Credinta si religie

Cineva ma intreba de curand, fara a izbuti sa smulga un  raspuns de la mine, daca sunt credincioasa. Ei bine, am sa raspund aici - aveam demult in gand sa scriu despre credinta si religie.

In primul rand, a spune ca esti credioncios sau nu e ceva intim si nici nu trebuie sa fie altfel. A flutura in vant cu faptul ca esti credincios e cam acelasi lucru cu a-ti pune cenusa in cap si a te imbraca in zdrente, cum faceau fariseii pentru a-si demonstra apartenenta religioasa. A te lauda cu credinta anuleaza, de fapt, crezul.

Eu... am invatat sa cred cat trebuie. Cu masura, fara a fi bisericioasa. Fara a uita sa ma spovedesc in fiecare seara Cui trebuie, fara a uita sa multumesc si sa doresc binele tuturor. Asa ma invata profesorul meu de religie din liceu. Isi facea lectiile conform programei, dar apoi discuta cu noi. Si poate ca nu erau lucruri prea ortodoxe, dar eu intelegeam ca dorea sa ne arate normalul de a fi "credincios".

Dar eu am invatat ce inseamna sa fii credincios cu adevarat de la parintii mei, chiar de la mine, cand am reusit sa am destul discernamant. Mama mea a fost atee pana cand a indraznit sa se roage. Si atunci si-a dat seama ca nu e singura. Tatal meu tine mereu post negru in Vinerea Mare, se spovedeste si se impartaseste. Aducem impreuna lumina din noaptea Invierii si o stingem de pragul de sus al casei. E o aventura sa o sarim peste parleazuri, sa o purtam peste dealuri, sa o ocrotim de vant si de stingere. El mereu reuseste. 

Noi nu facem cum zice lumea: asta inseamna religie. E vorba, insa, de respectul pe care il dam acestui aspect din vietile noastre. Nu sunt genul care se acopera in biserica sau care nu intra din motive absurde, nu sunt genul care se duce sa pupe cruci, care sa dea acatiste sau sa se spovedeasca. Nu vad motivul pentru care trebuie sa ma spovedesc in fata unui om. Si sa fim seriosi, cu totii stim ca majoritatea preotilor au ajuns sa fie niste neintinati. Oare Dumnezeu chiar nu stie tot ce fac? Ce logica are sa-mi dea iertarea un om ca si mine?

Iertarea, pedeapsa, rasplata le primesc oricum, si nu de la un "slujitor de biserica". Dar da, imi place sa fiu miruita, tin post (cel mai adesea pentru o curatare a trupului, pentru sanatatea fizica). Postul sufletesc... il tin cu masura normalului, a echilibrului. Si asta inseamna ca nu sunt o abstinenta, o calugarita, o rupta de lume. Nu! Traiesc normal, numai ca ma gandesc si la altii cand fac ceva. Si, mai mult, ma gandesc la ce e moral. Dar cine nu calca stramb?

Daca sunt de acord cu religia in scoli? Mmm... as prefera o educatie in spiritul credintei, al bunei conduite. Totusi, mi se pare necesara o materie inrudita si as alege profesori, nu preoti, pentru acest lucru.

Si chiar de-am fi singuri, avem nevoie sa credem in ceva ce reprezinta Iubirea. 

Asa ca, dragul meu "intrebator", da, tin post pentru mine, sunt credincioasa pentru mine, imi respect religia in care m-am nascut, dar nu ma supun "regulilor" bisericesti decat in masura in care mi se potrivesc. Si pentru ca mi se pare singurul potrivit pentru astfel de momente, va doresc zile cu liniste si bucurie, cu mai multa curatenie si iubire in suflete, alaturi de http://www.youtube.com/watch?v=s4X7VH90LJI&feature=related

De Paste

Zilele acestea, pentru ca am stat cu familia acasa, ne-am adus aminte de multe, printre care si...

Eram mica, prin gimnaziu cred. Stateam afara, dupa o ploaie, cu picioarele intr-o boltoaca, din care pescuiam frunze moarte cu o nuielusa. In acest timp al balacelii mele, cantam melodia Emiliei, "I'm a big, big girl / In a big, big world. /...". Mami, iesita afara, se prapadea de ras cum fata ei mare se balacea in apa, in timpul concertului in fata publicului auditor - natura, aruncand in sus cu frunze.

Cand eram mai mica, lumea se strangea de Paste, in casa unei vecine, pentru a primi impartasania. Pentru ca eram cam rusinoasa, nu imi placea sa ma strang laolalta cu toate femeile in varsta, care puneau tot felul de intrebari si te trageau de obrajori. Totusi, imi placea acolo pentru ca era cald si foarte curat. Mai mereu ramanem si dupa ce se termina ceremonialul impartasaniei, pentru a ne juca cu copiii sau prindeam pregatirile de inceput, cu vinul, prescurile, cutiuta cu ceara (cred). Lumea vorbea pe la colturi de cat dureaza spovedania unuia sau altuia. Imi era cam teama de acele momente, fata in fata cu parintele, mai ales cand a trebuit sa ma spovedesc si eu prima data. Toata lumea imi spusese de expresia "saritului parleazului", dar se pare ca am scapat de ea.

Inroseam oua cu vopsea si le inveleam intr-un ciorap pentru a imprima pe ele diverse forme de frunze. Plutea in aer un miros acrisor al otetului din apa in care roseam ouale. Lustruiam apoi, oaule, cat erau calde, cu untura, dupa ce le lasam putin la scurs pe hartie de ziar.

Cu tati ne duceam si faceam cumparaturile. Era momentul cand dadeam startul ridichiilor, salatei verzi, rosiilor si castravetilor. Din gradina adunam toporasi sau iarba verde, pentru a impodobi masa. Toata casa trebuia sa fie impecabila, asa ca, in Saptamana Mare, nu era moment sa respiram.

Intr-un an, de iepuras, stiu ca am primit gume Turbo. Asa tin minte, poate ma insel. Dar parca miros si acum parfumul acela, amestecat cu mirosul naftalinei din sifonier. Sigur mai era si altceva pe acolo, dar asta mi-a ramas in minte. Asa am aflat ca exista si un iepuras.

Cand am crescut mai mari, am inceput sa ne ducem la biserica. Stateam la toata slujba de Inviere, iar drumul avea vreo 10 km dus-intors.

Odata am fost intr-o drumetie, de Paste, cu cei din asociatia Mugur de Colt, pe la Lespezi. Ne-a apucat o ploaie zdravana, care ne-a udat ciuciulete. Am reusit sa ne adapostim la scoala din Posada, dar deja eram uzi pana la piele. Am stat cateva ore acolo, povestind si inghetand de frig. Dar tare ne-a placut.

Mai incolo, am avut si noi biserica noastra, preotii nostri, la noi in cartier. Chiar ma indragostisem de unul din preoti, iar mami era tare speriata, dar nu mai mult ca mine, de aceasta.

Dimineata, spuneam "Hristos a inviat", luam "Pastele" cu o gura de vin rosu, luam prima imbucatura de peste, dupa care ne asezam sa devoram ce era pe masa. Traditia in familie era sa ne uitam la filmele cu Iisus pe care le difuza TVR 1.

Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Nu prea mult. Linistea, tihna, bucuria raman aceleasi.