joi, 17 decembrie 2009

Patanii


Eram prin clasa a VIII-a. Greva profesorilor era in toi, asa ca mai multa vacanta pentru noi. Partia ne astepta si nu era deloc lina. Se facuse gheata, iar noi ne dadeam cu bobul din varf (doar nu eram niste incepatori in treburile acestea). Senzatia era de nedescris - nu stiam atunci ce era adrenalina. Dar bobul, pe la noi, nu e cum vedeti voi pe la televizor. Nu, nene! Era un fel de adunatura de scanduri, neacoperita, pe care o carmuiai cu o sfoara legata de "patine".

Sa descriu acum, putin, "atmosfera" in care s-a desfasurat intalnirea mea cu "tanti cu coasa". Tanarul care statea la mijlocul pantei pe care noi zbieram ca niste descreierati "partie", obisnuia sa isi scoata boxele afara iar, in seara cu pricina pataniei, muzica urla cat sa auda un stadion. Buun. La baza partiei, unde se lua curba, se afla o cruce (pe care nimeni nu a ratat-o), langa un gard care iarna lipsea cu desavarsire (tot din cauza nebunilor de noi care il rupeam cu saniile) si un magazin. Ehh... magazinul trebuia aprovizionat si pentru aceasta, din cand in cand, mai urcau masinile. Mi-am dat drumul cu "individul", din varful "coastei". Muzica urla, deci nu am auzit cand cele doua masini, aflate in zona crucii, claxonau. Intram, in curba, pe gheata. Nimerim in roata din spate a primei masini si ne plonjeaza sub cea de-a doua. Se face negru dintr-o data in mintea mea, simt cum ma izbesc de roti, cum imi trozneste capul. Ma gandesc, in cateva fractiuni de timp, daca nenea va inainte peste mine sau va stationa. A reusit sa o puna in aplicare pe a doua. Hiuu. Imi revin. Se face lumina, ies de acolo, simtind un fel de sufocare apasatoare. Baiatul care era cu mine se tara deja pe o banca, cu piciorul rupt in zona gleznei. Toata lumea amutise. Atunci m-am gandit la norocul pe care l-am avut, si chiar daca pare aiurea, acesta a existat. Daca nu erau doua masini, atunci am fi intrat direct sub a doua si azi nu mai scriam aici. :))

Bineinteles ca in zilele urmatoarea ma simteam ca un soldat intors de la razboi. Urechea imi era vanata, schiopatam cu un picior care isi schimba culorile in functie de momentul zilei (aveam o vanataie "cameleon" de toata frumusetea, care se intindea de la genunchi spre glezna), aveam un fel de gropita in obraz pe care am urmarit-o mult timp sa vad daca va lasa urme, capul inca imi troznea cand faceam cate o miscare brusca. Ce mai? Eram burdusita din cap pana in picioare. Le-am spus parintilor din acea seara de activitatea mea de eroina pe derdelus. Cred ca i-am speriat groaznic, dar nu mi-au aratat aceasta si nici nu m-au certat tare. Eram deja prea socata eu ca sa mai vina ei cu dojana. In acea iarna nu am mai servit iesit pe partie.

Eii... dar anul viitor, am zis sa mai simt putin gustul saniei, asa ca am plecat cu o vecina, intr-o seara, sa testam zapada. Boburile inainte, saniile dupa. Se facea totul cu cap doar, asa cum invatasem de la cei mai mari. Numai bine ca bobul din fata s-a rasturnat intr-o curba, iar noi nu prea am mai apucat sa franam cu picioarele, asa ca am intrat in "facatura de lemn". De atunci am ramas cu un fel de ruptura de muchi, la picior, o "vale intre dealuri" care se simte si acum, in zona tibiei, la atingere. Aceasta a fost ultima data cand am mai urcat pe sanie.

Totusi, eu am mai facut cunostinta si cu un prun, dandu-ma pe ghetus la mine in gradina. De nenumarate ori ne-am rasturnat cu sania, in timp ce altii treceau razant pe langa noi, putandu-ne lasa fara vreun component fizic. Cam de fiecare data ajungeam acasa cu pantalonii inghetati pana la genunchi, cu ciorapii uzi, cu foc in obraji si cu urechile tiuind de atata energie.

Imi aduc aminte si de primul cucui. Aveam o sapaliga (un fel de sapa mai subtire si cu doi craci) cu o coada cam cat mine de inalta. Vorbeam ceva cu mami si, fara sa fiu atenta, la un moment dat am pus piciorul pe partea metalica, asa ca m-am trezit cu o coada in frunte. Cam ca in filmele cu prosti sau in desenele cu Tom si Jerry. Atunci am invatat si eu, pe pielea mea, cam cum se face, cum arata si, mai ales, cum doare un cucui.

Amintiri... Totusi, nu am fost un copil neastamparat, dar ingerul meu pazitor si-a facut datoria cu mare daruire in unele momente.

Un comentariu:

Mirela Momanu spunea...

Craciun Fericit cu multe ganduri bune!