M-am gandit cum as putea sau daca as putea. Daca se cuvine, daca nu sunt prea "ieftina" sau prea novice. Daca nu mi se duce norocul sau daca nu e indrazneala prea mare. Dar cred... cred ca viata trece si ramane doar atat: ...
De data aceasta, nimeni nu imi raspunde, nu pun intrebari. S-a intamplat uite-asa. Si m-am lasat cucerita. Ne-am strans la un pahar de vin la "bomboniera". O garsoniera pe la 1 Mai plina cu picturi si carti. Cateva bauturi alese stau pe pervaz: in una sigur e whiskey, ba nu, e tuica veche in care fructele s-au parfumat. Si un pian negru, ros pe la margini. Pe marginea lui roasa se leagana doua picioare de femeie subtire si tanara, cuminti si frumoase. Cu miros vanilat si cu caldura de artist. Aerul. Altcineva sta acum aici: tanara de mai devreme. Dar care-i diferenta? Domnul Mihai Ispirescu e aici, in casa lui. Un domn inalt si dichisit, glumet si deocheat atat cat se cuvine unui om cu amintiri.
Se-nsira povestile. De pe la teatru, de pe la carciumi si restaurante. De prin Ploiesti. Cu Nichita, cu Fanus Neagu, cu prietenii de zeci de ani. Cu portii mari cu raci si povesti cu cortina despre barmani, cu rasete si apropo-uri nonsalante.
Inainte fusese vin italian, dulce si rosu ca tineretile, dar s-a terminat. De la domnul Pedro, cel care gateste excelent lasagna, torta de la nonna, orice cu peste si orice desert de la mama lui de-acasa. Ne spune ca ne va gati numai daca il vom chema la noi acasa, iar tineretea rade. Ne cucereste cu romana lui dansanta si zambetul cu accent de italian. Acum, insa, curge vin de "La Nuci". Cateva pahare de cristal arunca clinchete. Rasetele se pierd printre particule de aer cald. Ochii sunt obositi. Dar poezia traieste inca. Acolo, in plamanii unui actor. Eusebiu Stefanescu, un domn. Sarmant si bland, tacut pe alocuri.
Uitasem cum il cheama. Rusine mie! Dar nu puteam uita parul alb si acei ochi care sfredelesc pana in rarunchi si spun: "femeie, esti frumoasa" fara cuvinte. Imi seamana in minte cu Stefan Iordache. Si vocea, din aceeasi cafenea cu iz de tutun. S-a apucat sa ne recite din Ion Mincu, Odysseas Elytis - "Iar ca sentiment, un cristal", Marius Robescu si altii. Cuvinte care te cantaresc cu intelesurile lor: le intelegi au ba? Si o voce de om care a trait. A trait, domnule! Si stii tot:
"Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum te lauzi la toti sfintii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii.
Doamne, daca-mi esti prieten,
N-asculta de toti zurliii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu copiii.
Doamne, daca-mi esti prieten,
Nu-mi mai otravi ursita,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu iubita." [...]
("Doamne, daca-mi esti prieten" de Spiridon Popescu, interpretare Eusebiu Stefanescu)
(va rog sa dati sonorul mai tare pentru a auzi inregistrarile)
https://www.youtube.com/watch?v=ehzOXKDZpxk&nohtml5=False
https://www.youtube.com/watch?v=lAghIHE2NGQ&nohtml5=False
https://www.youtube.com/watch?v=JMRYgFAbYJE&nohtml5=False
Atatea cuvinte turcesti, spuse asa, ca intr-o piesa buna, dansand de-a dreptul, jucand in tonalitati cu ele. Pline de-ti lasa gura apa, pline de interpretarea unui actor de vis. Poate ca asa era Bucurestiul pe care eu nu l-am trait. Cu cheful acesta de petrecut actoricesc, cu amestecul cultural si limba asta rauri, rauri de frumoasa, cu oameni care citesc si recita, care canta si danseaza, care iubesc si lupta. Dincolo de raul din afara. Nu e loc de el in seara asta.
https://www.youtube.com/watch?v=1Md3_726IRk&nohtml5=False
("Domnisoara Hus" de Ion Barbu, interpretare Eusebiu Stefanescu)
Domnul Stefanescu e elegant, traitor de-a dreptul, pasional si nostalgic. Seara are iz iernatic. "Esti cetateanul de onoare al sufletului meu" ii spune prietenului sau si il aplaudam. Asa simtim sa facem pentru ca ne credem parte dintr-un public al unui om mereu actor. Mai devreme radeam - raspunsul pentru intrebarea "ce faci?" e intotdeauna "Fac exceptie!", ne spune senin si sugubat. Dumnealui face exceptie, eu nu pot face abstractie. As fi vrut sa mai ascult si povesti, si poeme, si glumite piperate. As mai fi vrut. Dar e bine si atat. E foarte bine. Plecam galagiosi pe scarile blocului de bomboniere dupa ce ne pupam si lasam peretii sa-si odihneasca urechile. Ne luam locurile si gonim cu masinile pe strazile unui Bucuresti care-si are actorii lui...
Restul se traieste de pe locul numarul 7, din sala teatrului.
