miercuri, 15 mai 2013

Pe munte in alt fel


E greu uneori sa scrii despre lucruri care s-au intamplat cu ceva vreme in urma, dar poate ca-i mai bine sa lasi timpul sa cearna amintirile. Ramane in suflet si in gand ceea ce conteaza cel mai cel. Au fost momente de suflet pe care am ales sa le pastrez pana acum pentru mine si cei mai dragi. Dar iata-ma multumind cum stiu eu mai bine pentru acele amintiri repezi.

Trebuia sa fie o tura in Fagaras si vremea se anunta a fi schimbatoare. Schimbatoare au fost si pornirile nostre, dar cred ca natura ne vroia cu ea acolo in varf de tara. Fugeam din calea oraselor. Ce bine!

Am plecat la drum cu sufletul putin nelinistit, dar cineva era calm in stanga mea. Laurentiu. Apoi Brasov, si Dorin, si o glezna vatamata de nebuniile tineretii pe doua roti. Asa am pornit catre serpentinele Transfagarasanului coplesitor: trei oameni, patru bete si un cort.

Cabana Balea m-a primit cu un sentiment infrigurat. La fel ca si aerul din jur. L-am tinut pentru mine si am incercat sa nu ma las coplesita. Baietii, cum le spun eu, desi imi sunt inaintasi, au fost ocrotitori, si calzi, si blajini. Urma sa fac primul meu urcus in Fagaras si ma speriasem nitelus, dar am ajuns usor cu ei pe malul unui lac care clipocea a viata.

Nu as sti sa spun cum a trecut timpul. Citind cateva pagini de carte, povestind, urcand pe povarnisurile uscate catre norii ce ma trageau de ganduri, stand in bataia vantului cu nasul umezit de particulele reci pe care le respiram, infigand niste amarate de cuie in pamantul plin de nastrusnicii, luandu-mi cu seriozitate primele lectii de campare, amuzandu-ne de poftele lui Dorin sau de frigurile mele. Apa se unduia in culori aurii si pamantii. Am admirat preschimbarile ei vreme, pana cand soarele a inceput sa descreasca. Iar lacul era valurele, valurele, pline de viata muntelui si-a vantului, iar apele tremurau ca stoluri de pasari marunte.

Nu le spuneam nimic baietilor despre intelegerea mea cu Natura, dar aranjasem un moment magic, ceva care sa ne ridice talpile de pe pamant. Asa am eu noroc, de oameni si de ite de timp, multumescu-i Lui Doamne Doamne pentru asta! Si a fost un apus care a asternut multa liniste in mine. Neprivind prea mult in stanga sau in dreapta am urcat. Vantul ma batea, ma spulbera, ma urnea din loc, dar parca nu mi-a mai fost deloc frica stiind ca in fata si in spatele meu aveam doi oameni cu radacini in munti. Primeam tot calmul si toata caldura lor. Ma simteam intr-un cerc inchis in care circula ceva invizibil ce ma facea sa am incredere ca pot sa urc pana la capat. Si norii se deschideau si lasau loc unui soare de foc, unor culori apusene care se iveau dintr-o spartura preschimbatoare. Atunci i-am pierdut pe baieti. Au intrat intr-un fel de transa care depasea bucuria. Cuvintele de admiratie curgeau, se repetau in nestire, dupa care prezentele au disparut cu trepiede cu tot, ca niste caprioare. Zambeam. Erau ca niste copii.

Eu am ramas pironita locului, sprijinita de o stanca, adaptandu-ma la lipsurile tehnice. Norii curgeau lin si capatau forme inchipuite in inimi, balauri, pasari, iar fundalul era de o imensitate care ma atragea ca o iluzie. Fagarasii te fac sa te simti mic, sa iti dai seama ca traiesti intr-un spatiu necunoscut in care-ti poti pierde mintile daca te ridici prea mult. Gandurile iti aluneca prin santurile pe care se scurg apele si zapezile, iar pamantul e mare. Mai mare decat putem masura in cifre.

Am coborat cu linisti pe obraji: era un vanticel molcut si caldut. Prima mea coborare cu frontala. Imi trageam nasul, dar eram mandra de mine. Si mustaceam, si ma gandeam ca acel moment nu va mai fi nicicand trait: era primul meu apus in varf de munte. Si ce mai apus! Pasii veneau de la sine, iar strajerii mei se ingrijeau mereu de fiinta mea.

Am ras de marmotele lui Dorin, mancand caramele grecesti si band ciocolata calda in jurul primusului minune. Se apropia momentul somnului, cel pentru care m-am camuflat ca un eschimos, adaugand cateva straturi de binefacere. Ceva sforaituri pe tonalitati, vaiete de vant dinspre creste, gangurit de vietati pasnice pe lac, foieli de pe o parte pe alta: cam asa se doarme, mai mult nu, la poale de Fagaras. Am fi vrut sa ne trezim pentru rasarit, dar cerul era gri si de neclintit, asa ca ne-am intors la dulcele somn al diminetii. Ramasese sa-mi pun la bataie senvisurile in acea dimineata, dar painea mea incepuse sa infloreasca la propriu si, de rusine, nu am mai zis nimic. Nu fu intentionat, ci premeditat. 

Eu: un invatacel norocos, furand in treacat mestesuguri de muntean. Ploaia strasnica avea sa inceapa abia dupa coborare. Pana atunci ne iertase cu ceva stropi doar. Dar ce mai pofta de cate-o dusca de ginseng ne facusem!. Si uite ca picioarele mi-au amortit, iar gandurile au inceput sa mi se-alunge cu viteza pe un Transfagarasan aproape gol, cu serpentine plouate si poleite de soare proaspat rasarit. Simteam ca cercul se inchide, ca o bucla in timp. Intr-un Bucuresti calduros, imi zambea un castan jumatate inflorit, jumatate uscat...

Venea toamna. Si am plecat in crovuri.

Dupa un tren inghesuit si cateva atipiri, am coborat in gara Herculane unde ne asteptau doua suflete calde si zambitoare. Se rasfata dimineata in neguri cand am ajuns la baza urcusului, dar ne-am dat voie sa mai furam cateva momente lui Ene. 



8 fix. Am iesit zgribuliti la aer si ne-am incurajat pentru drum. "As fi crezut ca-i mai putin, ca-i mai simplu", imi spuneam in gand cand tot adunam metri pe verticala. In schimb, a fost cu naduseli, dar cu raze calde, cu muschi pe pietre, cu izvor cu apa dulce si poienita cu faneata imbietoare, cu bolovanis si cu pereti de calcar pe care n-as fi crezut ca-i pot strabate. Sus, spre crovuri, cand soarele mi-a salutat privirile printre frunze ingalbenite si copaceii colorati au inceput sa ma intrebe “incotro?” de pe abrupturi albicioase, am stiut ca grozavia noastra avea sa fie de poveste.

Nu a fost greu: imi place sa-mi istovesc corpul sub cerul Lui Dumnezeu. A fost ceva mai mult decat imi inchipuiam doar. Dar cand ajungi in acele poieni, uiti ce a fost mai 'nainte si te minunezi de ceea ce poate face natura cu artistii ei. Copaci crescuti intr-o rana, frunze pe apucate indicand cum s-a jucat vantul cu vietile lor, bolovanisuri scobite de ape si pante cu ferigi uscate sau abia crescute, toate acestea se aglomereaza cu cap ar zice unii, cu maiestrie as zice eu, intr-un fel de relief cu totul neobisnuit. Iar totul aici e domol, pana si crestele acelea ascutite care se intovarasesc cu frunzulite si pini, cu smocuri de iarba si copacei copacei. Ai loc sa respiri si te intrebi de ce nu ai si tu asa o gradina in fata blocului. De ce?

Apusul a fost asteptat ca o miresica: ore in sir petrecute pe-o creasta cu roci ascutite si neprietenoase, cotopenite intr-un pamant negru, ars. L-am asteptat, totusi. Am stat pana cand a inceput sa-si intre in asternuturi galbiorul, i-am furat primele zambete, dar nu am mai zabovit pentru ca ne luase si frig, si foame si am luat-o de-andoaselea printre ferigi, cu frica de ratacire si de vipere, spre tinta corturi. Si atunci a fost asa, ca-ntr-un basm, cand luminile apusului se rasfrang in toate frunzele pamantului.

Aveam sa adormim devreme. Asta dupa o portie zdravana de hlizeala, pentru ca tot incercam sa pun si eu niste pantaloni pe mine, in timp ce la usa cortului curgeau propuneri gen pufuleti si alte apetisante, motiv pentru care reuseam sa ajung doar la infasarea cu salul. Partida asta de ras a continuat cu incercarile de a inchide fermoarele celor doi saci de dormit in care ma capitonasem. Trebsoara era asezonata si cu o patura, drept pentru care eram ca intr-un cocon. A doua zi, aveam sa-mi iau zborul de fluture, de cu dimineata. De frig, de ce altceva?

Si cum aventura fara ghidusii nu-i buna la cortul drumetului, pe la zece inserat Serban a inceput sa fluiere dupa ce... nici pana azi nu stim. In departare, o frontala isi facea de duca, motiv pentru care scenariile au inceput sa curga siroaie, iar fricile sa se inteteasca. Mintea se ascutea cu fiecare rafala de vant care misca corturile, urechile se ciuleau si incercau sa distinga cat e inchipuire si cat e realitate din ce auzeam. Noroc ca pana atunci dormisem si acum eram in stare sa facem de garda, cel putin intretinand dialogul pe raza de actiune a perturbatorului. Am adormit in cele din urma, tot in leganarea fosnetului de afara si am alunecat profund catre duminica.

Rasaritul m-a scos din cort cu bocancii neincheiati, cu toate cele atarnandu-mi prin maini, cu ceaiul cald nebaut. Crestele au fost imbratisate de nuante subtile de curcubeu si am stat acolo, palavragind cu Serban de vrute si nevrute, privind cum cerul se schimba, cum ceturile se coloreaza, cum vantul se unduie si vietile noastre curg.

Cand am pornit inspre celelalte crovuri, ceata era inca in patrulare. Am ajuns intr-o lume fantasmagorica in care ma asteptam ca batranii aceia incoronati de toamna sa inceapa sa-mi vorbeasca. Pare ca acolo copacii au suflet si brate, ca te privesc si vor sa-ti spuna cate au trecut. Mi-am facut prieten un copac intortocheat si i-am spus ca imi place acolo, pe tobogan, cu el. Am privit la verde si la roscatiu, la galben si alb, la aramiu si pamantiu. Si cu un ultim salut, am lasat in urma un soare cu raze prafuite care sa continue sa creeze din pensula, pe mai departe, acea pictura reusita.

Sub cerurile de acum deschise, am ajuns intr-un orasel din alte vremuri. Obrajii imi ardeau, aerul se racorea, aventura se termina.

Avem cu totii frici si temeri, mintea ne poate juca feste si nu-i exclus sa se intample sa scapam vreodata fraiele si sa facem ceva gresit. Dar nu trebuie sa lasam sa ne cuprinda acestea toate, ci sa alungam fantasticul infiorator si sa pastram linistea. Asta am invatat, pe langa multe altele, pe munte, in alt fel, cu baietii. Si fetele. 

Si uite asta-i bucuria mea, si uite asa le multumesc eu.

3 comentarii:

Anca Corut spunea...

atat de firesc surprinzi clipele petrecute,incat am simtit ca am fost si eu...pe acolo.....Multumesc pentru calatorie!....Raman datoare cu "pretul " biletului !..:)....

Anca Corut spunea...

Ai reusit sa surprinzi atat de real clipele petrecute,incat,parca am fost si eu,cu voi...Foarte frumos!..Felicitari!

nami spunea...

Multumesc, Anca. Si te indemn sa te duci sa simti asa, real, cum e. :)