Despre toate astea...

A venit toamna. Cad frunzele. De ieri, ploaia nu mai conteneste. Staaai, nu-i o compunere de clasa a IV-a!

Sunt pesti care inoata in acvariu. Fericiti. Canta un playlist cu Mozart. Apa a fost improspatata si nu mai uiti sa le aprinzi lumina si sa le dai de mancare zi de zi. Iti plimbi degetul pe sticla pentru ca stii ca il vor urmari. Cataracta l-a facut pe unul dintre ei sa devina apatic. Mereu te gandesti la el, cat sufera. Ce poti face? Ai fost la farmacii, te-ai informat pe internet. Nu se trateaza definitiv, doar se tine in frau.

Cine te pregateste pentru toate astea? Ai timp sa iti scoti hainele de iarna de sub pat si sa le pui in dulap. Puloverele sunt mototolite ca niste hartii stranse in doi pumni suparati. Ai timp sa iti speli incaltamintea scofalcita de vara, sa o pui la uscat in balcon tocmai acum, cand ploua si e frig. Cand se vor usca, cine stie cand, le vei ascunde in rucsacul de munte pana in mai. 

Mergi pana la Ikea si te uiti, mai intai, la sutele de masini din parcare, apoi la miile de oameni din magazin. Ce furnicareala pe o vreme batuta de vant! Nu esti ca ei. Inchizi robinetul la apa sa nu curga prea multa pentru ca tu ai, in timp ce altii o refolosesc cu ceilalti din familie. Refuzi cu inversunare punga de plastic de la Mega Image, cu zambetul pe buze, scotand din rucsac cartofi, piersici, patrunjel si ciocolata amaruie luate de pe raft. 

- Uitati, nu mai am nimic in rucsac!

Te simti din ce in ce mai diferit. Nu ai vicii, nu faci excese. Cumperi cate putin, sa nu se strice, sa nu se invecheasca. Ai haine de la altii. 

Mergi la Ikea sa iei in final niste material de perdea... sau de draperie... doi intr-unu' sa fie. Mai bine asa. O vei coase chiar tu pentru ca poti, pentru ca ai timp, pentru ca esti tu cu tine si pentru ca iti place sa stii de toate. Si vei gauri si peretii care nu se lasa gauriti pentru ca vrei sa fie cald si intim. 

Ai timp sa dai drumul la o lumanare parfumata si sa iti faci ceai pe care sa il bei din cana cu Paris pe care ai gasit-o intr-o cutie la fostul loc de munca. Cadillacul roz e mai frumos langa lampa cu sare de Himalaya care imprastie o lumina portocalie pe birou. 

Ai timp sa le raspunzi prietenilor cu mesaje lungi, pe care le trimiti ca pe niste scrisori. Sunt prietenii tai care s-au imputinat pentru ca asta face timpul, ii impuntineaza si ii face mai buni. Si le scrii cat de bine e sa fii tu, sa muncesti din greu pentru tine, sa inveti lucruri noi pe care acum o luna nu le stiai. Le spui cum te dor ochii pentru ca de dimineata de la 7 pana seara la 10 si ceva tu lucrezi la calculator. Totusi, ai inceput sa faci exercitii de ochi. Din cand in cand, te ridici de pe scaun sa mai mananci cate ceva, sa bei apa, sa dansezi, sa faci in fuga niste gimnastica, sa te uiti la blocurile gri din cartier. Ai timp sa iesi cu oameni care iti sunt aproape si iti ofera sprijin atunci cand nu mai poti. Iesi cu ei la o plimbare, iti spui pasurile, inveti sa privesti lucrurile si din alta perspectiva si o iei de la capat un pic mai intelept. Ai timp sa ii iei in brate si sa te plimbi cu ei pentru ca asta iti place tie, sa pui picioarele astea hodorogite deja sa te plimbe pe afara, pe unde se traieste.

Ai timp sa gatesti si sa faci piata, sa te bucuri de mirodeneria de la tarabe, de oamenii care forfotesc, sa faci gimnastica de dimineata si sa incerci sa faci ceva cu lustra cheala din tavan. Ai timp sa faci fotografii sapunului natural pe care inca il pastrezi pentru momente ca acestea, pentru idei care scapara si nu trebuie lasate sa zboare. Stati, pasari, nu plecati! Sunt cocorii, care zboara in V...

Ai timp sa privesti porumbeii care au iesit la zbor cat a fost vremea buna. Ai timp sa speli geamurile si usa zangalite de maini ude, de stropi, vapori si praf. Sa stergi de praf fiecare coltisor si sa iti aduci aminte de povestea fiecarui lucrusor uitat de vreme. La naiba, urasti sa stergi praful, dar uite si tu ce istorie renasti cand faci asta! 

Ai timp sa citesti seara de seara, chiar si dimineata, sa lenevesti cu laptopul in brate si sa te uiti la documentare recomandate de prietena ta plecata in Lyon pe care o iubesti tare mult. Vezi Humans care te copleseste si te scoate la iveala asa cum esti: mic, cu povestea ta care e imensa pentru lumea asta. Nu esti ca ei, iti mai spui o data. Esti omul acela care sta pe loc si in jurul lui totul se misca repede. Tu inveti sa ai rabdare si sa fii cat mai putin risipitor. 

Cine te pregateste pentru toate schimbarile? Pentru timpul petrecut cu tine de care te sperii atunci cand il imparti cu cineva? Cine te pregateste pentru bucuria asta? Cat de teama iti e sa recunosti ca da, oricat de mult iubesti pe cineva, ti-e atat de bine sa fii cu tine din cand in cand? 

Ai timp sa iti recapeti fortele si increderea, sa iti dai seama ca faci bine, chiar daca nu faci ca ceilalti, ca poti zambi si ca te poti bucura de ordinea ta, de curatenia ta, de stelele tale, de pilota ta umpluta cu fulgi care tine de cald cat esti singur. 

Nu esti ca ceilalti. Fruntea ta tot incruntata va fi, gandurile tot vor sapa la cele doua santuri dintre sprancenele tale. Gandurile se invart ca tiribombele. Nu esti ca ceilalti pentru ca mereu te gandesti la cei din jur, sa fie bine, sa nu fii in plus, sa nu superi natura. Nu esti ca ceilalti pentru ca vrei sa fii cineva mic, dar important in univers. Nu esti ca ceilalti pentru ca esti o pasare libera care nu se poate acomoda in colivii, pentru ca nu te adaptezi mizeriei, ci faci din caramizi vechi case noi. 

Ti-e frica de razboi, de oameni rai, de intuneric si singuratate. Daca toate astea ar veni maine, tu ai facut tot ce ti-a stat in putinta sa fii mai bun.

Ai timp sa fii tu... Cat mai e timp...

Sistem si limite

Mm... Eu incep sa ma intreb cum ar fi daca am demisiona toti tinerii. Ipotetic asa. Da, stiu, din urma vin cei ce vor sa cucereasca companiile si nici printre noi, cei ce muncim deja, nu suntem toti cu gargauni la cap. Dar daca? 

Ma intreb asta pentru ca, de la o vreme, oamenii din jurul meu demisioneaza. Or fi doar prietenii mei asa? As zice ca nu.

N-as spune ca e lene sau fuga de responsabilitate, ci de altceva. Poate ca e perioada noastra hipiota. Din cate am vazut, constatat, discutat, asa aleg ei sa iasa din “sistem”, constient sau nu. Isi iau lumea in cap si ori muncesc pe cont propriu, ori transforma pasiunile si visele in mici afaceri, ori o iau la pas prin lume cu couchsurfing si outostop-ul, cu speranta la bunatatea lumii. 

Noi de ce muncim in corporatii si spunem ca nu e de noi asa ceva? Pentru ca suntem platitori de chirii, devoratori de viata, cu accese culturale si sportive pronuntate, frizand hipsterimea si avem nevoie de bani pentru toate astea? Ceva rau pana acum? Am putea avea o viata simpla, adusa la stadiul nevoilor de baza. Si atunci am putea munci la librarie, zic, pe un salariu de cel putin trei ori mai mic, anonimi, cuminti in banca noastra. Oare am fi impliniti cum ne inchipuim acum?

Totusi, cine mai face agricultura? Sau ne-ar placea noua sa incercam? Cum ar fi daca ne-am reintoarce la gradina noastra de langa casa? Pentru ca nu stiu cat vom mai avea de mancat si, cel mai rau, nu stiu cat vom mai manca sanatos in ordinea asta a lucrurilor.

Incepem sa gandim mai spiritual banuiesc. Natural, firesc. Asta cred acum. Nici nu stiu daca e bine. Pentru mine e, dar la mine, totul a inceput de pe la cinsprezece ani, cand am pus mana pe niste carti si am inceput sa ma aprofundez in religie. Am habotniciti nitel, dupa care am ramas cu niste urmari bune, de cumpatare, bunatate spre care tind in continuare si la care lucrez mereu. Apoi am avut o perioada de ratacire cand am venit din provincie in Bucuresti - perioada facultatii. O negura totala de pe urma careia am ramas cu un cosmar repetitiv: dau examen la matematica si nu stiu nimic. Halal de facultate! Baga frica in oameni, in loc sa ii lumineze si zau daca mai stiu ceva din acea perioada in afara de tampeniile pe care le faceam ca o novice ce eram. 

Apoi a aparut cineva care a trezit viata in mine, a dat deoparte letargia si mi-a soptit nestiut sa pun mana sa traiesc. Atunci am inceput sa calatoresc, sa voluntariez, sa spun “da” si apoi sa vad eu cum o scot la capat, sa fotografiez, sa ma plimb, sa socializez, sa citesc si altele, adica am inceput sa FAC. Mi-am insusit termini precum echilibru, deschidere la minte si la suflet, iubire. Cand ajung sa stapanesc, insa, apare alt nivel, de la ceea ce mananc pana la ceea ce gandesc si simt. Si incepe iar nebunia, dansul. 

Acum sunt in momentul in care imi dau seama cate greseli au fost in lumea in care m-am dezvoltat, pornind de la scoala. Culmea e ca eu si cei din jurul meu ne dam seama de toate acestea si nu prea ne-ar mai veni sa facem lucrurile la fel. Cum ar fi daca nu s-ar mai duce copiii la scolile astea care ucid creativitarea, care dau note si nasc invidii intre elevi, care catalogheaza drept lipsit de viitor un tanar care nu ia examenele la matematica, care ucid orele de desen, sport si muzica, care nu scot copilul afara in frig, in ploaie, in soare, care ii invata ipoteze si nu realitatea, lectii plastifiate si nu traibile? Am aflat de scoli alternative, care fac lucruri minunate.  

Nu mai zic de “asa (nu)se face”, lectie pe care ti-o pune comunitatea in brate de cand esti mic: nu te juca in noroi, nu te uita la scenele de dragoste din filme, acopera-ti capul si stai pe partea stanga in biserica, casatoreste-te, fa pomeni, tine mainile la spate, nu vorbi la masa, mananca tot din farfurie, spovedeste-te! Asta cu spovedania ma scoate din sarite si nu e singura. Atatea limite care ne inhiba si ne fac sa ne fie frica de ideile, temerile, sentimentele, imaginatia noastra. Ne e teama sa fim sincerci cu ceea ce suntem si ce facem. "Nu e bine sa fii sincer!", ni se spune. Atatea limite care ne vor ca altii si nu ca noi. Ma gandesc pana si la banala mancare: am fost obisnuiti de mici sa mancam intr-un anumit fel si acum, ca avem acces la atatea si atatea noi provocari, ramanem in cutia noastra. Adeseori, cei ce ne schimbam obiceiurile culinare suntem catalogati cel putin ciudati sau de neinteles. Pai cu asa bogatie de produse, de ce nu? Avem atata viata incat sa ne preocupe mereu ce face vecinul?

Eu simt ca ceva incepe sa se propage in lume si imi doresc sa reauseasca. 

In acest moment, eu am ales sa schimb ceva, sa ma urmez pe mine, cea creativa. E cazul de ceva mai simplu. Sinceritate, senin, vise si impliniri, idei si entuziasm, libertate (inca nu deplina), iubire sunt. Sa mesteresc ceva cu ele imi ramane.

Azi

Azi imi vine sa-mi ies din mine. Sa-mi zbor creierii cu aer tare. Cu ceva muzica la pian si cu ritm de ropot. De ropot de cai. Azi nu as vrea decat sa fiu. Si sa dansez cu mine. Doar cu mine. 

Azi nu vreau gandurile altora, nu vreau s-ascult de nimeni. Nu vreau sa raspund la telefon. Azi vreau sa uit toate povestile auzite. Ma simt prea plina de povesti. Prea. Si vreau sa ma descarc ca un fulger. Ce-as lua cu mine daca as fi o tornada? Nimic. Nimic! E bine sa te simti gol. Si tornada. Sa te-nfurii. Sa mai stergi din rautatile si mizeriile de pe Pamant. Si pe ale tale. Sa te scurgi ca o ploaie. Ca un rau. Sa plangi ca el.

Azi port rosu. Rochita mea rosie care amageste pe toata lumea. La 6:48 erau 13 grade in Suceva. De ce la ora aceea? Dormeam asa de bine! Aseara mi-am tuns bretonul singura. Aiurea. Asa cum era si inainte. Si azi am pus rochita rosie sa se potriveasca cu bretonul meu reinventat. Ca o primavara. 

Pulseaza melodia asta in mine. In timpanele mele visatoare. Simt si cald, si rece. Sunt. Nici trista, nici vesela. Azi sunt aievea. Doar cu urme de melodie in timpane. Azi nu vreau nici sa zambesc, nici sa plang. Tac. Si as tacea. As vrea o zi in care sa tac. Si apoi sa vorbesc din nou cu mai mult drag. 

Azi am terminat de recitit Jurnalul. A doua oara consecutiv. Si sunt plina de ea, de Oana. De fapt, de mine. Si uite ca nu sunt singura, dar azi vreau sa fiu cu mine. Azi simt o melancolie. Dar mi-e goala mintea de amintiri. Si nu vreau vesti. M-as invarti sa ametesc. Sa vad cer de jur imprejur. Si sa am stanci aspre sub picioare. Sa simt cat de puternica e lumea. Si eu sa fiu slaba. Sa ma zgarii in talpa. Ca sambata, cand am mers prin apa raului. 

Azi mi-as desface pieptul. Cateodata simt nevoia sa scot din piept tot ce e carne. Sa-mi trozneasca coastele. Si apoi, sa iasa de acolo fluturi. Asa cred eu, ca ar iesi fluturi. Fluturi din suflet. 

Azi am sa pictez din nou. Si melodia cu pian sa se repete. Sa sune tare, sa nu mai aud strada. Sa ma aud pe mine: gandurile si bataile inimii. Sa-mi aud sentimentele cum se calca in picioare in mine. Azi vreau sa ma ninga mult. 

Nu sunt furioasa. Sau sunt. Dar nu pot spune exact. Din prea multa prietenie. Lumea vrea prietenie. Ce trist! Eu vreau sa urc in mine. In afara mea. Si sa ma ninga. Da, iar. Azi simt ca stiti prea mult. Si v-as sterge mintile. As pune in loc de ele un sunet de muzicuta. Si v-as invarti si pe voi, s-aveti in jur numai nori, si cer, si vise, si inserare. Mult violet. Si verde. Ca in acea fotografie ce imi place mie tare. 

Azi vreau o scara pana la stele. Si de acolo sa zambesc amar, uitandu-ma in jos. Sa ma rostogolesc de acolo pe bolovani albastri, inoptati si infrigurati. Si sa ascult cum canta soarele. Sa-mi trimit glasul pe pamant intr-un minut si jumatate. 

Azi as vrea sa am din nou 8 ani, sa zburd cu Steluta. Sa-mi fie frica, dar sa simt ca imi zboara vantul prin par. Sa se-nsire pamantul sub picioarele ei. Si eu sa alerg din calea prezentului. Azi vreau sa zburd cu acea manza cu stea in frunte. Ca atunci.

Nu-i nimic de inteles. E doar azi. Si nu am nimic. Dar imi place o melodie, sa o ascult tare in timpane, in pieptul cu fluturi: http://www.youtube.com/watch?v=9MUA9hoDa40

Maine? Nu stiu.

A calatori

A lua pe talpi praful unui loc, a privi oamenii, a alege stradute mici pentru viata de zi cu zi, a-ti asuma labirintul in care deja ai intrat. A trage aerul in plamani, a ajunge pe varful muntelui si a uita ca esti om, ca ai fiecare muschi incordat, ca ai lasat in urma lumea aceea zgomotoasa si ca ai depus un efort peste puterile tale. A-ti imagina cuvintele, a te vizualiza intr-un loc pe care nu il sti decat din randuri de carte. A fi omul potrivit la locul potrivit, transformand orice lucru care pare negativ intr-unul pozitiv.

Lumea ne trage cate un semn de exclamatie uneori. Drept in fata, ca un paravan. Si ne arata ca am cam neglijat parti din noi: cunoasterea, regasirea, linistea, ascultarea naturii sau a strazilor ticsite, a povestilor oamenilor simpli, iubirea.

Cand plec undeva ma las purtata de intamplari. Stiu ca ele ma vor conduce acolo unde e cel mai bine si ma supun menirii, implicit naturii. Cand calatoresc, de fapt haladuiesc. Exista un sir nastrusnic de coincidente care ma duc intr-un loc. Mereu am avut parte de mici obstacole care s-au topit in momente unice.

Ce-i drept, nu agreez ideea de vacanta generala.  Asta inseamna ca nu ma duc intr-un loc sa-l trec prin stomac, desi ar fi incomplet sa nu incerc din mancarea, muzica, bautura sau soarele de "acolo". Asa cum spunea si Oriana Fallaci (femeie jurnalist), fac totul cu pasiune. Altfel nu as mai fi eu. Dar nu judec pe nimeni. Fiecare are dreptul de a alege ceva ce i se potriveste. Cand plec undeva, eu descompun acel loc. Si il inhalez ca pe aer, il fac sa fie cat mai viu in mine. Ador oboseala descoperirii si sunt inversunata sa merg, sa nu ma opresc. Trag si pe altii dupa mine. Lupt pentru ei. Sa-mi fie cald, sa-mi fie sete, sa ma doara spatele, sa vad cat mai multe. Sa merite sa stau la o masa alaturi de batranei cocheti, sa zambesc cu o inghetata in mana sau sa incerc o mancare locala. Acestea trebuie castigate si degustate ca niste prelungiri ale unor momente de descoperire.

Imi place orasul, sa aiba urme de oameni, sa fie putin prafuit si putin invechit, sa ma ametesc uitandu-ma la tot ceea ce forfoteste in jurul meu. Sa ii caut prin cotloane si sa-l las sa ma invadeze. Dar imi place si intre nori, cu ceturi apasatoare, cu colturi de stanca si senin cand nu te astepti. Cineva imi spunea ceva ce mi-a ramas aievea in mine si mi-a adus aminte ca mi-e dor de munte: "Eu acolo traiesc cu sufletul, in natura. Cu trupul inca e greu si nici n-as vrea, fiindca natura cu greu ne iubeste inapoi." Si am facut ochii mari, mai mari decat sunt deja. Din fetita muntilor am devenit a soselelor, dar ar cam fi vremea sa le imbin.

A calatori, pentru mine, nu se rezuma doar la durata dintre zboruri sau drumuri. A calatori inseamna a impartasi apoi, cu ceilalti. Inseamna o esarfa pentru fiecare oras nou pe care il vad, mici cadouri pentru cei dragi. A calatori nu inseamna neaparat odihna. A calatori inseamna a rade cu gura pana la urechi cand e cazul, a tacea cand e cazul, a asculta cand e cazul. 

Imi plac...

(Fotografie facuta de Peter Lindbergh)

Fotografia. Si mai mult Robert Doisneau. E ghidus. Ca si mine. Ma pierd cu totul printre galerii de fotografii si rasfoiesc cu nesat pe cei ce imi ajung aici, in inima. Van Gogh. Culoare, truda.

Imi plac pufarinele, bomboanele Raffaello si turta dulce de cand abia le prindeam in pumn. Sa-mi fie cald, indiferent de anotimp. Sa admir florile si sa vad batranei tinandu-se de mana, pe strada. Tinandu-si de mana anii. Sa ascult franturi de conversatii cand merg printre oameni si sa le pun cap la cap, construind povesti. Sa ascult muzica si sa ma inspir din ea pentru ceea ce urmeaza sa dau si altora. Sa studiez comportamentele si sa pierd vremea cu prietenii, fara niciun ban in buzunar. Delicios.

Sa rad... Da. Mereu se gaseste cate cineva care ma indeamna sa rad. Inca de cand eram in clasa a VIII-a, profa de fizica mi-a spus ca voi obtine multe cu zambetul meu. Oare?

Sa scriu. Aici, pe hartii, pe telefon. Oriunde. Sa vorbesc cu oamenii despre orice glumind, gesticuland. Sa imi umble cineva in par. Ahh... Simt ca imi iau zborul. 

Sa ploua si sa nu ma grabesc. Eu si picaturile care cresc lacramioarele. Sa fac copiii sa rada. Imi iese intotdeauna. :-) Sa ma zbat sa obtin ceva si sa cer mai mult de la mine si de la cei din jur. Aici sunt sacrificiul si lupta care ne inalta. Am furat cuvintele astea. Da. Sa fac tot ce pot sa imi inving fricile. Sa vorbesc cu parintii mei.

Sa descopar fiecare anotimp ca si cand ar fi prima data. Soare rasare, soare apune. Dar ca iarna nu-i niciunul in spirit. Sa urc pe munte si sa ma rastorn in zapada. Contempland cat de frumoasa e natura. Sa citesc la metrou si sa ma imbrac colorat. Traiesc in culori si daca nu as citi, mi-as pierde culoarea.

Floarea soarelui, dar parca iubesc din ce in ce mai tare lalelele si muscatele de pe veranda de acasa. Prajiturile cu crema si cu nuca si focul cu lemne din casele vechi. Bulinele si esarfele. Am primit o esarfa cu buline. 

Sherlock Holmes. Obsesiv. Cred ca avea dreptate tatal meu cand imi spunea ca mi-ar sade bine ca detectiv. Nu mai stiu imprejurarile; eram tare mica. Delta si oamenii cu ochi blajini. Cu tot cu nisip, praf, miros de peste si saracia ei curata. Sa bifez orase pe harta. Sa ma comport ca un copil cu (r)Irina si sa dorm la Mari. Sa merg la concerte si sa privesc cum ninge. Inchid ochii adeseori si ascult muzica. Si un baiat sensibil ca o adiere de vant.

Sa aflu ascunzisurile oraselor, sa am mult spatiu si verde in jur. Mai greu in capitala, dar am eu oazele mele. Oamenii care rosesc si feminitatea. Le gasim greu, dar am chiar langa mine si in mine. Cuvintele cu subinteles si veselia. Imbratisarile... daa... cele care te descotorosesc de ce-i mai rau si iti aduc un sarut pe buze. 

Dezordinea Bucurestiului si acum "Go Do". Sa fiu deschisa si, de fapt, sa nu sti mai nimic despre mine.

Am fost la bal. Am fost la plimbare.

                                     

(Imagine preluata de pe http://www.cadouri-grozave.ro)

Am fost la Balul Francofoniei. Cativa invitati, multi organizatori, unii emotionati, altii dezinvolti, unii spasiti, altii infipti, demni de lauda pentru efortul organizarii acestui eveniment. (https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10150719949468746.424253.53544058745&type=3)

Impresia cu care am ramas insa, dupa aceasta seara, este ca nu putem pretinde ca mai avem cochetarie, maniere. Cel putin, nu ca in trecut. Nu ne mai invata aproape nimeni si suntem putini cei ce ne nastem sub semnul etichetei. Pe de o parte e bine, pe de alta e rau. De ce? De bine pentru ca asa ne individualizam, ne purtam personalitatea fara a ne incadra in reguli, fara a ne intepeni in corsete; rau pentru ca am pierdut activitatea de grup, bunul simt reiesit din bunele maniere, bunul gust dat de tiparele croitorului.

Pe vremea taranului imbracat in in si panza aveam momentul horei, cand lumea isi impreuna mainile si batea pamantul cu piciorul intr-un dans al curtarii, al inveselirii si al rasplatei saptamanii de munca. Mai inainte, erau balurile, acelea de care citim in carti sau pe care le vedem in filme. Erau dansuri de societate, era un ritual al hainelor, al conduitei. Acum avem cluburi, discoteci, haos zbenguit, dansuri, gesturi, culori, muzici. Un balast. Si cum o fi mai bine? Totul devine nostalgie la un moment dat.

Dar la balul care s-a dorit bal am simtit stangaciile, am vazut nepotrivirea incaltamintei sau bijuteriilor cu rochiile, gesturile timide din cauza de nesiguranta la o rugaminte sau o invitatie la dans. Si mi-am  dat seama ca acele vremuri sunt apuse. Si acestea vor fi la fel.

M-am plimbat cu doua caractere diferite in sens opus, pe strazile orasului. O persoana pe care o redescopeream dupa multa vreme si o persoana pe care o redescopeream pentru a nu stiu cata ora. Prima m-a facut sa-mi fie dor de a doua, a doua m-a facut sa privesc la prima cu gandul ca sunt oameni cu care nu sunt compatibila din start. Si am realizat ca exista momente cand nu mai lasi pe oricine in viata ta. Pentru ca ai deja oamenii pe care ti-i doresti in jurul tau. A fost o plimbare memorabila, am conchis, a doua zi.

Eram sambata dimineata, cu parul ravasit, dar cu un somn dulce la activ, in care nu m-am mai trezit din cauza motanului, in ditamai apartamentul, la etajul 4, blocul cu bulina rosie de pe Vaile Lascar. Si somnoroasa, cu gandul la concertul de jazz si la furtuna din seara anterioara, dar si la filmul in doi care se infiripa din mesajul meu, cu niste pantaloni care nu erau nici pe departe masura mea, am reusit sa ma scol lenes din pat si sa imi fac vant spre strazile Bucurestiului. Am vazut ca erau pomii infloriti si aveam langa mine acele fiinte cu care rad din nimic si care imi ingaduie sa rup o crenguta fara sa par rupta din secolul XXI. Vantul batea si zburau cu el si zambetele noastre lenese, optimiste. I-am trimis mesaj mamei mele sa ii spun despre inflorirea pomilor. Iar acasa aveam lalele albe. 

Asa ca... prefer plimbarile, iar balul il las pe alta data. Si, daca cineva a scapat neinformat, mi s-a pus rau de tot pata pe buline (a se vedea si pozica cu urmatoarele achizitii). Iar in ton cu bulinele mele, vine si acest filmulet colorat: http://www.youtube.com/watch?v=Hh-o5g4tLVE

Delicate

(Multumiri pentru fotografie catre Anna Nemoy)

In ultima vreme simt nevoia de lucruri simple. Cum ar fi sa nu-mi mai storc creierii printr-un birou, ci sa o iau la sanatoasa si sa simt miros de pamant. Cum ar fi sa alerg iar dupa flori si sa fluture cearsafurile proaspat spalate pe culme. Sa stau la soare si sa admir trandafirii de pe alee. Sa ma duc cu familia la gratar, in vale, de ziua mea. Sa colind gradinile si sa adun plante medicinale pentru iarna. Sa ajung seara acasa, cu picioarele prafuite dupa ore de joaca.

Sunt putin ticsita de agitatie, zgomot, oras, tehnologii, sosele, scartait si carburanti. Vreau sa bata putin vantul in mintea mea. Sau sa reusesc sa sparg aceste geamuri care ma inconjoara , sa las razele sa intre, aerul, viata. Sa se opreasca toate strategiile de marketing undeva in aer, eventual sa explodeze. Sa nu mai fie atatea reclame la orice pas, atata manipulare. Sa inverzeasca padurea si sa absoarba toate nelegiuirile Pamantului. Sa fie lumea mai buna!

Am pofta de muzica simpla, de o carte usoara, de o plimbare linistita, de flori cu parfum, de dulciuri din Moldova. Si de soare cald, de ploi prafuite care sa ma prinda cu cartea in mana. Vreau sa vad oameni cu umbrele colorate, sa primesc multe lalele si sa miroasa in casa a chiparosi pastrati in cani cu buline. Sa-mi cante sora mea din chitara sau sa crosetam impreuna in balconul nostru cochet.

Am primit o carte cu drag. Cu mult drag. "Ratiune si simtire". Dar inca nu am luat randurile la rastalmacit. Tocmai ce am terminat de citit despre omul Iisus si am simtit o liniste in mine cand am inchis-o. Am putut sa-mi simt creierul eliberat si sufletul pregatit pentru o ruga. De aceea am ales sa incep ceva fara pretentii acum, ceva care sa lase sa se sedimenteze in mine ceea ce am acumulat in aceste saptamani.

Si melodia care se incadreaza perfect in starea aceasta de pauza pe care mi-o iau din cand in cand, este Eddie Vedder - Society. Dar va spun: vedeti si filmul a carui coloana sonora este! Mai ales! Despre a trai cu tine si natura, despre revenirea la origini si nevoia de nimic in afara de ceea ce se gaseste pe pamant in stare cruda, despre tragedii individuale si nu numai.