Se afișează postările cu eticheta cunoastere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cunoastere. Afișați toate postările

vineri, 24 august 2012

Nu ne cunoastem. Nu suntem singuri.


(Reactie la ceea ce am mai citit si auzit...)

De fapt, obosim. Si cand obosim, vrem liniste si singularitate. Nu singuratate. Traim cu o falsa impresie ca, undeva departe, ne vom descoperi. Eu cred ca, de fapt atunci ne golim cu totul si suntem mai fizici decat oricand, iar toata simtirea noastra e simpla. 

Nu, nu ne cunoastem. Nu avem cum. Ne cunoaste doar Dumnezeu. Pe parcurs, doar reusim sa ne dam seama de niste mecanisme dupa care functionam, dar macazul se poate schimba imediat. Pentru ca vrem sau pentru ca suntem determinati sa il schimbam. Si atunci se duce pe apa Sambetei toata cunoasterea noastra de sine.

Culmea, dupa liniste si singuratate, ne intoarcem la viata de dinainte. Dar ce vorbesc aiurea? De fapt, nu suntem niciodata singuri. Avem forte, energii, fiinte in jurul nostru. Chiar daca nu glasuiesc cu vorbe, ele sunt. Asa ca, oriunde am crede ca plecam in siguratate, nu ne izolam decat de oameni. Si atat. 

Singuratate!? Cred ca o luam pe campii daca ne cuprinde singuratatea. Si chiar de sunt multi cei ce sustin ca artistii au nevoie de singuratate pentru a crea, eu nu sunt de acord. Eu cred ca artistii creeaza din tanjirea de a nu mai fi singuri, de a se face intelesi, dar si pentru ca au in suflet imense fericiri sau frumoase impliniri. Si atunci nu se justifica deloc ideea singuratatii necesare artistilor. Si mai e inca o idee in care nu cred: ca cineva te poate impiedica sa creezi. Este vorba despre altceva, de fapt: de proasta alegere a persoanelor care te insotesc in timp ce tu iti propui sa creezi ceva sau de emotiile ce intervin cand esti cu acea persoana, mai puternice decat dorinta de a crea. 

Si nici nu ne dorim sa fim singuri cu adevarat. Ajungem sa regretam acest gand imediat ce avem initiativa sa il lasam liber. Natura si caile ei.

Suntem doar prea obositi de cate ne ies in cale. Iar iubirea e prea mare pentru ca singuratatea si cunoasterea sa iasa invingatoare. Si ne stim noi toate limitele? 

luni, 4 iunie 2012

Pe urmele lui Michelangelo II

A plouat toata noaptea. Inca ploua cand ne-am trezit, de aceea mergeau povestile atat de bine la 6 dimineata.  Batranul Arno ne astepta pentru a descoperi orasul de "dincolo". Intr-o zi l-am privit involburat si verde, cand oameni ganditori il strabateau cu ochii sprijiniti in coate, in alta zi am stat pe malul sau cu o felie de pizza in mana, privind trecatorii de pe pervazul ferestrei. Mi-a placut cum facea desene pe Ponte Vecchio intr-o dimineata. Atunci mi-a parut cel mai jucaus.

"Podul Vechi", desi impovarat de magazine cu bijuterii, are si o povara dulce, cea mai dulce: sute de inscriptii. Ganduri tineresti, de dragoste, de viitor. Ce alaturare plina de sperante! Sub o ploaie cu soare, un chitarist imi canta Romanta Anonima la Palazzo Vecchio. La o aruncatura de bat de batran. Si ochii nu-mi erau umezi doar de stropi ceresti. O statuie vie se cauta prin buzunare, umbrelele se inchideau, soarele imi zambea de la un colt de turn. Uneori, acolo se aduna pictori puzderie cu tolbe pline de pensule. Tolbe de piele roasa pe la colturi, manjite uneori artistic.

Magazinele Il Papiro m-au fermecat cu izul lor puternic florentin. Minutele curgeau acolo si multe pagini luau forma povestilor mele. Aveam sa primesc si eu un caiet din acele vitrine, dar din atelierul unde prinsese contur. Locul acela m-a fascinat: mirosea a aracet. Aracet era si pe borcane intr-o dantelarie a timpului, aracet era si pe mainile domnului care restaura carti vechi. Am facut ochii mari, am deschis bine narile si am urmarit dezordinea aceea de cartoane si foi, de litere alandala ce urmau sa fie puse cap la cap cu o presa, o pensula si niste maini dibace.

Dincolo de rau sunt stradute inguste, umede, cu balcoane inflorite, cu doamne si domnite elegante pe biciclete, cu magazine cu picturi, cu fel de fel de lucrusoare care iti iau mintile si iti golesc buzunarele. Acolo iti dai seama de ce Florenta inseamna piatra, de ce respira, e mai elegant si el insusi. Palatul Pitti m-a facut sa ma simt mica, dar mica de tot.

Drumul pe langa Bastion, larg de-un lat de masina, e plin de maci, flori, iarba,. Miroase a faneata din copilarie si chiar daca nu poti vedea dincolo de acele ziduri pline de muschi, asuprite de vremuri si de oameni, te simti un luptator. E pacat ca trebuie sa induri zgomotul atator motoare cand norii sunt negri si soarele arunca raze primavaratice.

Tot aici e gradina rozelor. 0 sculptura din metal cu o carte in mana, asezata pe banca langa un lamai in floare si in fructe, priveste panorama orasului. Aici am atipit, gandindu-ma la oameni frumosi din viata mea. Soarele ne privea printre nori si ne cantau pasari, trandafirii erau de pe aleea de acasa, iar gandurile mele au haladuit asa de mult prin suflete ca am adormit cateva secunde in acea liniste lenesa.

Daca urci, ajungi in Piazzale Michelangelo. De acest loc ma leaga doua momente magice. Primul este legat de o chitara electrica din care curgeau notele lui "November Rain" in timp ce un David de bronz sustinea cu umerii sai norii grei ce se involburau deasupra. Mirosea a furtuna si a venit, dar ploaia cea mare a pornit la Chiesa di San Miniato al Monte. Al doilea moment magic a fost aici, in aceasta bazilica cu picturi ortodoxe si grinzi pictate: ascultarea unei voci divine, suave, calde, imbracate in sutana alba, care m-a facut sa ma cutremur. Pe jos era plin de inscrieri, dar noi ne-am asezat intamplator cu talpile pe cuvantul "speranze". Lumina venea incet spre mine, dintr-un semi-intuneric. Iar vocea mi-a ridicat la propriu parul pe mine.

Daca mergi pe Machiavelli si pe Galileo Galilei, iti umpli viata si creierii de oxigen, de basm si de natura. Pe acolo stau oamenii instariti, dar instarita m-am simtit si eu cand mi-am dat seama ca asa ceva am si eu acasa, numai fara alei de piatra, gradini cu maslini si porti inalte.
 
 Si uite asa, am indragit eu Florenta pe jumatate si am plecat cu el in nari. Uite asa a inceput sa mi se faca dor de casa, de inradacinari. In timp, se vor mai asterne fire de praf peste amintiri si atunci vor deveni mai valoroase. Si, poate ca atunci voi sti care este gustul sau adevarat.