Oameni cu carte, oameni blajini si cu capul pe umeri spun ca noi nu mai avem modele, mentori in ziua de azi. Noi - tinerii, copiii celor de mai sus. Nu am avut bunici aproape dar, pentru ca exista un echilibru in toate, am avut parte de un astfel de om, printre altii. Model, mentor, exemplu? Prea putin. Mi-a fost OM in viata, om cu suflet si daruire, un al doilea tata si nu am sa supar pe nimeni cu asta - parintii mei stiu cum stau lucrurile.
Florian Barsan: Confidenta. Special pentru NAMI.
Am sa incep cu un citat din Eminescu (opera lui fiind o piesa importanta din puzzele-ul care-mi defineste caracterul) si astfel incerc sa raspund intrebarilor tale:
"Las sa dorm… sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza.
Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza,
Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz,
Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine;
De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane
Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz."
(Mihai Eminescu - Memento mori)
De fapt am fost in dilema cum sa incep povestea mea: asa ca mai inainte sau parafrazandu-l pe tata care deseori spunea: “mai tata, mai bine e sa fie bine!”. Aceste vorbe pline de intelepciune, bunatate, filosofie chiar ma urmaresc mereu. Erau rostite de un simplu pietrar cu sapte clase care pleca in fiecare dimineata la serviciu, nu inainte de a-si lasa sufletul acasa pe coltul mesei… sa-l avem noi (mama si copiii) pregatit in lipsa lui, sa ne mangaiem dorul. Fie-i odiha usoara…
Dupa cei sapte ani de-acasa, dupa multele desteptari pe care ni le-a dat mama mie si fratelui meu sa ne puna la invatat (pe la ora 5:30 dimineata, ca atunci intelegeam noi mai bine lectiile), mai tarziu deci, l-am gasit pe Eminescu si, pe langa multe lucruri gasite in poeziile sale, mi-am dat seama ca viata este trecatoare si diferita de la individ la individ si ca ceea ce exista sigur si la fel pentru fiecare dintre noi este moartea. Atunci mi-am zis: nu ar fi nimerit sa incerc in viata asta trecatoare, oricat de scurta pentru unii sau lunga pentru altii, sa ma iubesc pe mine astfel incat sa-i pot iubi pe semenii mei, sa fac lucruri frumoase, sa fiu corect, nepatat, curat precum seva ce curge prin corzile vitei de vie de se poate, iubitor de frumos, credincios, altruist (sa nu zic atotbinefacator, ca asa este doar Cel De Sus), sa-mi respect cuvantul, onoarea, sa iubesc oamenii din jur, familia, natura si tara? Oare asa sa fie? Oare asa sunt eu?
De ceea ce sunt sigur este faptul ca totdeauna am incercat sa fiu asa, sa-mi pastrez linia dreapta, fara sinusoide in traiectoria ei. Oare am reusit? Nu stiu sigur. Ce de intrebari! Ceea ce stiu este faptul ca mi-am dorit acest lucru si m-am straduit totdeauna sa fiu un om bun. Daca am gresit odata sau de mai multe ori, nu a fost intentionat. A fost fara voia mea: o eroare, o gafa. Mi-a parut rau si imediat am cautat sa repar. Probabil ca despre aceasta stiu mai bine cei ce m-au cunoscut cu adevarat. Mi-a placut mult sa fac bine altora, uitand de mine de foarte multe ori, producandu-mi mie greutati astfel. Dar am mers pana la capat indiferent de am castigat sau am pierdut, indiferent de s-au suparat sau nu cei din prejma mea . Mi-am respectat crezul. Iar daca n-am reusit sa ating perfectiunea este pentru ca m-am bagat in prea multe. Dar mi-a placut sa fac acest lucru, sa incerc sa fac tot ce-i frumos, chiar de nu mi-a iesit totul ca la carte.
Si-am inteles faptul foarte important ca tot ceea ce faci cu sufletul iti iese, chiar de nu ai scoala sau pregatire in domeniu. Stefan Luchian spunea: "pictura se face si cu sufletul , nu numai cu penelul", iar Nicolae Iorga "Ceea ce straluceste este pentru clipa prezenta, ceea ce este autentic este nascut pentru eternitate".
Mi-au placut dintotdeauna artele si in continuare-mi plac Bach, Mozart, poezia si uneori proza, colindele, muzica usoara, rock si fado spre exemplu. Ii pun la acelasi nivel pe Monet cu Grigorescu sau Luchian, pe Andreescu cu Pissarro sau Cézanne, pe Coanda cu Darwin si asa mai departe, pe multi romani alaturi de multi straini. Cu mandrie. Dar cel mai mult pe lumea asta, iubesc copiii. In ultimii ani, mi-am dorit sa imbatranesc frumos, chiar m-am gandit la o facultate de arte plastice la pensie, cu toate ca unii-mi spun ca as face-o degeaba, ca mie nu-mi mai foloseste. Dar mi-ar placea in atelier cu tineri, alaturi de profesor, cu multe sevaleturi si panze pe aceeasi tema. Sunt vise, ca fara ele n-ar decurge viata frumos.
Insa am sa–mi fac sigur o camera numai a mea, asa pentru ”batranete”, cu toate ca eu ma simt vesnic tanar (cred ca am vreo treizeci si cinci de ani acum), am sa-mi atarn pe pereti toate amintirile frumoase din viata ce a trecut si am sa ma hranesc din ele. In fiecare zi o amintire. Si asa am sa traiesc mult, dupa numarul de amintiri, fireste. Si am sa-mi iau doi-trei copii buni sa-nvatam sa cantam la chitara, doi-trei sa-nvatam sa pictam si mai sper sa fiu si sanatos sa fac toate astea… ca fara speranta!?
Ma tot intorc la intrebarile tale. Da, am privit si eu dupa avioane ca orice copil si mi-am dorit sa devin aviator, ba am si interpretat un rol de aviator in clasele primare. Am alergat cu cercul, voi nu stiti, poate parintii vostri sa stie, am facut cazemate, am vorbit de stafii, am invatat sa confectionez fluiere din lemn de salcie, sa confectionez arcbalete si sa trag cu ele, ne-am jucat de-a Winettou sau de-a Cocosatul din Notre-Dame, am trait cu prietenii de varsta pe Insula Misterioasa, am fost Tarzan si Robinson Crusoe, m-am dat cu saniuta, dar mi-am si mesterit una, am ascultat povestiri din razboi de la nea Simion croitorul (un vecin) si am cantat romante in seara de Revelion cu tata. Din curiozitate, am crapat putin cutia Pandorei si am inchis-o imediat la loc, i-am admirat cu iubita pe frumosul Orion si pe Sirius (cainele sau) pe bolta cereasca, in timpul noptilor mele romantice de la Susai sau Plaiul Foii. Uneori m-am simtit si Don Quijote luptandu-ma cu morile de vant, dar nu am cedat si le-am invins. Am fost si sunt si eu un trecator normal prin viata asta frumoasa.
Ana Neacsa: “Balaurul verde” – va rugam mereu sa ni-l cantati si cred ca, pentru fiecare din noi, dumneavoastra erati balaurul. Cum este sa fii balaurul bun al zmeilor pitici care vin tematori la dumneavoastra sa invete si altceva decat carte?
Florian Barsan: Prin 1968 imi placea Adriano Celentano si mi-am facut o chitara din carton cu care cantam in fata oglinzii Lady Madona de Beatles. In vacanta de vara, inainte de a incepe clasa a VIII-a, m-am angajat la calea ferata si din banii castigati mi-am cumparat uniforma. In vacanta de dupa clasa a IX-a mi-am cumparat o chitara adevarata tot cu bani castigati in vacanta mare, apoi am facut liceul si o facultate sa fiu in “trend”, cum se spune astazi (care nu mi-a placut, dar nu se stia la Comarnic atunci de arte plastice). Insa asa am ajuns subinginer, am cantat cu Victor Socaciu muzica folk si, asa cum spuneai tu, am devenit ”balaurul verde”. Am absolvit Universitatea Populara la Brasov (chitara clasica), vreo 10 ani am fost director la Casa de Cultura, Mos Craciun... Aveam 40 de ani si scriam asa:
Ma-nalt si ma sparg ca piatra-n urcus
Cum canta vioara sacazu-n arcus.
Ma duc si ma-ntorc precum Luna in zari
Sa-mi secere muza din plete ninsori.
Si-mi sopteste adesea pendula din cui
Ca iedera treptele vietii sa sui,
Sa ajung mireasma din floarea de tei,
Pelegrin sa ma simt si-n roua scantei.
Inorogul din Semnul Fecioarei m-apasa,
Ca luntrea pe apa cornu-i se lasa
Spre usa din spatele firii cununa
Unde fecioarele toate in palma s-aduna.
Si lacrimi de roua suspina prelung
Ca-s suflet rodit din coarne de plug,
Iar clepsidra presara cu dulci adieri
Din clopotul urnei patruzeci primaveri.
(Florian Barsan - AUTOPORTRET 40)
Ana Neacsa: Care-i partea cea mai buna si mai frumoasa din viata dumneavostra de pana acum?
Florian Barsan: Mi-am construit casuta impreuna cu sotia si familia. Cand am plecat cu banii imprumutati la CAR sa cumpar lustre pentru sufragerie, m-am intors acasa cu o pianina pentru Razvan (cine ar mai fi facut asa ceva pe vremea comunismului?). Am investit in el mai ales suflet, sa ajunga el bine. Am studiat pictura impresionista, invatand astfel sa pictez, impreuna cu el, i-am luat prof de pian si am facut muzica pentru el. A ajuns un architect bun, se vorbeste. Tot pentru el!
Am facut monumente funerare, am dat lectii de chitara cat m-am priceput, am cantat in restaurant si la nunti, vocal si chitara bass, m-a preocupat si ma preocupa apicultura, cu toate am mers in paralel, asfel ca de fiecare data am avut un as in maneca pregatit si m-am orientat sa-mi fie mai bine in familie. Iar la varsta actuala, asul din maneca mi-as dori sa fie nepotul meu care, acum cand scriu aceste randuri, are doar trei luni jumatate.
Acum voi face o paranteza, sa nu cumva sa scap un lucru esential. Am intalnit-o pe sotia mea care a fost alaturi si fara de care n-ar fi fost la fel. Mi-a permis sa traiesc doua vieti: una pe care am impartit-o cu ea si este foarte frumoasa, o viata normala de pamanteni cu greutati si impliniri, cu fericire si uneori tristete, cu satisfactii, clipe minunate, iar cea de-a doua unde nu am putut trai decat singur cu ale mele, cu pictura, muzica, cu orele de exercitii descifrand partituri, cu repetitii sau nopti cand lipseam de langa ea stand mai mult laga sevalet sau chitara, plecand de acasa de multe ori sa-mi vad de elevii mei s.a.). Stii ce am raspuns in interviul ce l-am dat in Ziarul de Sinaia, in urma cu cativa ani, poetului comarnicean Vasile Ioan Ciutacu la intrebarea “Daca ti-as da un buchet de flori sa-l daruiesti, cui l-ai darui?” Citez: ”Poete, vii cu trei buchete ori fara nici unul pentru ca unu ti-ar trebui tie sa-l oferi sotiei mele, unul l-as darui eu sotiei mele iar pe cel de-al treilea l-am pune noi doi la icoana Marthei Bibescu”. Am fost putin rautacios cu el, nu?
Dupa asa-zisa Revolutie, in naivitatea mea si a tuturor romanilor normali la acea vreme, m-am apucat de constructii cand am vazut ca altceva nu mai merge. Fiul meu avea nevoie de sustinere si nu aveam posibilitati dintr-un salariu de bugetar. Tot invatatura m-a ajutat, ca m-am pus cu burta pe carte si am invatat constructii, apoi calculatorul si tot asa. Multa lume ma intreaba cand am timp sa fac toate aceste lucruri. Timp este destul, numai sa nu-l irosesti pentru lucruri inutile. De exemplu, acum pierd timp destul in fata calculatorului. S-ar potrivi o schimbare.
Si una peste alta viata se consuma, zic eu frumos, nu? Cu multi prieteni. Ce mandru sunt ca va am pe voi, prietenii mei, familia, nepotul, trecutul si viitorul in fata!
Ana Neacsa: Cand ma gandesc la domnul Florian Birsan, ma gandesc la o mustata de poveste si la doi ochi blajini, la un om simplu si pasionat, la o caldura care imi lipseste in Bucurestiul acesta alert. ”Daca loviti chitara, inseamna ca imi trageti mie o palma.” sau “Ascultati-va unul pe atul!” sunt cateva lectii de viata pe care mi le-am insusit din cuvintele pe care ni le adresati la repetitii. De unde v-ati luat dumneavoastra lectiile de viata?
Florian Barsan: Lectii de viata? In jurul nostru sunt numai lectii de viata, numai ca trebuie insusite doar acelea care vibreaza cu sufletul nostru, cel dobandit in cei sapte ani de acasa (daca-l posezi), sau acelea care se suprapun cu experientele mostenite de la inaintasii familiei, neamului nostru, dascalilor, mentorilor sau universului in care ne balacim (scuze pentru termenul vulgar; daca-l consideri nepotrivit schimba-l, am vrut sa fiu cat mai direct si natural. n.a.: Nu, nu ma supar, domnule profesor. Zambesc si imi place.)
E tarziu: ora 0:30/21 dec 2012. Colindatorii canta la poarta casei mele, Mos Ene si visele imi dau tarcoale, asa ca am sa intrerup pentru o alta data, nu stiu cand va fi. Somn usor!
9 febr 2013. Revin acum dupa o internare, iata ca pe nepregatite motorul imi face feste. Dar nu ma las. Punct.
Trag cu coada ochiului la intrebarile tale. Din nou. Modelele mele de viata au fost Parintii, iar apoi cred ca dascalii (Teodor Neacsu, Alexandru Steriade si de ce nu invatatorul Spanu, care la 102 ani inca isi cumpara singur painea facand aproape doi kilometri, neacceptand sa-l ajute cineva; in fata Monumentului Eroilor Comarniceni era singurul om de pe trotuar care isi scotea palaria cand trecea) si personajele din cartile citite si filmele care rulau prin cinematografe, care erau mult mai educative decat cele din ziua de azi. Chiar daca sunt si eu adeptul evolutiei, cred ca din punct de vedere al educatiei copiilor, perioada esentiala in viata oamenilor, la nivel macro se merge pe un drum gresit. Nu cred ca este normal sa nu placa copiilor de astazi desenele Disney, Stan si Bran sau Charlie Chaplin. Nora mea se amuza cand spun ca nu inteleg unele filme din ziua de azi… oare sa-mi fie rusine?
Ana Neacsa: Cum e cu implinirea ca om? Va intreb pentru ca imi place sa cred ca sunteti un om care a adunat de toate pe parcurs si pentru ca, atunci cand va poposesc in sufrageria cu pian si picturi am impresia ca ma odihnesc in viata unui om implinit.
Florian Barsan: Toata viata am intalnit modele la tot pasul. De la gargarita ce zboara in necunoscut de pe varful unui fir de iarba, truditoarele albine, florile care cresc si la anu, omul ce se roaga in fata altarului sau copiii din prajma mea, napastuitul din caruciorul cu rotile, omul care a pasit pe Luna sau cel care trudeste pentru binele planetei etc. Toate acestea m-au facut sa am incredere in mine, sa fiu mai bun, sa stiu mai mult. Sa ramana ceva in urma mea, sa nu trec degeaba prin asta lume, dar nu mai mult cat sa nu fiu un om normal. Cu alte cuvinte ma simt un om implinit care inca nu si-a terminat rostul sau pe pamant. Mai am multe proiecte de realizat. Cel mai important ar fi sa fiu sanatos sa mai traiesc macar 20 de ani, ca restul se va realiza de la sine. Si, totusi, sunt un invingator.
Iar daca cineva mi-ar cere un sfat acum, i-as raspunde cu siguranta, SA TRAIASCA FIECARE CLIPA CA SI CUM AR FI ULTIMA si sa nu uite niciodata ca, la despartire, sa isi sarute aproapele pentru ca exista probabilitatea sa piarda ultimul sarut pe care avea ocazia sa-l ofere acestuia.
Si daca-mi permiti, vreau sa inchei cum am inceput:
Nu credeam sa invat a muri vreodata;
Pururi tanar, infasurat in manta-mi,
Ochii mei naltam visator la steaua
Singuratatii.
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce...
Pana in fund baui voluptatea mortii
Neinduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercule inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari...
Pot sa mai reinviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar in san, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!
(Mihai Eminescu - Oda in metru antic)
Nu-i asa ca-i… sublim si inaltator?
Cu imbratisari pentru Ana:
Comarnic 9 febr 2013
Florian Barsan
