Era seara. Hilde isi facea rugaciunea, asa cum o invatase cineva in copilarie. Nici nu mai stia cine. Si cand a inchis ochii, a aparut un copac. Dar nu orice fel, ci unul de basm, incotosmanit pana la gat in muschi verde si carnos, intortocheat si gros ca un mosneag din nord. Ca bunicul. Si o lumina cadea pe el in culorile curcubeului. A deschis ochii sa vada daca deja visa, dar nu. Era in pat, in genunchi, spunandu-si rugaciunea. Si cand i-a inchis la loc, copacul a reaparut, ca si cand ar fi asteptat-o. Galbui si movuliu, verde intens. Cam asa se falea barbosul care parea a umbla creanga prin padure. Si Hilde se gandea ce minunat e sa adormi cu o poveste in gand. Copacul a ramas tacut, dar o tragea inspre el cu somn cu tot. Si ce bine a dormit in acea noapte!
Era intr-o dimineata. Una racoroasa nitelus, dar cu raze de soare care se zbenguiau ca un copil de gradinita. Isi luase cea mai buna prietena de mana, Greta, si isi facuse drum inspre bisericuta din centru. Acolo se ducea cu bunica, cand era duminica si liniste. Acum Hilde o alesese pe prietena ei cea mai buna sa o insoteasca.O blonduta pistruiata si jucausa. S-au dus in locul acela in care bunica aparea doar aievea, din amintiri. Si o maicuta a iesit pe prispa sa se roage. A privit-o indelung, in lumina ce se rasfira pe trupul ei invesmantat in negru. Fata-i era alba, iar atunci cand Hilde a inchis ochii, fata maicutei era acolo. Ca un inger, ca o buna care avea sa o ocroteasca in pasii ei de tanara plapanda. Si la fel, a redeschis ochii crezand ca-i naluca, dar fata aceea din lumina calda avea nas, si gura, si ochi, si privea in jos. Staruia in ochii ei aceasta imagine pura, calda, ireala. S-a desprins si un cantecel inganat incetisor de maicuta: unul bisericesc, frumos, usor ca un fulg. A durat putin, ca orice minune.
Se plimba pe strada. Seara ii placea sa iasa la plimbare pe bulevard. Si privea norii, asa cum o facea de la o vreme, cu nesat si mirata ca si cand i-ar vedea mereu prima data. De fapt, asa era. Norii se lungeau lenesi in rasfatul ultimelor momente ale apusului. Si mergand asa, un curcubeu ciuntit a rasarit din senin. Asa, pur si simplu. Nu era curcubeu de fapt, era nu stiu ce fenomen, dar pentru ea era un curcubeu rasarit dintr-un nor luminos care se descompunea si compunea la loc in tot felul de infatisari. L-a privit pe toate partile, dincolo de toate cladirile care ii lasau loc. Si cu capul in nori si in curcubeie asa, cateodata se impiedica, masinile o speriau cand mai calca aiurea. Dar ea nu renunta la dara ei de culoare din inserare.
Si in toate aceste momente, Hilde ar fi vrut ca lumea sa se opreasca. Sa fie copilarie iar, sa nu mai fie griji, sa fie viata ca un basm de iarna. Si ar fi vrut ca ametita asa de aceste mici frumuseti, sa afle ce e dincolo de aceste semne. Pentru ca stie de la mama ei ca semnele nu sunt vazute de oricine, dar e musai sa te increzi in ele.
(http://www.youtube.com/watch?v=snailu0RnLg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu