Scrisori

Scormoneam prin ziua de azi si ma gandeam la scrisori. De curand am scris una si mi-am urmarit scrisul, asa cum o faceam cand eram eleva, studenta. Dezordonat, inghesuit, cu bucle si rotunjimi, pe alocuri cu urcus de stanci. Colegii se plangeau ca scriu prea mic cand le dadeam caietele, sa copieze temele.

Intr-o zi m-am surprins ezitand la scrierea unei litere. Nu-mi mai aluneca pixul. Nu mai stiam sa fac litera? Mi-am adus aminte. Uff... eram scapata de o rusine. Rusinea fata de mine.

Ieri, o mama imi spunea ca nu ii place sa vorbeasca la telefon si pe messenger. Nu simte "asa". Ma alatur. Nu zic ca nu am avut si eu perioada mea, dar am depasit momentul. Cu prietenii mei, vorbesc fugitiv la telefon: "hai ca ne vedem in oras" si se scurg orele palavragind despre "de toate". Saptamana trecuta am stat ca pensionara pe banca, in fata la Atheneu si am inghetat povestind cuvinte.

Da... sunt amintiri si cu scrisorile. Primului meu prieten ii scriam de zicea omul ca statea cu dictionarul langa sa priceapa ce ii spun eu acolo. Dar incurajarea scrisului (nu numai a scrisorilor) a venit de la un prieten pe care chiar l-am determinat sa puna mana pe pix si sa insire pe o foaie de matematica niste hieroglife primite de ziua mea. Mi-a recunoscut meritul, mai ales ca il surprindea si pe el rezultatul. El imi spunea mereu: "mai scrie-mi!", asa ca imi puneam sufletul sa vorbeasca si mai legam desene de litere, pe foi aranjate si parfumate. Acum, fac si eu ca Danut cu bucle, din Medeleni: "ce proasta am fost ca nu am pastrat niste copii ale acelor scrisori!". Ce-i drept, am niste ciorne, dar doar atat? Le pastram in "cutia mea cu amintiri", unde am strans maruntisuri si de care mama mea se impiedica mereu cand facea curatenie. O tineam dupa canapeaua din sufragerie. Si cate vise au zburat de acolo, cate sperante, cat parfum de crini - "daca"-ul in engleza, ce zburda in aer cand deschideam sticluta.

Cu scrisorile a pierit si valoarea cuvintelor. Oamenii promit usor.

Si am mai scormonit prin ceea ce imi placea si am dat peste albumul cu melodiile din coloana sonora a filmului "August Rush". Si daca nu ati vazut filmul, v-as spune sa o faceti, de dragul povestii muzicii, "altfel". Mai sensibil.

Iata si 2 melodii: "Main title" - http://www.youtube.com/watch?v=blMMJG-fzxs si "Something inside" - http://www.youtube.com/watch?v=rcsZ671maPQ&feature=related

Miros de fan cosit

Sunt zilele in care seara, dupa ploaie, miroase teiul de te muta cu nasul direct in floarea lor. Si mai sunt zilele cireselor pietroase, ale soarelui cald si ale inceputului de vacanta.

Saptamana trecuta, ajunsa la Pipera, m-a izbit un aer de concediu. "Revedeam" locuri, praf, parfumuri, zambete. Mi s-a facut dor de Apuseni.

Intr-adevar, orice s-ar face, gazonul tuns nu are miros de fan cosit. Si e vremea cand coasele asudate dau de zor iarba jos, mainile intorc cu furcile palele de fan, rasar porcoaie prin gradini numai bune pentru "pitilici", copiii se suie fericiti pe capite, sa le calce si se invartesc de ametesc in varful parului. Aveam oroare de inaltime, inca am, dar ca sa scap de povara caratului fanului, greblatului si trebaluielilor de pe langa cuibul acela crescand de paie, ma suiam sa visez. Te dadeai jos ametit, cu paie in san, in incaltari, cu rani pe picioare, dar cu aer racoros si inflorat prin par si cu marele premiu de a vedea la picioarele tale toata valea cu acoperisurile rosiatice. Bineinteles ca iesea cu discutii legate de cat de bine "calci capita", ca e prea burtoasa sau prea supla, ca e prea inclinata sau prea desantata. Te adapai din varf de furcoi, unde se proptea ori o sticla, ori o cana mai mare cu apa.

Dar cata munca este pana fanul ajunge in pod! Risipit, intors, strans, risipit, intors, strans si tot asa, pret de cateva zile. S-a impamantenit o vorba pe la noi, incorecta, dar cu farmecul ei: "siripit". Depinde cat de darnice sunt soarele sau norul. Lumea palavrageste prin gradini despre o singura treaba. Fetitele aduna din brazdele proaspete "coada soricelului" pentru ceaiul din iarna. Si au doua furcute, dupa marimea lor, facute de bunicul, cu care fac treaba tot pe masura lor. Din lemn. Acum, fierul si plasticul au inlocuit mesteritul uneltelor astora cu care lumea pieptana si dichisea pamantul.

La final, daca nu te alerga ploaia - spaima facatorilor de fan, a gradinilor frumoase dar, mai ales, a stomacului rumegatoarelor unde aveau sa ajunga smocuri de iarba uscata, pregateam o limonada. Tati aducea apa rece de la fantana, iar eu eram retetar cu renume in obtinerea unei limonade cu sare de lamaie si zahar excelente. Asta daca nu aveam sirop din muguri si conuri de brad pe care, in loc sa il pastram pentru tusea din iarna, il alintam in cani cu apa rece.

Ce frumos arata gradinile tunse! O pata galbuie se inalta din firul otavei ce creste molcom si mai crud. Ne luam paturica rosie, calduroasa, cu care ma acoperisem cand aveam varsat tot asa, printr-o vara calduroasa a copilariei si chitara (sau o carte) si ne asterneam cu soarele, sub pomi, la un rasfat. Dormitul in fan nu-i afacere, va spun! Inteapa unde ti-e lumea mai draga si te mananca pielea de parca ar merge furnici pe tine.

Lumea se uita interesant la mine de cand am inceput sa citesc o carte de Noica. Si-or spune ca nu am fata eu de asa ceva. De parca ar trebui! Era ieri o tinerica cu pantaloni scuuuuurti de se vedeau atarnand captuselile buzunarelor, cu casti in urechi, citind prin centrul vechi ceva. Ultima moda, coapse tinere si muschi fini. Ce mai: model de podium. Ea avea fata de cititor? Morala!?

A fost concert Goran Bregovic. Din el am retinut ca mi-a placut mai mult Furdui Iancu. (Mi-am adus aminte de spectacolul pe care l-am pregatit unor francezi, prin clasa I, cu cantecele lui.) Goran a avut treaba sa se certe cu nu stiu cine toata seara ca sunetul e prost, nesincronizarea a stapanit un concert cu versuri latine, pe ritmuri balcanice, cu inflexiuni de manele. Ciorba asta a avut cam prea multe pentru mine, pentru a mai incerca vreodata un concert cu el.

Asa ca mai bine iau o gura de Paolo Nutini, cu o portie maaaare de iubire pentru "mia sorella", ca tot mai culege o floare de tei in plus din copacul ei cu flori:
These streets: http://www.youtube.com/watch?v=swIKGLqIitI&feature=relmfu

Nu sunt dom'le decat un om normal

M-am nascut pe caldura mare, in Oltenia cea caniculara, in gustarul anului lui Cernobâţ. Doar un anisor am staruit intr-un bloc, la gara din cetatea Baniei, dupa care ne-am mutat colea, mai la munte, in regat, unde am stat o vreme intr-una din casele bunicilor pana am reusit, pe la Sfanta Parascheva, sa ne mutam in casa noastra in care bucataria servea de de toate. Dar era casa noastra!

In jur, gradina cat cuprinde, chiar doua. A aparut si un cotet demn de animale domestice. Inaugurarea am facut-o cu o vecina, cu care ne planuisem sa dormim pe scandurile proaspat intepenite in cuie, in forma de casuta. S-a aciuiat pe la noi si o catelusa, din bani din CAR s-au mai facut una-alta la "acasa" noastra, s-a delimitat si curtea printr-un gard, au aparut flori si holde, pomi fructiferi si asa s-a ridicat gospodaria. "Omul sfinteste locul!"

Dar nu s-au facut toate cu usurinta cu care eu astern niste cuvinte aici. Imi aduc aminte ca multi ani am stat cu niste nailoane in loc de ferestre, la camerele nelocuite, pe care ne mai strecuram din casa, cu mare mandrie de fapta noastra. Si vuia vantul pe acolo nenica de starnea mici tornade in universul mic: tornade de vis, de escapada, de frig si imprevizibil. Si pamantul din camerele neterminate, cimentul ostil de pe veranda, noroiul de afara te faceau sa te zbarlesti nitel. Dar nu imi puneam intrebari, nu ma comparam cu nimeni. Era normal. Este normal. Toate au un inceput, care e de dorit sa fie cat mai nevoielnic, sa invete omul sa pretuiasca rezultatul acela dulce al muncii. Si sa nu uite.

Am zburdat pe dealuri, am muncit pentru varsta mea, am invatat bine, am avut timp si de pasiuni, m-am uitat si la televizor cam cat era nevoie, am citit carti in vacanta, m-am bucurat pentru fiecare realizare a mea si a parintilor. Am avut o viata cu de toate. Am trait intr-un orasel tihnit, luand parte la schimbari, dar cu un mic acces la evenimente sociale si culturale. Totusi, nu am dus lipsa nici de asa ceva, iar acum cu atat mai putin, de cand stau in ograda lui Bucur. Zic ca as fi un om normal, ca am avut o viata normala, plina de intamplari din care am stiut sa imi cern invatatura. Iar acum continui pe acelasi fagas, mirandu-ma de toate inventiile nascocite de lumea "civilizata" pentru a trai cat mai comod.

Stiti ce? Ne pierdem din trairile normale, din deprinderile care erau ale noastre, ale umanitatii. Trebuie sa evoluam, nu zic nu, dar baza trebuie sa ramana. De multe ori, ma bucur ca agricultura a ramas la stadiul de "subzistenta" cum spune Uniunea, in timp ce tot ea sustine sa o pastram asa pentru ca inca mancarea mai are gust la noi si inca nu ne-am pierdut acel "quelque chose" numit specific national.

Dar degeaba ma framant eu cand boala secolului este depresia, copilul nu mai cade pe pamant, nu mai citim carti si nu mai scriem cu stiloul, avem menajere si bone, bagam divort la fiecare secunda, mancam prafuri si hormoni si uitam de noi. Ma acomodez si eu la conditiile secolului, dar incerc sa ma tin cat pot mai departe de "aparatele" astea care ne tin in viata, ca si cand am fi in coma.

Cele mai faine vacante nu au fost in locuri "exotice", ci acolo unde am inhalat praf, m-am topit de caldura, m-a ars soarele, am vorbit cu oamenii, am mancat taraneste, am respirat aer sarat, proaspat si am simtit cat o mie de oameni ai generatiei de acum la un loc.

Era o vorba: "cine nu are un batran sa isi cumpere". Eu as adauga la aceasta: "cine nu are o casa la tara, sa isi cumpere". Nu zice nimeni sa ne mutam acolo, dar hai sa nu mai facem pe fandositii si sa uitam de oaia de la care luam branza, de mirosul de fan cosit, de cum se spala rufele la copaie, de cum se cara apa de la fantana, de cum se da mancare la o gaina, de cum se pune un mar in gradina si se culeg perele toamna. Putem fi oraseni, dar nu ne strica sa cunoastem cum e in varful dealului.

Si pentru ca tot am o stare asa.. intr-un fel, ce-ar fi sa ascultam niste Moloko? Where is the What if the What is in Why? http://www.youtube.com/watch?v=8Rlklm8tSoM&feature=related

Accidentul

Desi trista, amintirea aceasta revine in mintea mea. Poate ca nu ar trebui, dar am sa scriu despre ea.

Eram in clasa I. Stateam in banca cu Alexandru A. Era un baiatel de o frumusete ireala: ochi verzi, par negru, fata alba, toate de o intensitate care te speriau. Era subtirel si gingas, cu vinisoare ce i se intrezareau prin pielea stravezie. Impecabil imbracat: pantalon negru, camasa alba. Cel putin, asa imi aduc aminte. Cu el "concuram" la desenele pregatite pentru ora de dezvoltarea vorbirii. De fapt, desenele erau facute de mamele noastre; nici invatatoarea nu-si inchipuia altfel banuiesc.

Vineri dimineata, la prima ora, doamna invatatoare ne citea cate o poveste. Acasa trebuia sa desenam, aducandu-ne aminte povestea citita, o scena din ea. Inainte de inceperea orei, eu si Alexandru ne laudam cu desenele facute de mamici. Ne intelegeam foarte bine pana la un moment dat. Se apropia momentul... Cred ca atunci am primit chiar si o palma de la el, dupa o scurta cearta.

Ultima poveste de care imi aduc aminte era despre niste copii care jucau fotbal in apropierea soselei. In timp ce traversa strada sa recupereze mingea, unul dintre copii a fost lovit de o masina. Dupa alte 3 ore, ziua se incheia si ne indreptam spre casa, urmand ca data viitoare sa aducem inca o fila din caiet desenata.

Era o zi ploioasa. In zona trecerii de pietoni din dreptul scolii se lucra intensiv. Ramasesem singura in fata zebrei. Deodata, aud o frana prelungita a camionului incarcat cu caramida care tocmai trecuse prin fata mea. Traversez si o vad pe profesoara de engleza alergand cu un sal mare si acoperind ceva langa una din roti. Am vazut TOT ce mai ramasese din acea fiinta, intr-o fractiune de secunda. A fost ingrozitor sa aflu imediat dupa aceasta ca sangele ce siroia si plamanii imprastiati pe sosea erau amintiri ale colegului meu de banca. Masina ii apucase ghiozdanul si il tarase sub roti. Soferul a paralizat pe loc.

Invatatoarea mi-a marturisit, dupa ani, ca Alexandru devenise foarte agitat in ultima saptamana si nimeni nu se mai intelegea cu el. Dupa accident, mama mea mi-a spus ca, daca cineva il va visa ingeras, inseamna ca Alexandru a ajuns in Rai. Poate incurajata de gandul ei, l-am visat dupa cateva saptamani, inconjurat de o aura. A fost momentul cand m-am linistit. Atunci am invatat ce inseamna cuvantul "pupitru" pentru ca toata lumea il folosea. Erau flori pe "pupitrul" din spatele randului de la fereastra.

Multi ani am pastrat un tigru din colectia lui de jucarioare. L-am primit de la parintii lui, care s-au despartit la scurt timp: copilul era cel care ii tinuse impreuna.

Parfumul invatarii

Da, e un miros al caietelor pe care nu il pot uita. Si nici pe al creionului rosu cu care liniam fiecare margine cu patratele sau spatii echidistante. Era putin acrisor. Si ce parfum avea septembrie, cand parca apropierea lui 15 incepea sa emane un iz de banci de scoala, de pantofiori noi, de sortulet albastru calcat si de batistuta pusa in buzunar de mama. Ce mare parea clasa, ce multi copiii, ce impopotonate unele capete de fetite cu funde mari in par.
Adoram sa am penarul plin, sa am cu ce sublinia si colora. Tineam mult la stiloul meu pe al carui capac scria "Lily", pe care l-am pierdut intr-o buna zi. Iar creionul galben Rottring era camaradul cel mai uzat, cel mai fericit sa se afle intre degetele mele.
Cartile in spate, caietele si penarul in fata. Un mar, doua pachete (senvisuri), linia sau chiar intreaga trusa de geometrie. Isi mai facea loc si o sticla cu apa. Echipamentul de sport intr-o plasa maaare. Acestea mai tarziu, cand deja aveam invatatoare, diriginta... Am inceput, insa, cu "ghiozdanelul", miniaturala gentuta in care, dimineata, mami punea mancarica pentru gradinita. Ne jucam cu "mari", "mici" si "patratele", construiam. Tremuram ca varga la fiecare Craciun, cand Mosul ma lua pe genunchiul lui.

De la 4 anisori am inceput sa explorez lumea, sa ii descopar invatamintele... Si eram mereu cu un pas inainte fata de sora mea (mai mare cu un an); ii rezolvam problemele la matematica. Kilometri zilnici prin gradini, peste parleaze, prin noroaie sau praf, prin iarba si flori, pe bucati de asfalt, prin zapezi cat mine de mari.
Si ce bataita am mancat pentru a putea scoate si eu din capsor primele ganduri asternute in caietul special de "compunere". Pana atunci, caietul cuprindea numai gandurile mamei, pe care le prezentam ca teme scrise de mine. Tin si acum minte ca atunci am luat primul 10 pe merit la acea materie, ca o lasasem pe invatatoarea mea cu gura cascata de povestioara mea cu norisorul si floricica ce vorbeau ca doi prieteni. Si prima pagina de caiet cu litera "a", o durere ingrozitoare de cap si incurajarile mamei, fata de masa alba, racoarea camerei.
Camasuta cu buline negre si volanase, fustita in carouri verzi si rosii, cutata, pantalonii rosii si helancuta de culoarea oului de rata, costumasul cu scene hawaieneze, sandalutele lacuite cu rosu si alb, cizmulitele pufoase roz cu negru, espadrilele albe cu bulinute colorate ca bombonelele... Si parfumul cartilor nou editate, al acuarelelor si al creioanelor frantuzesti...
Si mai e mirosul de lipie pe care o cumparam cu prietena mea, in orele de info la care chiuleam sau ne invoiam pentru diverse motive, mancata pe la colturi de scoala in liniste, daca nu dadea directorul de noi...

Sa nu uit de prezenta tatalui, mereu insotindu-ne pe unde plecam, mereu cu piciorul in prag, adorat de colegele de clasa, mandru cu fetitele lui. Cu el mergeam sa "ne incaltam de scoala"...
Ahh... ce efect au amintirile... si ce parfum are invatatura...