Si vin sarbatorile iarasi. Dar ce farmec mai au acum, cand totul e de-a gata?
Cand eram mica, bomboanele "mustacioase" erau doar de un singur fel, tari ca niste gloante. Le pastram ambalajul poleit pentru ca anul viitor sa facem podoabe de pus in brad. Din staniolul tare ca o tabla pe care mama mea il pastrase de cine stie cati ani faceam cosulete, stelute, felicitari. Ce sunet avea: cam ca un clinchet. Era o mare valoare si se gasea greu. Nu trebuia sa il irosim. Mai faceam ghirlande din hartie "glasse" sau din hartie creponata, cam la fel de rare si ele.
Imi aduc cu drag aminte de ciocolata "Fructa", preferata mea. Erau putine la numar tipurile de dulciuri, dar ele erau podoabe de nepretuit in pomul de iarna. Cand gaseam cate un Mos Craciun, cu reni si saniuta pe vreun ambalaj, desfaceam cu grija, decupam si il puneam la pastrare. Nici noi nu stim pentru ce, dar era o mare bucurie sa vedem atata culoare si sa pastram ceva ce nu o sa mai vedem decat in anul viitor.
Abia asteptam momentul cand ne duceam la cumparaturi. Erau singurele momente cand ne rasfatam, cand se cumpara suc, banane, portocale, mandarine, compot de ananas si se lua sifon de la "Sifonerie", . Plecam cu listuta dupa noi, cu banii bine numarati si chibzuiti. In bucatarie erau aburi de la toate mancarurile ce fierbeau ori pe soba, ori pe aragaz. Da, focul cu lemne ramane unul dintre aspectele copilariei dupa care sunt nostalgica. Era un chin sa iesi afara, sa aduci un brat de lemne, dar mirosul de caldura, duduiala din soba de teracota te prindeau repede in joc. Si mai sunt nostalgica dupa momentul cand se taia porcul. Imi bagam mainile in urechi, atunci cand sacrificiul (injunghierea) avea loc, dar apoi eram numai ochi si urechi. Mirosea a par parlit, a tuica fiarta si a carne prajita in tigaie. Mainile mamei roboteau pana la epuizare in acele zile si lungi erau serile cand stateam sa tragem de carnati, sa fierbem la tobe si la babe, sa pregatim sunca si carnea pentru afumat sau pentru sarat.
Venea asteptata dimineata de Ajun, cand, dupa colindat tot cartierul, ajungeam acasa, faceam ceai de tei si mancam cu covrigi. Se faceau ultimele retusuri la "primeneala" casei si a noastra, indicatiile fiind indeplinite cu strictete. Apoi asteptam minunata zi a bucuriei, istoviti de atata munca si de altele ale vietii. Dar aveam pacea in suflete.
Saracii parinti, cum se mai sculau ei noaptea sa impodobeasca bradul, cum il ascundeau cine stie pe unde, sa nu ii simtim mirosul, pacalindu-ne sau interzicandu-ne sa intram in camera unde il pastrau. Dar, increzatori copii in cuvintele lor, niciodata nu le-am iesit din cuvant. O singura data imi aduc aminte ca, facand razia prin sifonier, am gasit cadourile de la Mosu'. Eehh... copii am fost si noi.
Da... Era frumos atunci. Acum, nu prea mai simt ca vine Craciunul. Dar inca mai merg cu colindul si asta ma poarta in pasi grei, ninsi, spre copilarie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu