Seara de jazz la Beat Bar Umanist

"Mai fratilor, nu stiti ce-ati pierdut!", imi ziceam aseara in gand. Noi ne-am straduit pentru mai multi, dar am ramas tot doi. La drept vorbind, nici nu era loc de prea multa lume in acel barulet pricinuit de cantarea de jazz.

Noi ne-am dus sa il vedem pe Mihai. Auzisem despre saxofonul lui si imi era dor, dar ce dor, de un concert din acesta, “cozi”.

Pai uite ca am plecat cu harti de data asta, nici nu am mers mult si am ajuns la tanc. Toata treaba trebuia servita cu un vin rose, asa ca l-am adjudecat si ne-am asternut pe ascultat. Beat Bar Umanist e un fel de garsoniera cu scaune vopsite in culori, din lemn sa fie special. Are afise pe pereti, niste picturi si fotografii, unele cu iz desuchet, altele de neinteles, altele la obiect. Sau subiect. Chestia e ca imi place ca e mic, cum imi imaginam. Asa tare mi-am dorit sa fie “asa” ca a si fost “asa”.

Pai sa va zic. Intr-o camera de vreo 3 pe 4, sa zic, incap cateva mese, mai multicele scaune decat mese si oameni de tot soiul. Era acolo o domnita spirituala, incurajatoare, ce aducea cu Amy Winehouse, imbracata cu o bluza cu imprimeu de leopard. “Domnita Leopard”, i-am zis. Cu iz de dama de companie, dar nu musai. La aceeasi masa, un domn cu barba lunga si sura, mai mult alba, impartita pe din doua, cu care domnita Leopard se comporta din cale-afara de familiar. Uneori imi parea ca flirtau. Mai era “mafiotul”, chiar vreo doi, cu esarfe ca la italieni, cu costume ponosite, cu serviete astenute la picioare. Inca o doamna fumatoare, cam trecuta, imbracata mai casnic, cunostinta de-a cantatorilor si inca un domn boem cu par lung, incaruntit, strans hipstereste intr-o coada. Ai fi zis ca acolo e masa pictorilor si nu era numai parerea mea. Intr-un alt colt, un ins pe la vreo 50, cu barbita cumintica, maruntel, parsivel, se intretinea cu lumea si cu domnita tinerica de la masa lui. Prin pauze, cu totii erau spectaculosi. Dar erau in centrul atentiei oricum, ce zic eu aici? Presarati, printre ei, dar nu iesiti din comun, erau cativa tineri care tot veneau si plecau. Nu a lipsit nici gay-ul cu blugi stransi, cu unghii negre, creol de la solar, pensat, oarecum ras si oarecum tuns militareste juma-juma, cu voce senzuala feminina, cu miscari la fel, dar destul de cultivat. Iubitor de muzica buna, cu interventii colorate, sonore, cu dansuri interesante a la scoala lui Wilmark.

Barmanita era o tipa tunsa frantuzeste rotunjor, cu decolteu adanc si cu vedere la lenejerie, inalta, dar cu vino-n-coa. Barmanul simpatic. In rest, cantaretii si un sunetist cam ametit, marunt, cu pitici pe mixer. Sa sune perfect. Dupa fiecare melodie, spunea:

“ – La multi ani, Mihai. Azi e ziua lui Mihai”. Si noi aplaudam si ii uram a nu stiu cata oara, aceleasi gand.

Sa nu uit de fum ca, daca nu era fum de tigara, nu era asa atmosfera. Iar in toate astea, am sezut pe scaune cumintei si cu niste zambete pe care, parca, le tragea un zapauc inspre urechi neintrerupt, sa nu ne oboseasca obrajii. Mi se scurgeau toata cele mai de sus prin minte si ascultam la oamenii aceia putin grabiti, la muzicile de pe youtube si soundcloud pe care le puneau in pauze. A fost si cu orga, si cu voce, si cu saxo pe care mi-l inchipuiam negru, dar era pur si simplu alamiu sau auriu mat, cum vreti voi, si cu obiectele de percutie pe care le-am ascultat doar asa, intr-o incalzire usoara de batai. Iar noi cu gandurile noastre care se impleteau oricum, cu miscari de balans, a la tango. 

Eram intr-un film atat de bine regizat incat, daca am fi fost inregistrati timp de cateva ore, fiecare cu conversatii, mimici, gesturi, ganduri, am fi facut o capodopera. Iar coloana sonora era pentru minti si pentru trupuri, pentru dorinte fierbinti. Am plecat inainte de partea cu percutia, moment in vreo 5-6 tinere hipsterite tocmai sosite s-au grabit sa umple golul lasat de noi.

Iar la final, Mihai ne-a urat asa:

- Suflete luminate!

Pai cam asa vroiam si noi sa spunem.

Povestea lui Albert

- Pe tine ar trebui sa te cheme Albert, i-a spus zambind catre ochii lui cenusii. Gura i se uscase si o apucasera ametelile, desi luminite vioaie ii jucau in negrul irisului. Purta o rochita rosie si parul prins pentru ca mama o admira de fiecare data cand ii vedea capsorul acela naravas strans in agrafe. El, aceeasi camasa verzuie in care il vazuse de atatea ori. 

Cand l-a intalnit prima data nu mai stie. Ar trebui oare? Dar nu asta o nelinisteste. Ci faptul ca e enigmatic pana in culori: parul de un blond pal, putin lungut, iar ochi-i in culoarea cerului diafan nedeslusit. Nimic nu e clar. Se imbraca simplu, chiar banal, dar trupu-i atletic face ca totul sa para iesit din comun. Ceva, altceva mult diferit fata de cei din jur. Ciudat pentru un furnicar ca acela, are in jurul sau mult calm. Si o certitudine indarjita ce-i sapa pe frunte, intre sprancene, doua riduri adanci. O umbra.

Din acea zi care ar putea sa fie in urma cu vreo sase luni (ahh... de ce nu-si mai aminteste, o enerveaza uneori ca e uituca), Ingrid a ramas asa, cu gandul putin intortocheat, cu inima putin rasucita si zambitoare. Daaa... Acum stie! Era in seara aceea cand s-a intalnit cu Tudor la Gradina OAR. Da, da, atunci a fost! Pasea incerta. Intarzia, dar tragea de timp. Nici ea nu stia de ce. Poate ca apusul trebuia lasat sa se scurga alene cu ea pe strazi. Cu ea prafuita de orasul acesta pe care il iubea cu toata mizeria lui. Cu zbuciumul acela de la Romana in care se impiedicau studenti, cersetori si muncitori, chioscuri de ziare si tarabe cu strampi la 5 lei, grafitti-uri si caini schiopi.

- Hei. Da, ajung in 3 minute. Ma suna si Teo. Hai ca ne vedem indata.

De sub coloane, se auzea cantecul unei viori.

- Buna, Teo. Prin oras. Da, mai raman, ma vad cu Tudor. Tu? S-a oprit sa-si scormoneasca prin portofel. A asezat 5 lei in cutie fara sa vada chipul persoanei si s-a pitit dupa un stalp sa asculte. Da, o sa iau cand ajung acasa. Mersi. Ai grija! Era penibil, trebuia sa ajunga la Gradina si ea se pitea ca un copil dupa un stalp sa asculte un amarat probabil, starnind acorduri. Tudor stia ca are o slabiciune pentru oamenii care canta pe strazi si o iubea si mai mult pentru asta. De fapt, Ingrid stia ca el o iubea pentru orice.

- Alo, da, vin imediat. A trebuit sa mai intru la un magazin sa cumpar ceva. De data asta, chiar trebuia sa ajunga.

De la intersectie veneau mirosuri stranii de mancare gatita pe picior. Isi tinea mereu respiratia cand trecea pe acolo. Fusese crescuta de bunica cu gradina si ograda ei cele curate si roditoare si inca isi pastra obiceiurile, asa ca orice iz de fast food ii intorcea stomacul pe dos. Rosu pentru pietoni: numai bine sa mai priveasca oamenii. O mama  isi smucea copilul din fata autobuzului.

- De cate ori ti-am spus sa fii atent la masini? si o palma zbuciuma obrazul alb brazdat de vinisoare violete al copilului, transformand totul in lacrimi.

- Doamna, de ce dati in el? Dumneavoastra ar trebui sa fiti atenta, s-a trezit Ingrid vorbind. Nu s-a putut abtine. De fapt, nu se abtinea niciodata cand era vorba de fiinte vulnerabile. Si nici nu stia de unde ii veneau cuvintele, dar o scoteau din sarite oamenii acestia care alegeau sa loveasca in loc sa inteleaga.

- Fa, nu te baga, i-a spus femeia, iar asta i-a ridicat parul pe ceafa mai ceva decat violonistul de acum cinci minute. Nu e treaba ta!

- Pe langa faptul ca nu aveti grija de copilul dumneavoastra, mai vorbiti si urat, a adaugat Ingrid fierband. Sa-i spuna ei cineva "fa!". Niciodata nu i-a iesit acest cuvant din gura, de ce l-ar suporta pe propria piele? In timp ce gandurile incepusera sa i se invarta de-a valma in cap, o alta izbitura de fata copilului i-a cutremurat ochii, urechile, sufletul. A inmarmurit atunci, dar cand femeia a indepartat mana pentru o a treia comitere, i-a prins incheietura si a strans-o. Cat a putut de mult. Si-a pironit in ochii acesteia o privire in care si-a adunat toata furia. Si mai tare. A strans pana a simtit ca o doare, dar nu i-a dat drumul. Femeia se uita speriata.

- Ati fost si dumneavoastra copil! a adaugat Ingrid in timp ce lumea privea ca la teatru. Se obisnuise ca aici nimeni sa nu se bage, nimanui sa nu-i pese. Parca nu erau oameni. Parca crescusera cu totii in eprubete, fara legatura cu cei din jurul lor. Zicand aceasta, stia ca are sa ajunga la inima de mama a femeii. Aceasta si-a plecat privirea, dupa care ochii lui Ingrid s-au imblanzit si stransoarea mainii a scazut. Femeia si-a luat copilul de mana si a traversat. Ea a ramas locului. Puiul de om a intors capsorul spre ea, iar ochii lui mari si inundati i-au multumit si reprosat in acelasi timp. Poate ca ar fi trebuit sa stea in banca ei...

(va urma)

Iubirea

Cu mine e doar inceputul unor ganduri care vor mai fi spuse in alte feluri, dar vor exprima aceleasi idile.

Cineva, de fapt multi au spus ca o poveste cu pasiune este una complicata, ca sunt norocosi cei ce au parte de ea. Se intampla oamenilor ce se iubesc cat timp nu sunt impreuna. De multe ori, acestia aleg alte suflete, dar un gand launtric le va spune mereu ca "nu renunti la oamenii pe care ii iubesti".

Altii spun ca esti norocos daca gasesti pe cineva cu care sa faci echipa buna. Acest lucru inseamna sprijin, respect, completare si mersul pe acelasi drum. Aici gasim armonia, echilibrul.

Pentru mine, iubirea e magie, poate cea mai mare; explicabila, totusi. Este in versuri pe muzica de ZAZ. O alegere spontana. In limba franceza, a iubi e senzual, in rusa este un joc cu doua guri straine, in engleza este o soapta, in romana este ganditor, in germana... e mai greu, dar as putea spune ca e un zambet. Daca am aduna toate limbile si dialectele, poate ca am aduna si toate sensurile iubirii.

Mi-am documentat de-a lungul timpului notiunea. Pentru mine. Vreau sa imi explic la toate nivelurile ce se intampla cand iubim. Si am gasit iubirea in toate cartile si filmele, in stiinte, in natura, in fiecare din noi. Exista oameni care comunica chimic, fara cuvinte. Moleculele o iau razna si produc ameteli. Desi departe unul de altul, indragostitii isi povestesc bucuriile si necazurile, regasirile in obiectele si trecatorii din jur, citesc aceleasi randuri si vor sa mearga la acelasi concert. Fara glas. Si culmea, exista explicatii fizice, biologice. Dar nu putem argumenta totul denotativ.

Cartile lui Lazarev mi-au aratat cate pot fi vindecate de un singur substantiv. De fapt, totul porneste si duce in acest punct numit, extrapolat, dragoste. E un fel de Roma pe harta secretelor si a muzicilor. Poate ca atunci, in clasa a IX-a (cand ma apucasem de cartile rusului), am realizat ca sunt inconjurata de iubire, intr-o prelungire continua de forme pozitive si negative. Am reusit sa imi insusesc ideea ca imbolnavirile vin dintr-o abatere de la iubire. Pare aiuristic, dar fizica cuantica a inceput sa dea explicatii energiilor si atractiilor.

Cum putem explica dragostea pilotului si a doamnei T. din Patul lui Procust sau a leoaicei instinctuale pentru puiul ei? De ce Noica, Plesu, Djuvara, in randurile lor, nu se rezuma doar la fapt, ci si la sentiment, aducand vorba, de cate ori au ocazia, despre ceva dincolo de concret? De ce electronii se invart cu atata fidelitate in jurul nucleului? De ce barbatul inselat isi omoara nevasta si se sinucide? De ce Dumnezeu se indura de pacatosi si da ploaie dupa o seceta lunga sau cum l-a ales chitara pe Jimi Hendrix? In formele ei nenumarate, iubirea e peste tot si toti credem in ea.

M-am umplut de ganduri intr-o dimineata, la metrou, cand un tanar ii tinea prelegeri unui amic de-al sau. Si gandurile astea s-au transformat intr-o furie pe care cu greu m-am abtinut sa i-o torn tandari in cap. De fapt, toata lumea il punea pe individ la colt, prin priviri piezise si intunecate. Era genul de misogin frustrat care incerca sa isi convinga amicul de cat de nasol este sa ai o relatie. M-a revoltat lasitatea acelei persoane pe care o regasesc din ce in ce mai des la cei din jurul meu.

Nu sunt genul care sa cada in extreme: mi-a trecut acea vreme. Poate ca in 20 de ani, in functie de experienta, credintele despre acest subiect se vor schimba sau cel putin modela. Raman, insa, sigura, ca daca am iubi mai mult, lucrurile ar sta nitelus mai bine. Si sunt convinsa ca ne dam seama ca avem in suflet iubire doar in momentul in care apare dorul si destinatarul dispare, dar ca asta nu ne impiedica sa pornim iar la drum.

Iubirea incepe cu iubirea de sine.

(Si, pentru a nu va lasa singuri, va recomand un album nou cu melodii vechi potrivit cuvintelor de mai sus: http://www.guardian.co.uk/music/musicblog/2012/jan/30/paul-mccartney-kisses-on-bottom-stream?intcmp=ILCMUSTXT9390)

Am sa va spun o povestioara scurta.

"Ne-am intalnit, dar nu ne-am cunoscut. Ne-am reintalnit. Ai pus ochii pe mine. Eu imi ziceam: "agasant si plictisitor". Tanar fruct de-abia intrat in parguire: eu. Te tineai scai de mine. Eu nu stiam cum sa scap de tine. Am inceput sa ne trimitem e-mail-uri. Generatia "calculator".

Odata m-am enervat ca imi scrii numai despre carti si muzica. Am propus sa schimbam subiectul. L-ai schimbat. Ti-am spus ca nu poate fi mai mult intre noi, mi-ai propus sa iesim. Mi-era frica si tremuram la gandul ca m-ai putea saruta. Nu m-ai sarutat. Veneai in fuga la mine si ieseam pe malul lacului. M-ai sarutat. Uitasem cum era sa constientizez alte buze decat ale mele. Mi s-au aprins calcaiele. Am fost nebuni. Am baut primul cocktail cu alcool. Trebuia sa merg la un concert. Ne-am despartit.

Planuiam o iesire. Am lasat-o balta pe o prietena. S-a suparat pe mine. M-am impacat cu tine.

Am invatat sa ascult si alte note, sa citesc si alte randuri. Am reinvatat curiozitatea, sa glumesc, sa ma iau singura peste picior. Am concurat pe aceeasi pista. Am iesit amandoi castigatori. Am coborat multe pante, am suit putine dealuri, ne-a nins in plina luna iunie.

Ti-am adorat fiecare parfum de pe gat si bocancii invechiti, camera plina pana la extaz de coperti. Iti mangaiam parul: ma umpleam de vise. Iubesc Parisul fara sa-l fi vazut vreodata si mai mult cuvantul "acasa". Din cuvintele tale. Am baut primele doua beri una dupa alta si m-ai sprijinit sa nu o iau pe ocolite. Am ajuns cu bine. Intr-o seara, dupa ce am stat in ploaie, m-ai luat pe umar ca pe un sac si m-ai carat pana in strada, cu vecinii la apel. Am ras.

Ai vorbit mai mult decat mine. Am tacut. Ma intrebai "de ce?". Nu spuneam nimic. Pastram fiecare farama pentru acum.

Am inca fiori cand ne intalnim. Iti dai seama? Imi bate inima ca si cand ar vrea sa vina la tine.

Te-am necajit in multe dati. Imi pare rau. M-ai intrebat de ce te iubesc. Pentru toate acestea si cate nu incap aici.

Ti-am vazut ochii umezi. A durut. Asa a fost sa fie. Ne-am despartit din nou."

Si cam asa se incheie povestioara.

Sa nu uit melodia pe care am furat-o de la sora mea. Mi s-a parut ca se potriveste.
Anne Murray - You needed me https://www.youtube.com/watch?v=mhZQaRdR5WA&feature=player_embedded

PS: Pentru ca a fost concert Bon Jovi duminica si am fooost, in ton cu siragul de simple amintiri de mai sus si pentru ca e melodia de la care am inceput sa ascult "de ei" - Thank you for loving me http://www.youtube.com/watch?v=ESOVrc4K3CQ

Noapte buna!