Pe urmele lui Michelangelo II

A plouat toata noaptea. Inca ploua cand ne-am trezit, de aceea mergeau povestile atat de bine la 6 dimineata.  Batranul Arno ne astepta pentru a descoperi orasul de "dincolo". Intr-o zi l-am privit involburat si verde, cand oameni ganditori il strabateau cu ochii sprijiniti in coate, in alta zi am stat pe malul sau cu o felie de pizza in mana, privind trecatorii de pe pervazul ferestrei. Mi-a placut cum facea desene pe Ponte Vecchio intr-o dimineata. Atunci mi-a parut cel mai jucaus.

"Podul Vechi", desi impovarat de magazine cu bijuterii, are si o povara dulce, cea mai dulce: sute de inscriptii. Ganduri tineresti, de dragoste, de viitor. Ce alaturare plina de sperante! Sub o ploaie cu soare, un chitarist imi canta Romanta Anonima la Palazzo Vecchio. La o aruncatura de bat de batran. Si ochii nu-mi erau umezi doar de stropi ceresti. O statuie vie se cauta prin buzunare, umbrelele se inchideau, soarele imi zambea de la un colt de turn. Uneori, acolo se aduna pictori puzderie cu tolbe pline de pensule. Tolbe de piele roasa pe la colturi, manjite uneori artistic.

Magazinele Il Papiro m-au fermecat cu izul lor puternic florentin. Minutele curgeau acolo si multe pagini luau forma povestilor mele. Aveam sa primesc si eu un caiet din acele vitrine, dar din atelierul unde prinsese contur. Locul acela m-a fascinat: mirosea a aracet. Aracet era si pe borcane intr-o dantelarie a timpului, aracet era si pe mainile domnului care restaura carti vechi. Am facut ochii mari, am deschis bine narile si am urmarit dezordinea aceea de cartoane si foi, de litere alandala ce urmau sa fie puse cap la cap cu o presa, o pensula si niste maini dibace.

Dincolo de rau sunt stradute inguste, umede, cu balcoane inflorite, cu doamne si domnite elegante pe biciclete, cu magazine cu picturi, cu fel de fel de lucrusoare care iti iau mintile si iti golesc buzunarele. Acolo iti dai seama de ce Florenta inseamna piatra, de ce respira, e mai elegant si el insusi. Palatul Pitti m-a facut sa ma simt mica, dar mica de tot.

Drumul pe langa Bastion, larg de-un lat de masina, e plin de maci, flori, iarba,. Miroase a faneata din copilarie si chiar daca nu poti vedea dincolo de acele ziduri pline de muschi, asuprite de vremuri si de oameni, te simti un luptator. E pacat ca trebuie sa induri zgomotul atator motoare cand norii sunt negri si soarele arunca raze primavaratice.

Tot aici e gradina rozelor. 0 sculptura din metal cu o carte in mana, asezata pe banca langa un lamai in floare si in fructe, priveste panorama orasului. Aici am atipit, gandindu-ma la oameni frumosi din viata mea. Soarele ne privea printre nori si ne cantau pasari, trandafirii erau de pe aleea de acasa, iar gandurile mele au haladuit asa de mult prin suflete ca am adormit cateva secunde in acea liniste lenesa.

Daca urci, ajungi in Piazzale Michelangelo. De acest loc ma leaga doua momente magice. Primul este legat de o chitara electrica din care curgeau notele lui "November Rain" in timp ce un David de bronz sustinea cu umerii sai norii grei ce se involburau deasupra. Mirosea a furtuna si a venit, dar ploaia cea mare a pornit la Chiesa di San Miniato al Monte. Al doilea moment magic a fost aici, in aceasta bazilica cu picturi ortodoxe si grinzi pictate: ascultarea unei voci divine, suave, calde, imbracate in sutana alba, care m-a facut sa ma cutremur. Pe jos era plin de inscrieri, dar noi ne-am asezat intamplator cu talpile pe cuvantul "speranze". Lumina venea incet spre mine, dintr-un semi-intuneric. Iar vocea mi-a ridicat la propriu parul pe mine.

Daca mergi pe Machiavelli si pe Galileo Galilei, iti umpli viata si creierii de oxigen, de basm si de natura. Pe acolo stau oamenii instariti, dar instarita m-am simtit si eu cand mi-am dat seama ca asa ceva am si eu acasa, numai fara alei de piatra, gradini cu maslini si porti inalte.
 

 Si uite asa, am indragit eu Florenta pe jumatate si am plecat cu el in nari. Uite asa a inceput sa mi se faca dor de casa, de inradacinari. In timp, se vor mai asterne fire de praf peste amintiri si atunci vor deveni mai valoroase. Si, poate ca atunci voi sti care este gustul sau adevarat.

Pe urmele lui Michelangelo I

E rau cand te indragostesti de un loc dintr-o carte si impresiile iti sunt putin necajite de realitate.

Vacanta asta a inceput cu un viscol puternic in februarie, cand nici macar nu am ajuns in aceeasi statie de metrou pentru a plati cazarea. Dar cine stia ca urma sa am cel mai frumos zbor? Acolo sus am reusit pentru prima data sa-mi alung fricile si sa ma astern in admiratie, dedicand ganduri celor dragi. Stiati ca avionul face valuri-valuri in aer cand zboara? Insulele croate par niste licheni de sus, norii sunt ca niste munti si muntii ca niste nori.

Daca Giorgio Armani nu te-ar intampina in aeroportul din Roma, ai zice ca ai nimerit la rusi. Daca nu ai rata cursa spre gara Termini din motiv de nedat din coate, ai zice ca numai la romani se intampla. Si daca nu ai gasi decat un amalgam de foietaj taios umplut cu crema de vanilie drept pranz accesibil dupa 30 de minute de carat bagaje pe caldaramul incins, ai zice ca numai Londra-i scumpa.

Din om in om, din intrebare in intrebare am gasit peronul de est pentru Florenta, prima romanca, prima calugarita cu sacosa de la Swatch si am pornit intr-o calatorie de vis de aproape 4 ore inspre Toscana. Regionalul lor e asa rapid ca ti se infunda urechile, treci prin atatea tuneluri ca le pierzi numarul si visezi cu miile de maci care se iau la intrecere cu desenele de pe panouri, cladiri si poduri. Iar pe dealuri... Da, aici vroiam sa ajung, pe dealuri se itesc vile de dupa drumuri albicioase si serpuite, marginite de arbori inalti si incoronati bogat, insotite de parcelele bucuriilor lui Bachus. Va puteti imagina cum e toamna, cand se culeg strugurii, cand forfoteste mustul sa se faca vin si veselia oamenilor sa se faca placere? Filmul din amintiri se transforma in realitate. Si parca vedeam un Fiat cu o esarfa in vant urcand poteca printre arborii aceia care m-au fermecat. Si am ramas pe veci recunoscatoare  Camuciei Cortona si lui Castiglione del Lago pentru ca mi-au aratat Toscana cea frumoasa.

In gara Santa Maria Novella turisti, mirosuri, agitatie. Visul se stinsese, dar aveam sa-mi revin de indata sub ploaia marunta ce ma mangaia si ridica praful unui alt oras. Nu am scapat de aventurile cautarii autobuzelor si nici de cele cu liftul. Desi oboseala ne doborase, ne-am pornit intr-un ras isteric cand am reusit sa realizam pe unde se deschid usile liftului. Un dus cald si eram gata de masa. Cu ceva noroc, am reusit sa dam de un local deschis. Burtile noastre protestau intr-un mare fel, dar peste tot deschideau dupa ora 19:00. Asa ca am nimerit la... preparate din peste. Pentru ca nimic nu ne-a facut cu ochiul din toate tentativele subacvatice zarite in vitrina, am ajuns la un compromis care avea sa ne faca prima impresie placuta legata de orasul lui Michelangelo: un antreu de paine prajita cu ulei de masline si legume marinate, masline verzi si salam uscat, paste picante cu sos de rosii si o delicioasa inghetata tartufo. Seara a fost una senzoriala, vesela, papilele au fost exaltate. 

 

 In prima noapte am avut cutremur si nu stiam daca sa ma sperii de tipatul de langa mine, de fulgerele de afara sau de leganatul patului. A doua zi am aflat de atentatul cu bomba si uite asa ne-am inceput noi vacanta: cutremurator.

Bazilica Santa Maria Novella, desi luminoasa pe dinafara, e o tristete pe dinauntru: intunericul te copleseste, la fel si acele picturi imense prost luminate, invechite, in care cautam urmele pensulelor din Agonie si Extaz. Nu ma puteam concentra, era prea multa agitatie, prea dezolant. Am ramas cu gustul amar ca azi pictura e o perimare. Afara ploua, negrii vindeau umbrele si pelerine de ploaie, rromii cerseau pe la colturi. Labirintul stradutelor pavate cu piatra ne-au pierdut inspre Dom. Trecand de grandoarea acestei constructii, mi-am dat seama de imensa munca si imensul talent care au ridicat acest loc. Domul este o dantelarie de marmura verde si alba, o statornicie a acestui oras de secole asaltata de prea multe glasuri si blituri. A fost momentul cand m-am simtit vinovata ca am un aparat in mana si ca ingros numarul de turisti din acel loc. Aceeasi senzatie m-a coplesit cand am ajuns la Galeriile Uffizzi. Nu, nu am intrat, nu sunt genul care sa se duca sa vada muzee. Am preferat sa ma plimb pe strazi si sa fiu intrebata de un nene de la un restaurant cum ma cheama si ce stil de imbracaminte am.

 

Am incheiat intr-o vitrina Nike, privind umbrele si trecatori, pavajul care reflecta siluete, adapostindu-ne de picurii unei ploi care avea sa ne insoteasca pana a doua zi de dimineata.

Florenta avea sa ma mangaie abia de acum incolo.