joi, 2 aprilie 2015

Vagabondul (16)


In fiecare dimineata, in balcon ganguresc porumbeii orasului. E sunetul diminetii, cu cel al liftului, cu cel al espressorului si cu cel al soarelui care rasare in termopane. Porumbeii aduc vesti bune. Seara se roaga pentru pace si pacea vine dimineata si falfaie din aripi. Se trezeste sa deschida fereastra si vede blocuri ca o mare gri presarata cu aur si pasari; seara - antene, apusuri si stoluri.

Odata cu aer proaspat, in camera intra si vesti pasaresti. Se construiesc cuiburi chiar in balcon. Sunt acolo un brad chelit de la Craciun, flori cutezatoare in ghivece mari, un butoi, niste borcane, un uscator de rufe si niste turturele. Si loc, si fire de impletit pentru cuibul inceput odata cu Buna Vestire. E sunetul care i-a lipsit peste iarna... "Sa nu afle tata!"

- Au facut ou porumbeii. Sa nu afle tata! 

- Da' de ce?

- Pai le ia ouale si le arunca.

E martie si florile se opresc sa mai hiberneze. Au mocnit destul, ascunzandu-se in amorteala. Se grabeste de la munca deoarece i-a venit ideea sa picteze un tablou cu lalele. Cumpara pentru "mainile calde" cate un buchet in fiecare saptamana: mereu 5 albe si 2 mov. De vreo saptamana instalase sevaletul si tot astepta momentul acela in care va exploda daca nu va ordona pensulelor sa zboare ca porumbeii. Intr-o ora si jumatate a terminat tabloul. Umbros putin, cu o picatura de soare pe o petala. Lucrase cu asa ardoare, copilaros, neslefuit, aducand a Van Gogh in dezordine si lipsa de tehnica. Isi iubea creatia si o privea cu mandrie. Abia astepta sa vina "mainile calde" acasa sa vada tot. Astepta momentul facandu-se ca citeste din "Scrisorar" in pat, nepasator si nestiutor. 

- Uuuu... Ia uite ce a facut el aici! Ha, ce frumos a iesit! 

Rade cu gura, cu ochii, cu mainile. Ce multumire ca ii place!

- Sa ii arati si lui tata! Tata, dupa ce mananci, sa vii sa vezi ceva!

"Sa nu afle tata!"...

- Bai... ce ai facut tu aici? Pai daca te pricepi asa bine, sa imi zici sa iti mai dau panze! Am o gramada.

Vagabondul zambeste multumit, rosind putin. I-a placut lui "tata", pictor renumit in orasul asta mare. "Inseamna ca sunt pe drumul cel bun."

- Stii ce a facut tata? Nu mai avem ce gati la cina: a luat oul porumbeilor din cuib. Rade usor, dar stie ca nu a reusit o gluma cu asta. Si mai stie ca umbrele care incep sa se vada pe chipul din fata sa nu vor disparea.

....

A aflat tata... Amar e gustul unui ou stramutat! 

Nu o sa mai auda porumbeii dimineata, dar nu e asta... Nu o sa mai fie puiul! Au construit o casa pentru el, au muncit patru aripi si doua pliscuri pentru asta zi de zi. Au impletit la casuta aceea cu atata dragoste si cu atata naturalete, cu "buna vestire" cu tot. Dar tata a aflat si oul nu mai e. Nici nu vrea sa stie ce s-a intamplat cu el. Isi imagineaza doar un pui in acel ou trimis departe de parintii lui. AMAR! Isi aduce aminte de puii cazuti din cuiburi, de cand era mic si ii gasea pe poteci sau prin iarba. Ce rozalii si fara puf erau, ce vinisoare violete se vedeau de sub pielea stravezie, ce ochi bulbucati si acoperiti cu pleoape, ce urati erau! Nu stia ce sentiment il incerca atunci cand ii descoperea: de admiratie, de repulsie, de mila. Stia doar ca il cuprindea o tristete imensa cu gust de amar. Aflase ca, odata cazut din cuib, puiul nu mai putea fi salvat de pasarea parinte. Murea in iarba neajutorat. Nu putea face nimic. Absolut nimic. Lasa fiinta acea mica, urata, sa moara. De unde zbor?

A aflat tata...

Niciun comentariu: