Azi

Azi imi vine sa-mi ies din mine. Sa-mi zbor creierii cu aer tare. Cu ceva muzica la pian si cu ritm de ropot. De ropot de cai. Azi nu as vrea decat sa fiu. Si sa dansez cu mine. Doar cu mine. 

Azi nu vreau gandurile altora, nu vreau s-ascult de nimeni. Nu vreau sa raspund la telefon. Azi vreau sa uit toate povestile auzite. Ma simt prea plina de povesti. Prea. Si vreau sa ma descarc ca un fulger. Ce-as lua cu mine daca as fi o tornada? Nimic. Nimic! E bine sa te simti gol. Si tornada. Sa te-nfurii. Sa mai stergi din rautatile si mizeriile de pe Pamant. Si pe ale tale. Sa te scurgi ca o ploaie. Ca un rau. Sa plangi ca el.

Azi port rosu. Rochita mea rosie care amageste pe toata lumea. La 6:48 erau 13 grade in Suceva. De ce la ora aceea? Dormeam asa de bine! Aseara mi-am tuns bretonul singura. Aiurea. Asa cum era si inainte. Si azi am pus rochita rosie sa se potriveasca cu bretonul meu reinventat. Ca o primavara. 

Pulseaza melodia asta in mine. In timpanele mele visatoare. Simt si cald, si rece. Sunt. Nici trista, nici vesela. Azi sunt aievea. Doar cu urme de melodie in timpane. Azi nu vreau nici sa zambesc, nici sa plang. Tac. Si as tacea. As vrea o zi in care sa tac. Si apoi sa vorbesc din nou cu mai mult drag. 

Azi am terminat de recitit Jurnalul. A doua oara consecutiv. Si sunt plina de ea, de Oana. De fapt, de mine. Si uite ca nu sunt singura, dar azi vreau sa fiu cu mine. Azi simt o melancolie. Dar mi-e goala mintea de amintiri. Si nu vreau vesti. M-as invarti sa ametesc. Sa vad cer de jur imprejur. Si sa am stanci aspre sub picioare. Sa simt cat de puternica e lumea. Si eu sa fiu slaba. Sa ma zgarii in talpa. Ca sambata, cand am mers prin apa raului. 

Azi mi-as desface pieptul. Cateodata simt nevoia sa scot din piept tot ce e carne. Sa-mi trozneasca coastele. Si apoi, sa iasa de acolo fluturi. Asa cred eu, ca ar iesi fluturi. Fluturi din suflet. 

Azi am sa pictez din nou. Si melodia cu pian sa se repete. Sa sune tare, sa nu mai aud strada. Sa ma aud pe mine: gandurile si bataile inimii. Sa-mi aud sentimentele cum se calca in picioare in mine. Azi vreau sa ma ninga mult. 

Nu sunt furioasa. Sau sunt. Dar nu pot spune exact. Din prea multa prietenie. Lumea vrea prietenie. Ce trist! Eu vreau sa urc in mine. In afara mea. Si sa ma ninga. Da, iar. Azi simt ca stiti prea mult. Si v-as sterge mintile. As pune in loc de ele un sunet de muzicuta. Si v-as invarti si pe voi, s-aveti in jur numai nori, si cer, si vise, si inserare. Mult violet. Si verde. Ca in acea fotografie ce imi place mie tare. 

Azi vreau o scara pana la stele. Si de acolo sa zambesc amar, uitandu-ma in jos. Sa ma rostogolesc de acolo pe bolovani albastri, inoptati si infrigurati. Si sa ascult cum canta soarele. Sa-mi trimit glasul pe pamant intr-un minut si jumatate. 

Azi as vrea sa am din nou 8 ani, sa zburd cu Steluta. Sa-mi fie frica, dar sa simt ca imi zboara vantul prin par. Sa se-nsire pamantul sub picioarele ei. Si eu sa alerg din calea prezentului. Azi vreau sa zburd cu acea manza cu stea in frunte. Ca atunci.

Nu-i nimic de inteles. E doar azi. Si nu am nimic. Dar imi place o melodie, sa o ascult tare in timpane, in pieptul cu fluturi: http://www.youtube.com/watch?v=9MUA9hoDa40

Maine? Nu stiu.

Liniste

 

Suna telefonul, ne trezim, dam drumul la televizor, mancam ceva in graba, ne indreptam spre metrou, acelasi traseu, aglomeratie, transpiratie, naduseli, zumzet. Sinele scartaie, cineva ne calca pe picior, ne afundam in randurile cartii. Ni se mai intampla sa ascultam povesti, cateodata zambim la auzul unui glas de copil, schimbam magistrala, lumea alearga, se inghesuie pana la refuz, pana cineva izbugneste. Si iar calatorim ca niste cartite, pe sub pamant. Coboram si lumea alearga din nou. Iar noi privim. Da... privim. De ce alearga lumea? De ce se agita? De ce contra cronometru? De ce se inghesuie sa prinda ultima secunda? Ultima secunda din ce?

Zambesc. O iau incet. As vrea si mai incet. As vrea sa fie mai multa liniste.

In timp ce sora mea imi spunea sa ma imaginez pe un camp galben intr-un exercitiu de relaxare, m-am pierdut. La final radeam cu pofta, dupa ce i-am spus ca al naibii daca puteam sa ma imaginez pe acel camp. Eu eram rasturnata cu rucsacul in spate in varf de munte, cu un zambet desenat pana la urechi, storcand sangele prin obraji. Acolo ma transformam intr-o materie fizica modelabila, in timp ce sufletul imi zambea. E ceva in aceasta intamplare. Mai mult decat...

E greu sa constientizam in alergatura asta nevoia de a ne opri. Punct. Si Nu de la capat. E greu sa ne rupem de ritm. Si, totusi, spiritul vrea atentie... de la noi. Ne vrea pentru el. Vrea sa il hranim cu inhalari curate. Vrea sa ne rupem de lume si sa urcam Acel Munte. Si sa facem ceva palpabil, firesc. Sa facem ceva pentru cei din jur. Iar concluzica vine la final. De fapt, am facut ceva pentru noi.

Liniste inseamna sa nu facem nimic. Sa fim fizici si spirituali, dar nu mentali. Sau doar putin, doar atat cat sa ne constientizam golul din noi. Liniste nu inseamna cuvinte, poate doar rasete, tipete, poate un zmeu vajaind in vazduh, poate o parapanta care aluneca pe valuri de aer in privirile noastre, poate doar marea pe care o ascultam cu ochii inchisi. Liniste e acolo unde ne constientizam pe noi, unde ne apune soarele si putem  privi in niste ochi blanzi ce ne zambesc, ori intr-o carte citita intr-o curte cu flori, pe inserat. Sau poate e melodia asta de la Sigur Rós' - Fjögur Píanó? Privitul acela in gol, deasupra norilor, moale. Si imbratisarea.

Avem nevoie de liniste, mai profunda decat ne-o oferim uneori. Arareori. E nevoie sa aruncam cat colo tensiunile, sa ascultam vantul, ploaia, sa ne contopim cu natura. Da, eu cred ca linistea vine din simbioza cu natura. Sa contemplam aerul, apa, clorofila, viata. Sa observam banalitatile si sa le crestem in noi pentru ca, de fapt, banalitatile sunt mari, sunt esentiale.

Acum astept sa vina ploaia. O ascult cum foieste prin frunze in nerabdarea de a se descarca. Va ploua. E liniste. Azi e ziua Ielelor, a dragostei. Sunt undeva departe si zambesc.  

http://www.youtube.com/watch?v=1R7xUyc97Ek