ma bazaie albinele, pesemne ma confunda cu toata pleiada de micsunele si crizanteme din jur. Si dovlecii, draga Doamne, dovlecii stau portocalii in gramezi si se coc in fala proprie pentru ca nu cumva sa scape nerumeniti din tava cuptorului iernatic. Toamna se numara bobocii si se aduna recoletele. Fur o pruna vanata de atata stat cu capul in jos, dar tot imi fac cu ochii perele pergamute ale vecinului. E frumoasa si faloasa conopida, dar nu pot renunta la coceanul verzei, asa ca imi iau una romaneasca, nu de Bruxelles pentru ca sunt mai patrioata din fire.

Vine vremea strugurilor brumati, a nucilor lemnoase si a merelor ionatane. Se strecoara iarna, frigul; mi-e dor deja de harmalaia de acum 2 anotimpuri, de o rosie muscata in plina strada, de batranii alenea pigulind pe la tarabe. Trandafir, cainele, se muta langa o gura aburinda a retelei de caldura, de pe mese se scurg turturii verzei murate, din butoaie si galeti rasare alba, branza, de dupa colt rasare tanti Ilinca si imi vinde usturoi impletit in frunze de porumb. Micii sfaraie fara oprire, lumea-si sufla in fulare si pun in sacosa 3 fructe tropicale si 1 fir de frezie fara miros, asteptand sa vina iarasi primul anotimp.