Agatata de varful Ceahlau

(fotografie: Dorin Bofan) 

https://www.youtube.com/watch?v=MeyV4T_mLXI

Caldura din calorifer si gandurile catre oamenii dragi cand afara e vifornita. Departe si nu prea. O jumatate de tara distanta.

Uof, se putea sa plecam mai bine de atat! Am intarziat de ambele parti: unu-i uitucul si unu-i mosmondintul. Pe-afara ger, inauntru cald, dar geamurile tot inghetate bocna.

Muzica-i buna si mi-e bine deja. Din rauri rasar soarele si aburul cald. Viscolit, dar aurit  e imprejurul, magic deja. Din stanga, un stol de sute, poate mii de ciori incep sa se apropie de strada. Doi oameni intr-o masina rosie si mica strabat o sosea neagra cu dunga alba si un nor negru de pasari. In jur, e un camp galben - maroniu... Tocmai acum, cat de frumos! Inaintam printre ele cu incetineala si ce senzatie ciudata incerc! "Semn bun!", imi zic, de inceputuri in stoluri.

Orase patinoare. Iuhuuu, nu mai avem forta de frecare! Centura de camioane - alt patioar? Unde duce, nenica? Intarziem si mai tare. Din masina zaresc un cunoscut si ii fac cu mana. Imi zambeste incantat de asa pomeneala - doar e pustiul lui 31 decembrie. 

Zarurile se unesc la Piatra Neamt, de unde ne facem si mai subtiri pentru a ne potrivi masinii si atacam Izvorul Muntelui.

- Uite, acolo e un lac unde se aduna lebede si multe pasari si acolo un baraj, iar dincolo un lac de colmatere, si uite si muzeul, Ceahlaul, cabana... Satura-te daca ai cand! 

Gata ianuari in devenire, lasati portocalele si laptopul la degerat, puneti-va parazapezile si ce-i mai calduros prin rucsaci, mai goliti din desaga cu mancare si porniti ca e deja inserare. Va prind noaptea si biciul frigului! Desi la inceput facem joc de glezne pentru degetele bocna, ne incalzim. Si mi se pare ca traseu mai usor si mai frumos nici ca se putea! Tot nu inteleg de unde vad umbre pe zapada la ora aceea, dar ma lamuresc cu luna. Brazi avem, zade avem, jnepeni la fel, ne scotocim si de niste stanci, stele... belsug, glume si mai si. Stoarcem la nasuri ca la rufe. Urcam fara graba, absorbind straniul noptii, pe urmele altora. Ma gandesc vag la lupi, dar parca nu-mi vine a crede ca ne va iesi vreunul in cale. In rest, mai am putin si uit sa privesc in sus, atat ma las purtata de pasii de dinainte si de tunelurile padurii.

Ma aburesc in lentile de cum intru in cabana si ma trezesc intr-o atmosfera de taverna: oameni multi, caini, miros de mancare, brad impodobit, priviri atintite, ghirlande, acordeon. Facem impartirea pe paturi ca in tabera, ne ordonam pe bagaje, testam baia cea noua si... ce buna-i ciorba calda de la cabana! Merge bine cu palinca. De la o inghititura sunt in picatele. De la a doua, sunt in alte sfere. Incepe imparteala cu minuni de la pachet... ma mustru in minte ca iar am uitat sa ma gandesc la ceilalti cand am facut bagajul. Dar nimeni nu-mi zice nimic: suntem veseli. Incepem un Yams, joc caruia ii aflu tainele pe moment, iar Revelionul ne prinde calculand la zaruri. Iesim pe balcon cu tot cu sampanie, incepem o numaratoare cam anapoda, ne aliniem cu cei iesiti afara, soseste momentul si gata. Am trecut in noul an. Ma gandesc acasa ca la un semnal, acasa la parintii mei, la sora mea si la Erik. Le trimit prin aerul inghetat toate sentimentele si gandurile mele de bine si ma gandesc la veselia si lacrimile ce ma cuprindeau in acele momente in care ne imbratisam si ne uram cu totii de bine pentru anul cel nou. Astea au lipsit, dar nu-i bai, le-am avut in gand.

De fapt, ne-am trezit devreme, de cand era o dara rosiatica pe cer. Si-un nor in dunga. Numai ca pana ne-am mosmondit prin camera cu imbracatul, dupa ce capete curioase au rasarit la fereastra sa cerceteze starea cerului, vant batea deja, nori rozalii calatoreau si altii desupra negri se adunau. Era ger de-a binelea, asa ca nu prea m-am intrecut cu vremea de afara. Dar zambeam in mine si imi spuneam ca e tare bine sa fii pe munte de 1 ianuarie. Ziua a fost un fel de cuibareala la inaltime alaturi de oameni de suflet. Spre seara am hotarat sa inlaturam paturile din geam care ne asigurasera o lanoasa atmosfera de cinematograf si sa scoatem fetele in vant. Si da-i cu zapezi miscatoare si ametitoare, si da-i cu vant din spate, cu modelat zapezi si acoperit urme. Schitul era zaharisit pe fiecare sindrila si grinda cu fulgi vanturati, brazii stateau cocosati, acceptandu-si soarta, ceruri gri albastrui se topeau in viscol. Simteam o dorinta nemaipomenita sa fac o roata si am facut-o pe ascuns, sa ma zbengui, sa ma arunc in zapada. Aveam niste furnici care imi intrasera in vene si nu imi dadeau pace. Ne-am balacit de-a binelea in zapada care se schimba mereu in alta. Eu m-am lasat in grija ei, sa ma duca ea unde doreste, sa ma afunde ea pana unde catadicseste, sa ma transforme ea in ce om de zapada o vrea. Si am simtit acel straniu sentiment de frica de a bajbai calea spre cabana, desi eram la cateva minute de ea. Disparusera toate urmele intr-o jumatate de ora. Ce inmanusati erau brazii, ce dardaia cabana din toate lemnele ei si troznea de ger, ce vuia vantul prin sparturi! Si noaptea se lungea cu tentacule fine, inghitindu-ne cu totul.

Rasaritul celei de-a doua zile m-a gasit imprietenita cu doi brazi frati ce se tineau de umeri si priveau valea. Totul s-a schimbat dintr-o data, toata natura aceea cu gheata pe la margini. Si de unde totul parea incremenit, dintr-o data parca a inceput sa se topeasca de drag de soare. Ce minunata creatie, soarele! Toata ziua a schimbat ocheade cu noi.

Seara, tot cu el ne-am plimbat. Noi si mieii de pe cer. O zapada cu nuante albastrui de curata ce era crapa sub picioarele noastre. Margini de gheata straluceau lin in soare. Doamne, ce mi-a mai placut padurea aceea de brazi pe sub care am mers, toti niste mosmonditi iernatici, cu crengile plecate. Ii mangaiam, vorbeam cu ei. Simteam ca si ei imi trimit, la randul lor, salutari. Atingandu-i, ma linisteam, zambeam, schimbam povesti ce curgeau prin degete. Ce apus subtil, putin verzui, in pasteluri de Alecsandri. O capra neagra isi incerca genunchii pe o creasta.

- Sssss... sa nu o speriem!

Am incercat un traseu spre Ocolas, dar faptul ca ne afundam pana la soldul celui mai inalt dintre noi ne-a determinat sa facem cale intoarsa. Si-mi iau un moment pentru mine, desi nu sunt singura. Adulmec aerul acela rece ce imi sipcuieste usor obrazul si ma bucur de el. Ma bucur ca e putin frig si ca pot simti asta. Ma bucur ca simt ca traiesc si ca am sange care sa ma incalzeasca. Ei nu stiu ce simt si ce gandesc, dar cred ca se vede pe fata mea ca sunt la alta altitudine. Inchid ochii si ma bucur de vanticel, de zornaitul brazilor incarcati, de soarele apune, de ei, oamenii cu care comunic fara cuvinte. Inca doua capre negre, eu cu tumba mea pe dupa un lemn, scrasnet si zambete de departe. Zarim din nou Piatra Lacrimata spumata de fire de zapada si vant troienitor. Si soarele apune cu siruri de nori luminate difuz, pe sub gene de cer, in slitul deschis pentru el. Ma crampotesc cu picioarele pe vechile urme si ma mir ca nu inghet. Fur imagini si traiesc prezent. Ma rasucesc sa privesc in spate, mai storc la nasul vesnic curgator, trag caciula pentru a nu stiu cata oara si imi simt toate incordarile. Nu e greu, e o nimica toata traseul. Ne intoarcem, lasand in urma doi aventurosi care se vor intoarce peste ceva vreme, povestind despre cum s-au rasucit ei ca titirezii sau cum s-au tarat ca serpii pe zapada ce ii inghitea de-a binelea, pe un traseu ales pe spranceana.

Al treilea rasarit. Cabana e invadata de soare. Mancam ultimele ramasite (si cand te gandesti ca ceapa aceea toata a fost devorata!) si iesim afara sa citim basmul. A cernit azi noapte, iar acum isi deschide soarele genele si aureste totul, tocmai cand plecam. Spun "la revedere" Ceahlaului mergand prin praf de stele. Totul se incalzeste in mine si in afara mea. Din copaci se scutura licurici. Ma opresc sa-i privesc si incremenesc intr-un luminis plin de astfel de "vietati" - niste bobi de zapada ce se scutura din copaci, poleiti cu soare. Ma opresc adeseori sa ii privesc,  apoi imi dau drumul pe fund pe poteca. In spatele meu, oamenii imbratiseaza un copac. Se pare ca nu sunt singura zurlie de pe acolo care se iubeste cu natura.

Mmmm.. sunt trista. De-a binelea Si, totusi, fericita. Se conduce in tromba pana la Bucuresti. Cu motiv: se taie motul. Ma gandesc cum se pot schimba destine si amintiri de la un fapt mic care aduna dupa sine noi si noi consecinte, ca un bulgare de zapada.

Apusul ne spune "noapte buna!". Eu va spun: buna dimineata cu soare! :)

 O sa fie un an bun.

Oameni frumosi - Aura Popa si Dorin Bofan

Zambesc. De blanzi ce-mi sunt, de nastrusnici, constiinciosi, aiuriti si dragi.

Aura... un joc de cuvinte, un carliont care stie atat de multe despre civilizatii, un basm pe doua picioare. Dorin... un bland, un om care adoarme copiii cu vocea lui si un calator care trage sufletele de-o panza de paianjen inspre el.

Pe Aura o gasim pedaland Bucurestiul, alergand in maratoane, urcand muntii, cu ciocolata ascunsa in maneca, pregatind sucuri naturale si vorbind despre oamenii pe care i-a descoperit si aventurile ei pline de uitari. Pe Dorin il gasim in natura si, de acolo, in fotografiile pe care le imparte lumii, il mai gasim acolo unde linistea s-a-mpotmolit, poticnit deasupra ghetii sau a nisipului, privind cerul sau jucandu-se, serios cand nici nu te-astepti.

Anul acesta au incheiat o nemaipomenita aventura pe biciclete in Islanda si, de cand ii stiu eu, fac numai impartiri la doi demne de luat in seama. De aceea va spun sa nu va limitati la cele ce vor urma mai jos sau la ce gasiti pe site, eu zic sa ii cunoasteti asa, in haine de fleece si cu miros de conuri.

Ana Neacsa: Un strop din voi, un strop pentru noi! 

Dorin: Ce pot eu sa-ti spun este ca nu prea reusesc sa ma percep ca un fotograf. Si ca as vrea sa ma exprim mai bine in cuvinte, dar in final tot imaginile salveaza ziua. Poate-s mai degraba un calator care doarme si afara pentru lucrurile care-l mana. 

Aura: Zic asa: sunt un spirit zapacit si nouratic. Iubesc drumul, iar micile descoperiri reprezinta carligul in care ma prind de fiecare data. Cred ca poti calatori citind un sir de cuvinte potrivite si  ca alteori poti citi un om ca pe o poveste. In fiecare zi impachetez si despachetez noi dorinte. De multe ori ma cert si imi propun sa actionez mai iute, alteori mai delicat, dar de cele mai multe ori cu consideratie, luand in calcul lucrurile pe care s-ar putea sa nu le cunosc inca. 

Ana Neacsa: Pe voi v-am cunoscut drept calatori si in aceasta toamna ati incheiat un proiect care mie mi-a mers la inima. De aceea se cuvine sa va intreb cum au fost calatoriile voastre la inceput si cum sunt acum, dupa inconjurul Islandei pe bicicleta? 

Dorin: Pai prima oara am mers impreuna in Crai si-am stat in cortul meu de o persoana pe creasta. Ne-am ingramadit unu-n altul si-a fost bine. 

In Islanda am stat mai mereu la macar doi metri unul de celalalt si ne-am certat zilnic. Asa ne-am descoperit slabiciunile și-am avut timp suficient sa le-ndreptam. Ne mai imbratisam din cand in cand, dar nu aveam prea mult timp pentru romantisme. Era de pedalat mult si trebuia sa mai fac si poze si sa filmez. Plus cercetat harta si alte detalii organizatorice. 

Acum nu stiu cum e, ca inca n-am plecat impreuna intr-o calatorie mai lunga. Eu am tot fost pe drumuri, dar Aura e corporatista, asa ca mai avem de asteptat zile de concediu si ceva bani. 

Aura: Cred ca pe noi toate drumurile ne duc pe munte. Amandoi avem tendinte centrifuge si am dori sa cucerim la pas tot pamantul. Oricum am face, stim ca interesul fata de natura contureaza din noi o echipa forte si, astfel, destinatia cade de multe ori in plan secund. Tot scanteiul se petrece afara, desi e drept, unul are mai mult timp decat altul, prilej de cearta si iscusita tortura. Altfel, calatorim si in paralel: in locul turelor in care nu pot participa (cele intinse pe o durata mai lunga), caut iesirile de weekend cu trupa de montaniarzi cu care, de altfel, am inceput primele poteci. Si exista si momente de revansa. De pilda, in weekend-ul in care am mers in Cozia, am prins o vreme deosebit de fotogenica, in timp ce Dorin se lupta cu un cer senin si anost in Pirinei. 

Ana Neacsa: Cine e cu soarele rasare si cine cu soarele apune? 

Dorin: In calatoria asta n-am reusit de prea multe ori sa ne trezim devreme. De obicei ne urcam pe biciclete in jur de ora 12. Trezirea matinala o faceam doar daca aveam de strabatut multi kilometri in ziua respectiva, daca luam micul-dejun pe la unul din hotelurile de langa campinguri (am optat pentru varianta asta de multe ori, fiindca era foarte avantajoasa) sau daca ieseam eu sa prind rasaritul, lucru pe care l-am facut de prea putine ori. 

Despre Aura pot sa-ti spun sigur ca doarme oricum, oricand si oriunde. E mult mai somnoroasa decat mine. Dupa ce ne instalam in cort, deseori dupa apusul soarelui, eu ramaneam pana tarziu sa lucrez la imagini, in timp ce ea visa frumos. Deci ca sa-ti raspund concret la intrebare - eu. 

Aura: Gandindu-ma la sensul etimologic, numele meu vine de la Aurora (zana zorilor) si acest lucru cred ca are un ascendent asupra mea. In episodul copilariei imi placea sa fiu trezita cu noaptea in cap deorece acest lucru prevestea un drum, o excursie sau ceva cu iz de aventura. Lucrurile s-a schimbat intre timp si programul matinal a migrat spre alte ore. Cu toate acestea, sa te trezesti inaintea tuturor si sa pui mana pe timpul acela numai al tau, sa ai toate gandurile tale in picioare pe la sase, spre exemplu, mi se pare o treaba tare dichisita. Conditia e sa te si culci devreme. Eu una pendulez intre acest soare rasare si soare apune, dar de fiecare data respect cele 8-9 ore de somn tun. Dorin e un soare apune prin vocatie si un soare rasare prin vointa. 

Ana Neacsa: Acasa, pe drumuri… Ce luati cu voi de pe unde strabateti? 

Dorin: Pietricele, conuri, impresii si amintiri ale experientelor traite. Fiecare calatorie te schimba la un nivel mai adanc, de care nici nu-ti dai seama. Poti sa infloresti incet de tot pe interior sau poti sa cazi intr-o melancolie surda din care doar alta calatorie te mai poate scoate. 

Dupa ce m-am intors din prima mea iesire in afara tarii, din SUA, am realizat ca-mi ceream scuze in magazine, cand treceam mai aproape de oameni. Un bun-simt exagerat ai putea sa crezi, dar mult bun-simt am luat eu cu mine de pe unde am fost. Aici, noi avem asa o salbaticie balcanico-rusa in noi! Suntem mai repeziti si chiar un pic neciopliti in comportament. Nici macar nu ne zambim unul altuia prea des. Cauzele le stim cu totii, dar pe unde am calatorit, m-am intors cu acea buna-dispozitie cotidiana cu care se mai lupta inca introvertitul din mine. Islandezii - nu stiu sigur daca o au, ei sunt mai reci de felul lor. Dar au mult respect fata de semeni si o eleganta aparte in comportament ca mai toti nordicii. Insa o sa gasesti si acolo lichele si betivi. Toti suntem la fel pana la urma, cu mici diferente de nuanta. 

Aura: Am ajuns sa disloc pietre; le umflu de pe drumuri si apoi le fac cadou, iar pe altele le pastrez. Ce mai iau? Iau aminte la ce observ in jurul meu. Din cand in cand mai iau si o lectie. Spre exemplu, aventura din Islanda m-a facut sa ma gandesc mult la economia energiei, la asprimea naturii ca forta si la cat de mult ne-am instrainat de lucrurile care ar trebui sa ne ocupe viata in mod util cu adevarat (viata actuala a devenit, adeseori, prea confortabila). In rest, incerc sa iau pulsul zonei; am o curiozitate nativa pentru a descoperi cum traiesc oamenii din alte zone, cum se bucura, ce preocupari au si pe ce isi vand timpul. Mai iau pliculete de zahar pentru deja imensa colectie internationala a surorii mele. Cred ca, daca ar fi sa-si ia intr-o zi un cal, un ponei sau magarus, ar avea suficient combustibil cat sa convinga patrupedul sa deprinda cateva acrobatii avansate. 

Ana Neacsa:  Si pentru ca echilibrul cere ca, daca iei, sa si daruiesti, mi-as dori sa imi spuneti ce va doriti sa lasati in urma voastra. 

Dorin: Pai adevarul este ca astfel de calatorii le faci in primul rand pentru tine. Orice aventurier, explorator sau calator e caracterizat de o doza buna de egoism. Doar ca lumea are nevoie si de astfel de oameni, care sa se intoarca acasa cu povesti interesante pentru cei curiosi si sa deschida calea pentru aventurile altora. Am incercat sa trezim in cei care ne-au urmarit dorinta de calatorie altfel, dorinta de a merge mai mult pe jos sau cu bicicleta si mai putin cu masina. Am vrut asta fiindca inca nu sunt destui oameni care stiu sa se bucure de lumea naturala si de frumusetea miscarii prin forte proprii. Fiindca avem prostul obicei sa consumam mai mult decat avem nevoie, fiindca oricare din noi poate face gesturi mici pentru a-si reduce amprenta pe care o lasa planetei. Dar in fine, poate astea-s doar povesti de adormit copiii. Cert este ca am lasat in urma un proiect care povesteste despre cat de fain e sa pleci intr-o aventura pe biciclete. 

Aura: Curiozitate, entuziasm si un pic de neastampar. Miza trebuie sa se gaseasca cumva intre acesti termeni. Si mie, si lui Dorin ne face placere sa povestim despre locurile intalnite. Si de fiecare data cand suntem provocati sa vorbim despre aceste momente, lucram amandoi la redarea unei imagini cat mai complete. Vorbim despre oamenii locurilor, despre intamplarile rezultate din variatele diferente, puncte forte si slabe, despre spiritul locului si specificul zonal. 

Ana Neacsa: Viteza, schimbare, degradare, avans tehnologic, dezradacinare… asta traieste generatia noastra cu tot cu ceea ce o inconjoara. Ce va preocupa la viitor si ce va bucura pe voi? 

Dorin: Eu vreau sa-mi cresc copiii aproape de natura si departe de aglomeratie si beton. Si vreau asta de la cat mai multi oameni. La faza asta avem toti de castigat, inclusiv planeta. Fiindca iti e mai greu sa distrugi ceea ce iubesti. Si daca aia mici inteleg devreme care-i treaba cu natura, nu trebuie sa te chinui sa-i convingi ca, atunci cand vor fi adulti, sa-si puna fundul pe saua de la bicicleta in loc de scaunul confortabil al masinii. Cu ideea asta in minte privesc destul de senin spre viitor. Stiu ca-i greu de realizat cand nu dispui de prea multe resurse, dar n-o fi nici imposibil. In prima faza, trebui s-o conving pe Aura sa paraseasca Bucurestiul fiindca mi-e destul de clar ca e facut pentru multi, dar pentru ea nu. Daca reusesc, orice se poate intampla dupa aceea. 

Aura: Imi place noutatea, dar mai mult imi place sa trasez limita permisa acestei inerente intruziuni in viata curenta. M-am lasat de televizor de zece ani. Telefonul il folosesc telegrafic mai mult, iar atunci cand memoria imi joaca feste si ma lasa sa-l uit intr-o parte sau alta, nu sufar in absenta lui, ci zambesc complice si ma bucur de liniste. Deseori visez cum voi avea grija de gradini suspendate, cum un cal naravas ma va scoate la aer curat cand voi simti ca ma cuprinde agitatia, iar deplasarile mele catre colegii de facutate rataciti prin Europa se vor face cu balonul. Cert e ca ma bucur de posibilitatile tehnologiei, dar incerc sa nu abuzez de scurtaturile acesteia prea des. 

Ana Neacsa: Ce ati invatat pana acum? 

Dorin: Islanda mi-a spus ca mai trebuie sa fac ture lungi cu bicicleta. Lucrurile cele mai bune pe care le inveti sunt despre propria persoana. Fiindca efortul si vremea rea te imping intr-o zona in care nu prea-ti place sa fii. Si asta te enerveaza, te face sa-ti pierzi controlul, sa ridici tonul catre celalalt, sa te razbuni pentru neputinta ta. Si-apoi sa-ti dai seama c-ai gresit si sa te indrepti. Inveti despre greu, despre organizare, despre planificare, despre importanta timpului, despre cea de langa tine. In definitiv cam tot ala ramai, dar mai pui o caramida (mai mare decat celelalte) si e important. 

Aura: In viata recenta si mai precis in ultimii patru ani am invatat sa merg mai bine pe bicicleta, sa inot, sa schiez si am aprofundat cateva limbi straine. Asta mi se pare libertatea cea mai mare: sa te poti invarti prin lumea mare si sa cunosti codurile lumilor cu care interactionezi. 

Calatoria in Islanda mi-a trezit desigur interesul pentru limba vikingilor. Daca as invata-o, mi-ar aduce o dubla izbanda: nu doar ca m-as intelege cu islandezul modern, dar as putea intelege la fel de bine si textele medievale precum cele Saga. Altceva. Cred si sper ca am invatat mai multe despre rabdare. Si pentru ca sunt o persoana care isi petrece suficient timp stand cu capul in nori, am invatat povestea lor. Stiu sa deosebesc fara prea mult efort un Altocumulos de un Nimbostratus. E util uneori sa poti prevedea cu 24-48 de ore inainte cum va evolua vremea, nu? Edison spunea ca orice om care ii iese in cale ii este superior intr-o privita si de aceea invata de la orice trecator. Asa mi-am propus si eu in continuare, sa nu uit sa invat cum se invata! 

Ana Neacsa:  Aura, ne spui cea mai cea nastrusnicie de pana acum? Dorin… cea mai cea aventura? 

Aura: Cea mai mare nastrusnicie ar avea intinderea unui roman, asa ca mai bine o povestesc pe cea mai recenta. Eram in Islanda, la Vik, si tocmai ne intorceam veseli in camping. Decupez cu fermoarul intrarea in cort, ma asez prietenos pe sacul gata facut cand aud un fosnet. Indrept frontala in directia sunetului si il vad astfel in lumina reflectorului pe vizitatorul chitaitor: soarecele de camp. Au urmat vocalize de pana la opt octave pe care oricat mi-ar fi placut sa le stapanesc, curgeau ca dintr-o cascada. A doua zi nu mai era nimeni in camping. Degeaba incerca sa-mi explice Dorin ca, de fapt, noi suntem in vizita acasa la soarice si ca ne-am pus cortul fix unde avea el bucataria, eu tipam de parca asitasem la o crima. 

Ana Neacsa: Cam cat visati pe zi? 

Dorin: E periculos sa visezi daca nu pui mana si faci ceva. Reveria e placuta, e bine sa motai, dar din pacate nu schimbi lumea asa. Ce sa-ti zic... cam rar in ultima vreme. Sunt mai preocupat de lucru la visele de acum cativa ani. Sa muncesti mult ca sa creezi chestii misto e, in fapt, o activitate cam rece si riguroasa, presarata de nervi si frustrari. Dar, daca iese, te domoleste si pe parcursul ei inveti multe. Asta-i partea placuta de fapt. 

Aura: Destul de mult. Cred ca si raspunsurile acestea le-am visat cumva. Visarea mea diurna este un exercitiu creativ unde reconfigurez datele problemei, revin asupra propriilor ganduri, imaginez scenarii simultane care sa ma ajute sa regasesc raspunsurile unor framantari latente. Visez la lucrurile pe care vreau sa le invit pe la mine. Sunt constienta ca pentru asta trebuie sa merg eu mai intai in directia lor si astfel ma interesez despre cum, ce, unde, cand, in ce fel si de ce. Unele vise le sufoc inconstient cu perna. De multe ori descopar ca sunt un simplu cronofag care si-a consumat tot timpul si tot jocul. Nu-mi place acest lucru, dar se intampla des si atunci umflu alte baloane rotunde pline cu vise. 

Ana Neacsa: Incotro? 

Dorin: N-am un plan bine stabilit, dar dezvoltarea afacerii in fotografie e un fapt care are deja loc. Daca vreau sa inspir lumea, sa fac imagini super-mega creative trebuie, insa, sa am ce manca mai intai. Mai suferi, mai strangi din dinti, mai scapi cate o imagine faina, un proiect muncit. Cresti usor-usor prin lucrurile pe care le construiesti. Incotro-ul vine de la sine, iar pasiunea te alege fara ca tu sa poti comenta in privinta asta. Daca ai motivatie si-ti pastrezi licarirea, se intampla la fiecare pas ceva fain. 

Aura: Quo vadis? Spre noi, in definitiv. Mai avem de cucerit ceva virtuti si abilitati domestice, fie ca sunt ele din terenul comunicarii, explorarii sau cunoasterii pur si simplu. Cu tot avantul mai departe spre tot ce se mai poate imbunatati, reface, sau cuteza cu gandul. 

Ana Neacsa: De suflet… 

Dorin: Muntii, frigul si efortul. Si cativa oameni. 

Aura: Cuvintele bune, dorul de duca implinit, Graziella 3 La Poderosa (bicicleta mea naravasa), cicolata cu fistic cand corabiile se scufunda. Mersul brambura, vocea unui prieten pe care il credeai pierdut, efortul util precum gradinaritul sau dirijatul propriului santier, munca voluntara in echipa, invitatia la joc a unui copil care te cucereste cu necuvinte, aerul furisat noaptea prin geamul crapat care imi aduce aminte de viata la cort si de gaurile din cer pe care unii le numesc stele. 

Ana Neacsa: Ce sunt oamenii frumosi? 

Dorin: Cred ca aia care uita de ei si se preocupa mai mult de soarta celorlalti. Aia care muncesc mult pentru scopuri nobile. Aia pe care nu-i intereseaza popularitatea. Aia care-s sinceri cu destinul lor. Aia care sufera. Aia care se bucura. Aia care alearga. Aia care merg pe bicicleta. 

Aura: Nu stiu care e raspunsul. As putea sa-i recunosc rapid si sunt cateva exemple bune care au venit acum la apel in minte. Incerc prin a spune cateva trasaturi pe care le pot intui la ei. Sunt toti oamenii pe care stim sa-i punem in valoare. Sunt cei care isi propun, in special fata de ei insisi, sa faca lucrurile mai bine. Oamenii care sunt sinceri si dedicati unor preocupari alese, fie ca se numeste cresterea copilului, pictura sau farmacia. Exista un soi de aura cu care se prezinta in mod distinct oamenii frumosi. Ei zambesc cu darnicie si invart pamantul cu un singur impuls. 

(Imagini realizate de Dorin Bofan- www.dorinbofan.com)

Maroc (4)

Ziua 10

 Facem o scurta plimbare la rasaritul din port, impartind caldura mainilor si dezmortindu-ne odata cu pescarii. Soarele incepe sa incalzeasca bland de tot. Micul dejun, bogat si dulce, il luam pe terasa hotelului. O pisica mataie pe o umbrela de paie la soare. Ramanem sa lenevim pe chaise-long-uri, gandindu-ne la nazbatiile altora, dupa care pornim inspre plaja. Da… e momentul sa ma descult. Merg cu picioarele golase pe formele detaliate de reflux in nisip si le privesc cu stiinta unor "interferente". E momentul nostru, ne bucuram de el. Cu zambete. La final, dupa ce ne pierdem mintile privind si pozand plaja, imi ia picioarele si mi le curata de nisip. Ma simt copil. Mai luam cate ceva pentru dragii nostri si gata si cu portul acesta. La hotel, aflam ca Mel s-a luat la harta cu patronul hotelului pentru ca nu avea impresii prea bune despre romani. Si cand te gandesti ca nici el nu-i roman!

Drumul e greu, cu aceleasi forme valurite de relief si desert in formare, cu dealuri acoperite de copaci in forma de acoperis. Cumparam o jumatate de litru de ulei de masline cu 1 euro, rosii si ardei cu vreo 2 pentru salata pe care o visam de la inceputul vacantei. Minunat! Oprim sa bem ceai si cafea intr-un loc in care ma simt ca intr-un "Vest salbatic" stiut din filme. Gandurle imi zboara spre toti de acasa. Oamenii se uita la mine ca la un exponat cand ma pornesc prin piata, in cautare de ardei. In schimb, toti imi vand paine. Viata e grea.

Drumul e prin pustie in cea mai mare parte din timp, dar si pustiile au cate o casa cu usa inclinata in care pare ca nu locuieste nimeni. Oare ce fac oamenii aici? Cum trece timpul? Parca pe aici am apucat pe drumul gresit. Spun parca, pentru ca e singura bucatia de poveste pe care nu am reusit sa o scriu pe loc. Dar stiu ca m-am bucurat de rataceala noastra tocmai pentru ca am ajuns prin acele pustii.

Ajungem in El Jadida si cautam un Ibis pentru a scapa de surprize, dar to nu scapam de peripetii: ne cazam dupa ce se schimbam vreo 3 randuri de camere si tot la restaurant ajungem sa mancam. Salata noastra cea « ca acasa » mai are de asteptat. Baietii se fericesc cu cate o bere, asa ca avem seara de bancuri. Si de dezvaluiri. Ne simtim bine si tot ce ne dorim este ca Mel sa doarma bine de data asta pentru ca e singurul sofer, iar asta il doboara. Ne intoarcem, dar nu mai stim numarul camerei, asa ca incercam aproape toate usile de pe etaj. Dupa cateva drumuri si lamuriri, reusim sa ne gasim culcusul, sa cuibarim in cearsafurile albe si sa tragem cu sforul pana dis de dimineata.

Sa vedem ce-o mai urma. Speram la Assilah. 

Ziua 11

Cum a fost azi? Plin si frumos. Mi-am scapat aparatul foto pe jos si mi-am stricat obiectivul, am dansat cu Mel un vals in ringul sufrageriei, am gatit cu totii, am ascultat muzica frumoasa si ne-am plimbat in cel mai frumos oras pe care l-am vazut pana acum.
 
Drumul pe autostrada a fost bun. Am zacut pe iarba intr-o benzinarie, la soare frumos, cum ii sade bine boschetarului. De data asta, am scapat cu o spaga de 10 euro. « - Domnu’, domnu’, ati facut click-click, ne spunea politistul. Bine ca nu am facut de o amenda mai mare, ne ziceam noi! Dar, dragii mei, am incheiat cum se putea mai frumos. Cu desene pe pereti, o luna la patrar sau eclipsa, nici noi nu stim prea bine, cu copii fericiti, noi fericiti, cu un apus bland, cu miros de mare, cu gand de nedespartire. 

 

Assilah e orasul povestilor, cu desene pe pereti, strazi curate, albe si pline de copii. Am luat bomboane si, impreuna cu Erik, le-am impartit. Doamne, cata fericire se isca dintr-o data, pe fetele copiilor! Asa m-am bucurat de ideea aceasta care nu a fost a mea, incat am uitat de aparatul pe care il tineam in poala. Dupa ce am facut cateva fotografii cu acele zambete dintre cladiri, m-am ridicat si aparatul s-a izbit de caldaramul orasului fara pereche. Dar ce conteaza? E prea frumos aici. Cu toate acele desene, cu arborele relatiilor, cu grija pentru arta, cu spoielile care nu sunt deloc de neglijat. Parca e o incifrare a simtului artistic marocan abstract, dar intr-un loc binecuvantat. Pe acei pereti e toata dezlantuirea lor si tinta spre o liberatate mai mare. Oricum, sentimentul e altul aici. Simti ca esti aproape de Europa pe care o cunosti.

 

Ziua 12

Dimineata, inca purtand in suflet urme de dans si gust de spaghete si salate in tajine, de vin, de ameteala, ras si cald, urme ale unei seri frumoase petrecute impreuna ca intr-o familie de nebuni calatori, am iesti sa pozam din nou formele refluxului pe nisip: copacei sculptati de apa. In plus, ne insotesc pescarusi zburand si oameni cautand metale pe plaja. Ne uita lumea acolo, daca nu suna telefonul. O omleta, ultimele cumparaturi, cate ceva mic si frumos pentru fiecare din dragii mei, pietricele de pe plaja. Si un port din alta lume. Si gata. Plecam. Avem o plasa cu de-ale gurii pentru cine ne-o iesi in cale. Ajungem in Tanger, ni se iau banii pentru un loc asigurat la urmatoarea cursa cu vaporul, dar degeaba, ca tot nu o prindem. Si plutim incet, aproape la nivelul norilor ce ne insotesc, spre insoritul port de dincolo de Gibraltar. De aici incepe o cursa nebuna pentru ca ne dam seama ca intarziem. Si nu oricum, aproape ca pierdem avionul. Noroc cu cel ce n-a inchiriat masina care ne spune ca ora noastra nu e si ora lui, asa ca bice, Mel! Un nor ca o scufie sta proptit pe un varf de munte, lumini orbitoare imbraca dealurile acoperite de nori negri. Malaga este superba. Vad inca ramasite de Maroc, dar se vorbeste dulce grai spaniol. Si peisajul urca si coboara neasemuit.

Ajungem la limita, dar nenea cu masina nu prea vrea sa dea ochii cu noi. Ne lungim toate gaturile, descarcam, asteptam, si pace: nu se arata. Eehh... pai acu-i acu. Ne zicem sa lasam masina in parcare, dar nu se face. Uff... si uite-l ca vine! Dam cheile, plasa de mancare ramasa, ne carabanim si facem check in dupa o coada lunga cat Nilul, plina de romani spaniolizati. Greu se mai misca cuconita, greu! Intram dupa vreo ora sau mai bine de stat si ascultat toate povestile de viata si vizionat toate fitele Pamantului. Intram. Colac peste pupaza, ni se face foame. Cica pleaca avionul si noi stam si infulecam senvisuri si o salata zapacita, ba luam si in terminal cate ceva. Ultima strigare. Mai oameni, urcati! Stai asa ca nu-i salata gata! Gata, gata, ne cumintim. Urcam, se trage trapa si plecam. Vai de vai cu tipete, copii, inghesuiala, caldura. Dar s-a terminat. Dulce vis se face amintire. Ne afundam in scaune, tot cu mainile impreunate. Ce bine e sa-ti ia cineva fricile! Se-asterne liniste si apune soarele. Mergem acasa.

Viata nu e nimic fara iubire si fara calatorie. Maroc le-a luat de mana pe amandoua si mi le-a aruncat in suflet. Ultima parte a calatoriei in Maroc a venit cu cele mai frumoase amintiri, iar acum e ca si cand ma desprind de ceva, ajungand la finalul povestii. Dar vor veni altele. Am recunostinta in mine pentru toate acele zile, pentru oamenii cu care am calatorit, pentru bratele care m-au inconjurat din toate partile. Zambete, zambete.