Am si eu o mare, MARE suparare in mine: se degradeaza padurea.
Eram zilele acestea acasa si am zis sa trec prin "poienita" unde lumea obisnuia sa se adune in zi de Paste. Nu ca nu ar fi fost spatiu verde din plin prin toate gradinile oamenilor, dar asa le placea lor, sa se mai vada om cu om, sa mai schimbe o carte, o tabla, o minge, un mic, o poveste, o gluma. Toata adunarea avea ceva campenesc in ea, cu sute de oameni adunati laolalta batand maidanul cu fel de fel de activitati. Lasau curat in urma lor pentru ca stiau ca la anul vor veni iar, cel putin asa faceau pana acum cativa ani.Langa poienita asta, un deal si un teren de fotbal ad hoc se intindea padurea de unde primavara adunam toporasii, iar vara fragii si ciresele amare. In rest, ne bucuram de frumusetea locului: o deplina si simpla amestecatura de copaci si plante, care mai de care mai folositoare pentru boli, vise, nelinisti si neajunsuri. Si multe flori, dar cat de felurite! Nu stiu cat ati copilarit voi cu padurea, dar daca ati facut asta, veti sti ca padurea e un univers tare maret. Cand esti mic, ai impresia ca e infinita, ca nu se mai termina odata cand tu ai obosit, ca e tare greu sa o strabati. Dar e plina de roade si, daca esti harnic si cunoscator, o poti strabate pentru a culege, pentru a te adapa, pentru a invata respectul si echilibrul. E minunata si luptatoare! Ce as mai da acum sa fiu iar mica in imensul ei!
Si aici vine treaba care imi seaca mie sufletul: padurea asta a copilariei, atat de binevoitoare si darnica, aproape ca nu mai e. Defrisata, rupta, calcata in picioare si in toporisti, daramata si abandonata, arsa si cotropita de maracinis mai e si un inceput de groapa de gunoi. Ahhhh! Nu stiti ce doare. De pe marginea ei ascultam pasarile, din interiorul ei inca priveam palcuri de sute de toporasi albi si violeti si ma gandeam cata putere mai are cu acestea toate sa renasca. Incercam sa imi imaginez ca Romania Pitoreasca este si despre Comarnicul meu, cu padurile lui in triluri si in parfumuri calde. Incercam sa imi imaginez haiducii si femeile in opinci, fluierand pe sub frunzele-i. Stiu sigur ca a fost asa: le simt pasii si urmele pe acolo. A fost tare frumos candva, de fapt am citit asta de curand intr-o carte autobiografica a orasului Comarnic. Nu stiti ce imbogatire simtiti daca va cititi istoria locului! Si acum ce simt? Greu, mult greu. 
N-a fost ideea mea, dar poate ca ar fi fost bine sa luam gunoaiele de
acolo sa le ducem in fata primariei. Si ce daca nu se ocupa ei? Ei se
ocupa de comunitate. Da, e trist faptul ca oamenii nu mai stiu sa
respecte ceea ce stiau pana acum, dar nici primarul nu pare a fi
responsabil de comunitate. Nu am eu idei de conducere si politicesti,
dar daca as fi in locul lui, as strabate dealurile acestea frumoase, as
cerceta padurile, raurile, as vorbi cu oamenii si le-as spune cum sa-si
pastreze traditii, gradini, curatenie. I-as incuraja sa isi faca
abonament la masina care ridica gunoiul, sa planteze copaci, sa nu mai
fure!!! Da, stiu cel putin un exemplu de om care a trait de cand ma
stiu eu pe pamantul asta din furat de lemne. Oameni urati tare la
suflet. Si, de fapt, ce zic eu aici, ca padurea asta a fost vanduta unui strain, se vorbeste prin "vecini". Si nici primar nu mai avem. Asadar?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu