Inspre Caltun

Mhaaaiii... am fost iar pe munte. Si cand te gandesti ca eu trebuia sa ajung acasa la parinti sa stau cu ei la caldurici.

Sa o luam de la capatul cel bun, cu ce-i mai bun de pus la poveste.

Soimaru-i de vina, va spun eu. Ma suna miercuri sa venim la ziua Anisoarei fara doar si poate si ma roaga cu marea si cu sarea sa ma conving pe mine si pe zambalici de cat de puse la punct sunt toate. Fac mare bucurie cand spun "da" si iata-ne strangand din nou bagajul cu lipsuri. Cumparam de-ale gurii, cam multe si de data asta, iar vineri seara ne strangem sa ciocnim niste tuica de Comarnic cu tot cu Ionut. De la o tuica ajungem la o ciuperca, iar de aici nu mai e mult si il adjudecam si pe Ionut la planul nostru. Noroc cu potriveala de numere, ca altfel il luam pe munte in camesa, pantofi si palton.

Si fugim spre Transfagarasan, dar ce fugim! Mi-e putin teama la viraje, dar ascund bine treaba asta. Cu raul de masina nu imi mai iese, insa. Ne place luna aceea plina si cerul acela semintunecat care se schimba la fata neintrerupt. Ajungem pe-noptat, ne completam numarul si plecam inspre stana. Ninge, fosneste, se aud glasurile si pasii nostri linistitor. In fata ni se deschide valea, iar in capat Laitelul ce se inalta albit si fugarit de nori. Ce falnic e alintatul acesta! Ne calauzeste luna si ninge peste noi. Sunt atenta la pasi, mi-e cald, mi-e straniu, mi-e liniste, dar tot nu ma duce de nas iarna asta. Stiu sigur ca vine primavara. O miros in fiecare coltisor. 

Se face focul in stana si ne acopera fumul. Bag seama ca nu prea vrea pe cos, ii place mai mult cu noi. Pentru unii incepe sfaraiala,  pentru altii sforaiala. Eu aleg o saltea rece si ma conving sa dorm. Tudor ma convinge cu o pufoaica si cu pantaloni caldurosi, asta dupa ce ne daduse si un sac de dormit mai acatarii, dar parca tot nu se face cald. Ma sucesc, ma invartesc, dau jos pufoaica si o pun la spate, dau jos si strampii sa nu opreasca circulatia, pun sosetele de lana de la mama si ma inchid etans, lucrand la psihicul meu sa produca ceva calorimetric. Intr-un final, vine si sobita langa mine si deja atmosfera se schimba, dar tot nu reusesc sa adorm pana spre 6 dimineata cand ma podideste oboseala si un somn dulce incepe sa ma gadile.

Cu plecatul pe traseu, dupa ce toata suflarea face ochi, o sucim pana pe la 1 dupa masa, dar ce atata tocmeala? Hotarat: incepem urcusul spre Caltun. E cald, e soare, urcam padurea, urcam povarnisurile, dam de rau care are gust de zapada topita, de apa vie, cruda, reavana, de pamant si verdeata. Luam si noi la pachet si continuam sa urcam pe dare de skiuri, calcand pe urmele pasilor celui dintai. Privesc in spate: Piscul Negru e smantanit. Imi intra zapada in bocanci, ma afund pana dupa genunchi, ma opintesc, ma ridic, iar ma scufund, iar urc. Ma opresc si privesc in spate. Ce nebuni sunt muntii astia! O dara subtire si lunga, de un alb stralucitor, se contureaza pe muntele de fata mea. Un firicel pe care urcam noi. Vantul sculpteaza forme pe care le-am vazut in fotografii, dar reale sunt altfel. Totul e alb, lumina e galbuie. Se face frig, picioarele imi ingheata. Alunec.

- Eu nu mai pot sa urc.

- Ba poti!

- Ba nu pot. 

- Scoate pioletul si infige-l in zapada! Apoi paseste. Totul in 2 timpi.

Nu stiu cum imi ies mie timpii, cert e ca inaintez mai usor. Alunec, dar ma sprijin si reusesc sa continui. Zapada asta inghetata e strasnica. Tudor ma lasa prima, poate ca are incredere in mine. Se duce dupa Ionut, care o ia la vale, mai jos: ii pune coltarii. Eu imi vad de drumul meu si incerc sa aleg pe unde sa pun piciorul si sa infig pioletul. Nu am pic de experienta cu ustensila asta, asa ca ma gandesc sa il folosesc ca pe un baston. E greu sa incepi zapada, dar nu pe cat as fi crezut. Mai greu e cu picioarele mele care sunt bocna. Lovesc cu ele in pietre, sa se dezmorteaza. Verific daca se sparg… inca nu. Sus bate vantul tare. Desi credeam ca gata, ies in sa, pare ca mai e de mers cel putin 40 de minute, plus inca vreo ora sa ies sa vad Strunga Dracului si Negoiul. Ma gandesc ce sa fac: as putea merge mai departe, dar mi-e teama de degeraturi. Restul lumii e in urma si imi dau seama ca, oarecum, de mine depinde tot ce va urma. Vreau sa merg mai departe, dar nu vreau sa manii natura. Stratul de dedesubt nu pare a fi primejdios, desi Tudor imi arata pe versantul de cealalta parte urmele unei avalanse. Simt, insa, acel semn al naturii care imi spune, linistit, ca inca nu e timpul. 

- Eu ma intorc. Am inghetat prea tare, spun lui Tudor cand ma ajunge din urma.

- Da, am plecat cam tarziu de la cabana si mai e ceva de urcat. 

Ma bucura daruirea lui muntelui, naturii, faptul ca nu exagereaza, ca intelege fara sa ceara explicatii. Stie ca vreau sa ajung sus, dar intelege decizia mea.

- Ne intoarcem!

Ajungem din urma pe ceilalti 3 combatanti, iar de aici incepe distractia: ne dam drumul la vale pe zapada. Chiote, piolet pe post de carma si du-te saniuta, du-te! Soarele e la asfintit, picioarele incep sa se incalzeasca. Ratacitorul ma ajunge din urma sa imi stampere necazul, se aseaza in zapada si ma cheama din priviri. Ma duc, nu pot sa ma abtin. Si ii dam naturii din caldura noastra. Zambim. 

Nemancata de dimineata, cu cativa stropi de apa in gatlej, ma intorc linistita si fara nicio dorinta de mai mult. As vrea un pat cald si moale, dar e buna si o stana rece cu foc de lemn uscat. Ne perpelim pe langa foc cu randul, uscam sosete la rotisor, bocancii ii atarnam pe caramizi, punem la oala de supe chimice, postim o sticla cu vin si incepe veselia. Facem cateva poze cu stele, in timp ce carnurile sfaraie iar. Cantam de zi de nastere, facem poze cu castronul de tabla, povestim, primim randul doi de gasca, cantam iar. Din pacate, oala lui Tudor  sufera dupa aventura in jar si asta il cam necajeste. Necajita sunt si eu de rezultatul “anchetei”, dar ma duc la culcare, lasand ca somnul sa fie un sfesnic bun.

Noaptea e cu nabadai, dar lasam intr-un ungher ce nu-i de asternut naturii. Ne trezim vreo trei pe la 7, dar plecam doar doi sa prindem primele raze ale soarelui de pe traseu. Laitelul ni se deschide cu tot sufletul lui cald. Ne bucuram cu el de dimineata calda. Pe varf pare a fi vantureala, doar a vuit vantul toata noaptea. Soarele, insa, il face mai domol. 

Ne intoarcem si ne asezam la povesti pe banca ce a servit drept pat azi noapte indraznetului. Privim norii care se tot schimba, gasim forme in ei, lasam timpul sa treaca lin si cu folos. Fabiana se aseaza la soare si zambeste naturii. Se rostogoleste, zareste o brandusa, isi bea cafeaua, fumeaza o tigara, ni se alatura, pleaca iar, zambeste din nou. Se bucura. 

Facem bagajele si curatenie, dupa care ne strangem pe prispa la povesti. Zaresc un fluture dezmortit pe prag si il impartasesc. Tragem de noi, de timp, de soarele de sus care ne imbratiseaza. N-am mai pleca. Ramanem vreo 4, "de-ai casei". Am un chef nebun sa sar in zapada si ii iau pe baieti la sincron. Se incinge o destrabalare frumoasa si copilaroasa care face cinste locului si noua. 

- Suntem liberi, aud din zapada, in timp ce ne dam de-a rostogolul. Ne batem cu bulgari, se face si concurs de nimerit banca, ne fotografiem, ne spunem taine. Baietii se dezbraca la bustul gol si imi fac galerie, dar nu ma las convinsa. Ii las pe ei sa isi faca numarul. Suntem copii maturi, dar stim sa ne bucuram.

Plecam de mana, o luam pe ocolite. Erik ma tranteste in zapada cu tot cu sac si cu tot cu dragul nestavilit pe care il avem in noi. 

La final, mi se spune ca sunt mai buna pe munte decat altii si, din mandrie, raspund:

- Da, stiu ca sunt. 

Ma rusinez acum de raspunsul meu luat de val. Nu, cu totii suntem buni in felul nostru, chiar daca nu suntem primii in sirul ce urca muntele. 

E primavara, e soare, o simt in nari, in pavilioanele urechilor, pe sub gene, in maini. Si pasarile-mi canta delicat. O astept. Va fi inca una frumoasa. 

Vagabondul (6)

Intins in ultima zapada a primaverii, numara ingerii. El insusi unul din zapezi abia curgatoare. Vantul despica pielea in coji de gheata. Aspru. Cristale se izbesc de asfaltul pe care se lungise sa isi dea seama cand va veni primavara. In afara de un ropotit de masini si de pasi, momentul schita iz reavan de pamant in care sa creasca radacini. Mmm... daaa... ce bine!

- Nu lucrurile! Lucrurile iau forma, apoi o pierd. Lucrurile dau bucuria momentului. Dupa care? O descompunere. Gandurile acestea se spargeau de ochii lui odat' cu fulgii ce-i siroiau pe fata. De ce sa nu te bucuri intins pe spate de aripile acelea? Ce-ar fi daca te-ai atasa? Ai suferi groznic pentru ca  se topesc asa repede, nu iti raman stranse cioburile de alb, intr-un pumn. Nu-ti apartin.

Suflet cu identitate, minte frumoasa daca vrei. Astea esti, asta e tot ce ai. Lucrurile... duca-s-ar pe apele Morii! Maine nu mai e decat un bocanc ros de sarea de pe strada. Si ce daca pici cu fundul in cea mai mare mocirla cu pantalonii cei noi? Ai sa razi mai incolo. Si nu-i mai bine? Zambet difuz. Intins, cu ochii de soare alaturi, se gandea la toate astea si la singuratate. De fapt, le glasuia. Inca un om care isi stie ca e singur, desi  faceau ingeri impreuna in norii albi. Ii mangaia tamplele dar stia ca, desi cu inima in palme, tot el in el era.

Si-a ridicat mana stanga. Apoi pe cea dreapta. Are doi fluturi in palme, mazgaliti din liniile vietii si cine mai stie ale cui. Inima din palme bate tare uneori, mai ales cand atinge cei doi sori. Cateodata, simte cum ii pulseaza si tamplele tot in palme. Isi concentreaza acolo toata fiinta. Si daruieste mai departe. Prin fluturi.

"- Esti cel mai aiurit fluture" isi spune propriei maini si-si lasa "incheietura mainii, [...] acolo unde sangele e totdeauna verde si trufas" sa zburde pe chipul singuratatii de langa ea. Acel chip pe care il vede din cale-afara de copil. Gandurile unor "frumosii nebuni...".

- Cum ar fi daca ai pierde toate fotografiile?

- As face altele noi. Ar fi ca si cum ar fi primavara. Senin, fara regrete, fara suparari. Ca si cand asa as iubi din nou, mai mult.

Popas de privit in raza de soare. Raza de soare de dupa care fulgii inca aluneca repezi si nestaviliti.

- Din ce sunt mainile tale?

- Din fluturi, nu ti-am spus? Zambeste.
(http://www.youtube.com/watch?v=pzNmP2D734k)

Zapezi mari

Am primit ceva critici si mi le-am insusit, ca urmare o sa fac cateva adaugiri la cele de mai jos. Mesajul meu a fost gresit perceput, ceea ce mi-a dat de inteles ca nu am facut un articol complet despre acest subiect, in dorinta de a sublinia anumite comportamente.

Ma aflu la birou. La biroul unde bate, nici viscol, nici briza, ci un nesuferit de aer conditionat care imi strica sanatatea. Si bate si la figurat un vant de iarna care a "speriat" corporatia. Lumea si-a pus cizmulitele la uscat pe calorifere si lucreaza de acasa. As spune ca e un pretext, dar cine poate...

Drept sa spun, a fost al naibii de fain sa vin de dimineata la munca. La fel cum a fost sa ma plimb aseara pe strada, in timp ce ningea cu galeata. Zapada a tras iar de colturile gurilor in sus. De dimineata, caldut, soarele rasarea si facea zapada sa arunce luminite-luminite. Se mergea in sir indian, fara nervi, fara injuraturi. Statia de metrou Victoriei era ticsita. Ticsita de o rumoare iernatica. Soseaua era curata, trotuarul arata destul de bine. Deci? Care-i scuza?

A nins frumos aseara si, vai, pacatosii de noi, cei ce inca iubim iarna, am fost tare incantati. Acuzatorii sa se abtina, insa, atat timp cat nu au pus umarul sa ajute cumva pe cei ce, intr-adevar, nu prea au cum sa iasa din zapezi. Dar aici vroiam sa ajung. Cu cat sunt platiti niste amarati de prin sate sa se planga in direct pe Realitatea de situatia lor dusa pe apa sambetei din cauza zapezilor? Sau cati sunt cu adevarat neputinciosi in fata vremii de acum? Pentru ca, sincer, nu cred ca nea Ion, taran cu frica Lui Dumnezeu, nu a dat niciodata zapada din fata casei. A dat-o, dar acum asteapta autoritatea si jandarmul. Curios, nu? Si hai ca nea Ion o fi, saracul, ingropat in zapada, dar nu are si el vecini? Vecini din aia pe care i-a ajutat cu o cana de lapte cand nu aveau ce manca. Dar de unde atata bunavointa? De unde atata milostenie pe capul romanului din ziua de azi care nu stie cum sa isi numere mai putini pasi pe zi, ca dehh... are masina? Parca ne-am nascut, fratilor, in masini si cu laptopul in brate. Cineva, acum vreo 2 saptamani, statea cu laptopul in masina si dadea indicatii altcuiva la birou, pentru o comanda. Si ce sa faca biata faptura, cu ce sa ajunga la serviciu? Ahh... cu metroul? Daaa... exista si asa ceva. Stii tu, cartitele alea de misuna zilnic pe la subteran? Ai facut si tu parte din categorie acum cativa ani. Nu, dar faptura asteapta sa vina cineva sa ii dezapezeasca straduta, sa poata iesi din marea incurcatura. Pai prin '54, spunea o doamna, au iesit oamenii din casa cu lopeti si si-au facut unul altuia viata mai usoara. Nu au asteptat sa pice para malaiata de la imparatie. Si erau vremuri grele. Ei... si o sa-mi spuneti ca acum suntem la oras, ca nu mai sunt acele vremuri, ca sunt oameni angajati sa faca asta. Ei bine, dragii mei, stati in orasul vostru pana n-o sa mai fie paine pe masa si pana v-o urca zapada la etajul 5!

Mai sunt si oameni bolnavi, care sunt neputinciosi si Doamne ajuta sa scape cu bine, dar hai sa lasam fatalitatea asta deoparte si sa punem umarul faptic, nu sa clantanim din gura. Am citit despre niste iubitori de munte, care s-au echipat adecvat, au luat masina si in loc sa-si miste funduletele spre partie, au plecat spre Ramnicu Sarat, au cumparat cele ce au considerat a fi necesare si le-au dus oamenilor. Iar pentru cei ce vor sa dea o mana de ajutor, inca se poate: http://www.carpati.org/forum/altele-12/ture_de_ajutor-3262/

Dar nu ma surprinde ca cei ce stau in casa si le e bine, sunt indignati ca masina le e inzapezita. Si nici ca cei de la tara, care se plang ca de sfarsitul lumii ca sunt uitati de lume sunt, de fapt, oameni care au un telefon la indemana, la care cineva a ajuns sau care nu sunt in situatie critica. Omul cu adevarat nevoias nu va fi auzit la televizor. Atata victimizare si atata leneveala! Da, la japonezi se poate pentru ca oamenii aia nu au numai fonduri, dotari, au si spiritul de intrajutorare si nu se dau loviti cand e vorba de munca. Dar la noi... ei bine, la noi, daca asa vrea Domnul, sa murim inzapeziti, apai asa sa fie, ca e voia Sa.

Bineinteles ca nu voi ierta nici cealalta "oaste", ramasa, saraca, stupefiata (a se intelege fara vlaga in intreprinderea unei actiuni demne de o situatie de urgenta). As vrea sa-i dau cu fundul in zapada pe toti dezapezitorii cu firmele si licitatiile lor. Lor le creste funduletul, la fel ca si parlamentarilor, iar contributia noastra la banul public se cunoaste doar in burtile lor care au luat ceva zeci de centimetri in plus. Nu mai zic de nesimtirea unor declaratii facute de la prea marii care si-au gasit de curand sau nu chiar functii in Guvern. Si nu mai zic de lipsa lor de actiune si de implicare pe masura implicarii noastre in impozitele si taxele care curg cu nemiluita. Pe drept se revolta lumea si se intreaba unde le sunt banii, de ce o amarata de dezapezire costa niste fabulosenii de sume si de ce un nou prim ministru isi plimba ifosele pe la noile cabinete in loc sa aiba grija de poporul asta care ii asigura catarama de firma de la pantalonii cu dunga. Tare sunt curioasa cum or sa arate cu cizme de cauciuc alde Base, Ungureanu si nelipsita Ilenuta dupa ce s-or topi zapezile. Sa le facem cadou niste vasle?

Va rog sa ma scuzati daca nu am scris despre 14 februarie, dar ziua asta este doar o zi de februarie si atat. Il astept pe Dragobete, ca e de-al nostru. Halal natie mai suntem uneori!

Patanii

Eram prin clasa a VIII-a. Greva profesorilor era in toi, asa ca mai multa vacanta pentru noi. Partia ne astepta si nu era deloc lina. Se facuse gheata, iar noi ne dadeam cu bobul din varf (doar nu eram niste incepatori in treburile acestea). Senzatia era de nedescris - nu stiam atunci ce era adrenalina. Dar bobul, pe la noi, nu e cum vedeti voi pe la televizor. Nu, nene! Era un fel de adunatura de scanduri, neacoperita, pe care o carmuiai cu o sfoara legata de "patine".

Sa descriu acum, putin, "atmosfera" in care s-a desfasurat intalnirea mea cu "tanti cu coasa". Tanarul care statea la mijlocul pantei pe care noi zbieram ca niste descreierati "partie", obisnuia sa isi scoata boxele afara iar, in seara cu pricina pataniei, muzica urla cat sa auda un stadion. Buun. La baza partiei, unde se lua curba, se afla o cruce (pe care nimeni nu a ratat-o), langa un gard care iarna lipsea cu desavarsire (tot din cauza nebunilor de noi care il rupeam cu saniile) si un magazin. Ehh... magazinul trebuia aprovizionat si pentru aceasta, din cand in cand, mai urcau masinile. Mi-am dat drumul cu "individul", din varful "coastei". Muzica urla, deci nu am auzit cand cele doua masini, aflate in zona crucii, claxonau. Intram, in curba, pe gheata. Nimerim in roata din spate a primei masini si ne plonjeaza sub cea de-a doua. Se face negru dintr-o data in mintea mea, simt cum ma izbesc de roti, cum imi trozneste capul. Ma gandesc, in cateva fractiuni de timp, daca nenea va inainte peste mine sau va stationa. A reusit sa o puna in aplicare pe a doua. Hiuu. Imi revin. Se face lumina, ies de acolo, simtind un fel de sufocare apasatoare. Baiatul care era cu mine se tara deja pe o banca, cu piciorul rupt in zona gleznei. Toata lumea amutise. Atunci m-am gandit la norocul pe care l-am avut, si chiar daca pare aiurea, acesta a existat. Daca nu erau doua masini, atunci am fi intrat direct sub a doua si azi nu mai scriam aici. :))

Bineinteles ca in zilele urmatoarea ma simteam ca un soldat intors de la razboi. Urechea imi era vanata, schiopatam cu un picior care isi schimba culorile in functie de momentul zilei (aveam o vanataie "cameleon" de toata frumusetea, care se intindea de la genunchi spre glezna), aveam un fel de gropita in obraz pe care am urmarit-o mult timp sa vad daca va lasa urme, capul inca imi troznea cand faceam cate o miscare brusca. Ce mai? Eram burdusita din cap pana in picioare. Le-am spus parintilor din acea seara de activitatea mea de eroina pe derdelus. Cred ca i-am speriat groaznic, dar nu mi-au aratat aceasta si nici nu m-au certat tare. Eram deja prea socata eu ca sa mai vina ei cu dojana. In acea iarna nu am mai servit iesit pe partie.

Eii... dar anul viitor, am zis sa mai simt putin gustul saniei, asa ca am plecat cu o vecina, intr-o seara, sa testam zapada. Boburile inainte, saniile dupa. Se facea totul cu cap doar, asa cum invatasem de la cei mai mari. Numai bine ca bobul din fata s-a rasturnat intr-o curba, iar noi nu prea am mai apucat sa franam cu picioarele, asa ca am intrat in "facatura de lemn". De atunci am ramas cu un fel de ruptura de muchi, la picior, o "vale intre dealuri" care se simte si acum, in zona tibiei, la atingere. Aceasta a fost ultima data cand am mai urcat pe sanie.

Totusi, eu am mai facut cunostinta si cu un prun, dandu-ma pe ghetus la mine in gradina. De nenumarate ori ne-am rasturnat cu sania, in timp ce altii treceau razant pe langa noi, putandu-ne lasa fara vreun component fizic. Cam de fiecare data ajungeam acasa cu pantalonii inghetati pana la genunchi, cu ciorapii uzi, cu foc in obraji si cu urechile tiuind de atata energie.

Imi aduc aminte si de primul cucui. Aveam o sapaliga (un fel de sapa mai subtire si cu doi craci) cu o coada cam cat mine de inalta. Vorbeam ceva cu mami si, fara sa fiu atenta, la un moment dat am pus piciorul pe partea metalica, asa ca m-am trezit cu o coada in frunte. Cam ca in filmele cu prosti sau in desenele cu Tom si Jerry. Atunci am invatat si eu, pe pielea mea, cam cum se face, cum arata si, mai ales, cum doare un cucui.

Amintiri... Totusi, nu am fost un copil neastamparat, dar ingerul meu pazitor si-a facut datoria cu mare daruire in unele momente.

Ninge si azi

Da... Ce am putut constata ieri a fost o mare veselie. Toata lumea cu chef de vorba si de zambet m-a asaltat cu ganduri frumoase. Se pare ca acesti fulgi au incalzit sufletele oamenilor. Paradoxal, nu?

Bineinteles ca nu m-am abtinut sa nu ies un pic pe strazi, sa fotografiez "starea" aceea energica a oamenilor, in fata zapezii. Se mai sapa o groapa, se mai ridicau flacari dintr-un cazan, se mai zgribulea lumea, copiii curatau cu lopetile prin fata magazinelor, ceainariilor si localurilor din Centrul Vechi pentru un banut. Eu alergam pe pustiulica cu lopata in spate. La un moment dat, nefiind atent a cazut. M-a induiosat. Mi-a placut zambetul lui optimist, desi saracia se vedea in hainute. As fi vrut sa ii dau niste bani sa isi cumpere covrigi de pe colt, dar a zbughit-o inainte sa pot face miscarea, in barul de unde avea sa isi primeasca rasplata pentru munca prestata cu unealta. Era un vant destul de anevoios, iar lumea tinea de caciuli si glugi, se intorcea cu spatele, aluneca pe ghetus, se adapostea. Dar nimeni nu era suparat. Cred ca iarna ne aduce aminte ca am fost copii.

De dimineata, stratul prindea proportii. Aglomeratie mare la metrou, dar ne-am furisat. Pe bulevardul Aviatorilor am scos iar camera si am facut fotografia de mai jos.

Azi avem expozitie la Dristor 1, cu asociatia "Bucurestiul meu drag". Ultima din acest an plin si frumos, alaturi de oameni care imi sunt aproape de suflet.

Iarna ne indeamna la povesti. O zi ninsa sa aveti!

Ninge astazi pentru... mine

Da, asa cum prognoza meteo spunea, ninge azi in toata tara. Frumos s-a mai gandit ziua aceasta sa imi dea un sarut cu zambet pe obraz.

De dimineata, oamenii curatau de zor la masini, cutu' se urca cu labutele pe stapan, pricinuindu-i mare necaz, aerul intepa cu frigul obrazul, vantul plesnea cu fulgii in fata.

Acum isi au rost luminitele acelea atarnate de stalpi si fire, bradutul impodobit aseara de fete, manusile si caciula, ghetutele. Simteam ca respir aer, desi pasii lasau urme negre pe acelasi bulevard plin de masini. Eram cu gandurile mele, cu muzica si cu fulgii intr-un fel de dans nevazut. Trecatorii sa stie ca eu am trasat liniute pe bancile de pe Aviatorilor daca cumva vor gandi ca cineva a a stricat echilibrul alb al naturii. Un joc ce ma facea sa ma simt copil. Unul din paznicii casutelor de la targul de Craciun se ascundea sub una dintre prelatele insiruite acolo, de aspra atingere a broboanelor inghetate. Altul se plimba agale. Eu priveam la urmele lasate in zapada: cate forme! Mi s-au parut tare haioase machetele de biserici, postate pe sub copaci. Nu stiu de ce erau vesele acele prezente.

Un gand fugitiv mi s-a dus inspre seara trecuta. Stiam ca are sa ninga. Speram.

Alexandru Andries - Ninge Iar
Asculta mai multe audio Muzica