Ana Neacsa: Exista momente in viata in care descoperim ceva ce ne da un alt sens. Cum a fost pentru tine sa descoperi lumea in cadre?
Simone Cecchetti: Viata se aseamana cu filmul "Sliding doors": lucrurile se intampla fara sa le planuiesti. Trebuie sa afli ce vrei. Ai vise, planuri, pasi pe care ii urmezi... Dar oamenii sunt cei care iti schimba viata cu adevarat. De-a lungul timpului, eu am avut norocul sa intalnesc oamenii in momentul si la locul potrivit si cred ca aceasta iti poate da o alta directie. Inainte de a fi fotograf eram web designer. Acum cativa ani am avut un client care m-a rugat sa fac cateva fotografii pentru site-ul unui eveniment ce avea loc in Roma. Acesta urma sa gazduiasca concerte ale unor artisti cunoscuti precum James Brown, Solomon Burkes, Nathalie Cole si ltii. Am cumparat o camera foto Kodak de 1.3 megapixeli si am inceput sa fotografiez. Din acel moment aveam sa imi descopar calea. Totul a inceput ca o indatorire ce tinea de munca mea, nu dintr-o motivatie creativa. Cred, insa, ca rezultatul este cel care conteaza si nu motivul.
Ana Neacsa: Odata, cineva m-a intrebat de ce fac fotografie de concert si primul raspuns care mi-a venit in minte a fost: "pentru ca imi place muzica". Care este motivul pentru care tu ai ales sa fii fotograf de evenimente?
Simone Cecchetti: Sigur ca da, sa iubesti muzica e important. La fel de important e sa te sincronizezi. Iubind muzica sau facand la randul tau muzica, asa cum am facut eu (am facut parte dintr-o trupa pentru care am scris cateva melodii), vei ajunge la o buna sincronizare. Daca stii cand va urma solo-ul unui chitarist sau portiunea unui basist, aceasta te va ajuta sa il fotografiezi pe Lemmy de la Motorhead, de exemplu. Munca aceasta este una nocturna, dupa o zi de munca normala (editare fotografii, fotografiere in timpul zilei, seturi...) si daca nu iti place muzica, este destul de greu sa-ti gasesti puterea sa duci totul la capat asa cum trebuie. Cand esti fotograf de concert, ai 20 de ore de lucru pe zi si asta e o adevarata provocare.
Ana Neacsa: Faci multa fotografie de concert, iar asta nu-i usor deloc. Pentru ca trebuie sa te concentrezi pe un subiect mereu in miscare, pentru ca luminile se schimba in permanenta si mai ales pentru ca in jur e mereu zgomot. Sa nu mai mentionez si pe ceilalti fotografi care vor sa-si faca si ei fotografiile, alaturi de tine. Care e balanta pentru toate acestea, ce iti mentine pasiunea pentru acest tip de fotografie?
Simone Cecchetti: Pentru fotografia de concert e nevoie sa-ti lamuresti ceea ce doresti sa transmiti prin aceasta si sa te concentrezi pe acest aspect. E nevoie sa studiezi formatia mai intai: sa te uiti la fotografiile si la videoclipurile acesteia pentru a putea anticipa acele lucruri marunte care te pot ajuta. Imi pastrez aceasta opinie de ani de zile. As vrea sa scriu un jurnal despre aceasta, sa arat oamenilor in fiecare dimineata ce se intampla in timpul noptii.
Ana Neacsa: Am observat ca esti atras de fotografie de portret, chiar si in concerte. De ce este asa apropiat de sufletul tau acest tip de fotografie?
Simone Cecchetti: Iubesc portretele, il iubesc pe Richard Avedon. Nu imi place spectacolul, imi plac oamenii din spectacol. Cel mai mult ochii lor.
Ana Neacsa: Cum este in fata scenei? Dar in spatele acesteia? Pentru mine, ceea ce se intampla dincolo de scena face ca povestea sa fie completa.
Simone Cecchetti: Succesul unui fotograf de concert se afla in urmatorul pas: culisele. Cand artistul iti acorda sansa sa intri in culise si sa observi ce se intampla acolo, trebuie sa faci ca totul sa straluceasca.
Ana Neacsa: Ce este important pentru tine cand fotografiezi? Este lumina cea care te atrage cel mai tare, compozitia, mimica oamenilor, culorile, fundalul sau magia momentului?
Simone Cecchetti: Pentru mine e important sa fac o fotografie buna la fiecare concert. O imagine care sa spuna intreaga poveste a acelei seri.
Concertele sunt diferite. Daca ii fotografiezi pe Steve Vai sau pe B.B. King, trebuie sa incluzi in fotografii chitara deoarece aceasta este parte din renumele artistului. Daca faci fotografii unei trupe, poti gasi ceva interesant la fiecare membru al acesteia. Tot timpul e altfel si uneori portretele nu sunt in stare sa spuna intreaga poveste.
Ana Neacsa: Consider ca tot ceea ce este facut pentru suflet, este facut si pentru arta. Si mai cred ca-ti poti educa ochiul pentru fotografie nu numai practicand-o, ci si prin citit, pictura, exersarea unui instrument, urcatul pe munte si altele. Crezi ca exista alte aspecte asemanatoare celor de mai sus care iti influenteaza inspiratia?
Simone Cecchetti: In tot ceea ce fac, incerc sa imi pun creativitatea sa lucreze. Exist din frumusete si o caut in tot ceea ce ma inconjoara in fiecare clipa.
Ana Neacsa: Exista multe controverse legate de fotgorafie, asa ca te intreb: cat suflet, cata ratiune si cata tehnica implici atunci cand fotografiezi?
Simone Cecchetti: Nu imi plac nici tehnica, nici scolile. Dar imi plac workshop-urile pentru ca, prin acestea, primesti cunostintele artistului. Ai nevoie de putin atunci cand fotografiezi si, in primul rand, ai nevoie sa fii creativ. Fotografia poate fi facuta si cu o camera mica pe care ti-o poti confectiona de unul singur. Ai nevoie de mult mai mult suflet, insa. Cu asta trebuie sa incepi si, cu timpul, iti vei gasi o metoda a ta.
Ana Neacsa: "Povestile trebuie spuse" mi-au spus unii oameni, asa ca mi-ar placea sa ne spui povestea unei fotografii a ta care te-a impresionat.
Simone Cecchetti: In fiecare seara inteleg ceva nou. Bineinteles ca a face fotografii cu Mick Jagger si cu Paul McCartney este altceva decat a face fotografii cu The Rolling Stones si The Beatles. Dar povestea se gaseste, cel mai ades, in ochii acestor oameni. Trebuie sa prinzi energia degajata de povestile ce se nasc din privirile lor. Si nu-i usor.
Ana Neacsa: Ce inseamna pentru tine Mick Jaggers is Rencontres d'Arles? Ce e in spatele acestor legende?
Simone Cecchetti: Multi fotogrtafi vor fi celebri in viata lor doar pentru o singura fotografie. Sper sa nu fie si cazul meu. A avea o fotografie in cel mai mare festival de fotografie din lume si a fi publicat alaturi de Andy Warhol's sau Annie Leibovitz au fost doar intamplari care au dat startul pentru mine. Am vrut sa ajung aici, ca orice atlet care are in minte un record, dar eu vreau un nou record. Portretul lui Mick Jagger a fost un inceput.
Ana Neacsa: Mai toti fotografii au un vis. Care este al tau?
Simone Cecchetti: Lucrez deja la visul meu, vreau doar sa am sansa sa il continui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu