Povestea lui Albert

- Pe tine ar trebui sa te cheme Albert, i-a spus zambind catre ochii lui cenusii. Gura i se uscase si o apucasera ametelile, desi luminite vioaie ii jucau in negrul irisului. Purta o rochita rosie si parul prins pentru ca mama o admira de fiecare data cand ii vedea capsorul acela naravas strans in agrafe. El, aceeasi camasa verzuie in care il vazuse de atatea ori. 

Cand l-a intalnit prima data nu mai stie. Ar trebui oare? Dar nu asta o nelinisteste. Ci faptul ca e enigmatic pana in culori: parul de un blond pal, putin lungut, iar ochi-i in culoarea cerului diafan nedeslusit. Nimic nu e clar. Se imbraca simplu, chiar banal, dar trupu-i atletic face ca totul sa para iesit din comun. Ceva, altceva mult diferit fata de cei din jur. Ciudat pentru un furnicar ca acela, are in jurul sau mult calm. Si o certitudine indarjita ce-i sapa pe frunte, intre sprancene, doua riduri adanci. O umbra.

Din acea zi care ar putea sa fie in urma cu vreo sase luni (ahh... de ce nu-si mai aminteste, o enerveaza uneori ca e uituca), Ingrid a ramas asa, cu gandul putin intortocheat, cu inima putin rasucita si zambitoare. Daaa... Acum stie! Era in seara aceea cand s-a intalnit cu Tudor la Gradina OAR. Da, da, atunci a fost! Pasea incerta. Intarzia, dar tragea de timp. Nici ea nu stia de ce. Poate ca apusul trebuia lasat sa se scurga alene cu ea pe strazi. Cu ea prafuita de orasul acesta pe care il iubea cu toata mizeria lui. Cu zbuciumul acela de la Romana in care se impiedicau studenti, cersetori si muncitori, chioscuri de ziare si tarabe cu strampi la 5 lei, grafitti-uri si caini schiopi.

- Hei. Da, ajung in 3 minute. Ma suna si Teo. Hai ca ne vedem indata.

De sub coloane, se auzea cantecul unei viori.

- Buna, Teo. Prin oras. Da, mai raman, ma vad cu Tudor. Tu? S-a oprit sa-si scormoneasca prin portofel. A asezat 5 lei in cutie fara sa vada chipul persoanei si s-a pitit dupa un stalp sa asculte. Da, o sa iau cand ajung acasa. Mersi. Ai grija! Era penibil, trebuia sa ajunga la Gradina si ea se pitea ca un copil dupa un stalp sa asculte un amarat probabil, starnind acorduri. Tudor stia ca are o slabiciune pentru oamenii care canta pe strazi si o iubea si mai mult pentru asta. De fapt, Ingrid stia ca el o iubea pentru orice.

- Alo, da, vin imediat. A trebuit sa mai intru la un magazin sa cumpar ceva. De data asta, chiar trebuia sa ajunga.

De la intersectie veneau mirosuri stranii de mancare gatita pe picior. Isi tinea mereu respiratia cand trecea pe acolo. Fusese crescuta de bunica cu gradina si ograda ei cele curate si roditoare si inca isi pastra obiceiurile, asa ca orice iz de fast food ii intorcea stomacul pe dos. Rosu pentru pietoni: numai bine sa mai priveasca oamenii. O mama  isi smucea copilul din fata autobuzului.

- De cate ori ti-am spus sa fii atent la masini? si o palma zbuciuma obrazul alb brazdat de vinisoare violete al copilului, transformand totul in lacrimi.

- Doamna, de ce dati in el? Dumneavoastra ar trebui sa fiti atenta, s-a trezit Ingrid vorbind. Nu s-a putut abtine. De fapt, nu se abtinea niciodata cand era vorba de fiinte vulnerabile. Si nici nu stia de unde ii veneau cuvintele, dar o scoteau din sarite oamenii acestia care alegeau sa loveasca in loc sa inteleaga.

- Fa, nu te baga, i-a spus femeia, iar asta i-a ridicat parul pe ceafa mai ceva decat violonistul de acum cinci minute. Nu e treaba ta!

- Pe langa faptul ca nu aveti grija de copilul dumneavoastra, mai vorbiti si urat, a adaugat Ingrid fierband. Sa-i spuna ei cineva "fa!". Niciodata nu i-a iesit acest cuvant din gura, de ce l-ar suporta pe propria piele? In timp ce gandurile incepusera sa i se invarta de-a valma in cap, o alta izbitura de fata copilului i-a cutremurat ochii, urechile, sufletul. A inmarmurit atunci, dar cand femeia a indepartat mana pentru o a treia comitere, i-a prins incheietura si a strans-o. Cat a putut de mult. Si-a pironit in ochii acesteia o privire in care si-a adunat toata furia. Si mai tare. A strans pana a simtit ca o doare, dar nu i-a dat drumul. Femeia se uita speriata.

- Ati fost si dumneavoastra copil! a adaugat Ingrid in timp ce lumea privea ca la teatru. Se obisnuise ca aici nimeni sa nu se bage, nimanui sa nu-i pese. Parca nu erau oameni. Parca crescusera cu totii in eprubete, fara legatura cu cei din jurul lor. Zicand aceasta, stia ca are sa ajunga la inima de mama a femeii. Aceasta si-a plecat privirea, dupa care ochii lui Ingrid s-au imblanzit si stransoarea mainii a scazut. Femeia si-a luat copilul de mana si a traversat. Ea a ramas locului. Puiul de om a intors capsorul spre ea, iar ochii lui mari si inundati i-au multumit si reprosat in acelasi timp. Poate ca ar fi trebuit sa stea in banca ei...

(va urma)