Eram mici. Incepea sa prinda contur o noua jucarie: calculatorul. Am facut si desfacut circuite alaturi de tata, am stat la coada la internet - cafe, am facut prima adresa de e-mail, am invatat incet-incet programare, am devenit it-isti cu diploma.
Coca Cola... ce gust! Adoram izul acela caramelizat, dar si afisele pe care le regaseam prin toate magazinele si localurile. Ne-au venit idei si tare ne-ar fi placut sa fie scrise in istoria produsului. Am desenat pe pereti numele acesta, am facut facultate, am facut primul proiect de artwork, am ajuns oameni de marketing.
Nu am sa dau mai multe exemple, nu-i nevoie. La ceea ce vreau sa ajung este ca ne-am dorit ceva, in concordanta cu timpurile pe care le-am traversat si am ajuns, din fericire (drept rasplata pentru tocitul coatelor si sprijinul parintilor, pentru prestigiul si recunoasterea in fata colegilor, prietenilor, rudelor), sa facem acele lucruri. Dar... Ce compromis am facut sa jucam un rol mare? Cat de adevarate sunt lucrurile pe care le aducem in fata oamenilor, pentru a-i convinge sa cumpere ceva ce si noi consumam cu indoiala? Cati nervi se consuma in tastatura cu ajutorul careia facem un program pentru o banca la care platim dobanda cat jumatate din imprumut? Ce gust mai are mancarea pe care o mancam dupa ce am aderat la UE si am facut festinul devenirii unei piete de desfacere?
Am ajuns sa facem ceea ce ne-am fi dorit de cand eram copii si visam sa devenim... Dar acum simtim un gust amar. Un gust amar al faptului ca muncim sa ne asiguram o viata decenta, dar calcam peste noi. Meseriile astea in a caror denumire ne impleticim dau omului impresia unei vieti frumoase. Sa se creada implinit si sa ii implineasca pe altii. Unii mor de foame, altii stau la soare.
Si, chiar si asa, incotro altundeva?
Coca Cola... ce gust! Adoram izul acela caramelizat, dar si afisele pe care le regaseam prin toate magazinele si localurile. Ne-au venit idei si tare ne-ar fi placut sa fie scrise in istoria produsului. Am desenat pe pereti numele acesta, am facut facultate, am facut primul proiect de artwork, am ajuns oameni de marketing.
Nu am sa dau mai multe exemple, nu-i nevoie. La ceea ce vreau sa ajung este ca ne-am dorit ceva, in concordanta cu timpurile pe care le-am traversat si am ajuns, din fericire (drept rasplata pentru tocitul coatelor si sprijinul parintilor, pentru prestigiul si recunoasterea in fata colegilor, prietenilor, rudelor), sa facem acele lucruri. Dar... Ce compromis am facut sa jucam un rol mare? Cat de adevarate sunt lucrurile pe care le aducem in fata oamenilor, pentru a-i convinge sa cumpere ceva ce si noi consumam cu indoiala? Cati nervi se consuma in tastatura cu ajutorul careia facem un program pentru o banca la care platim dobanda cat jumatate din imprumut? Ce gust mai are mancarea pe care o mancam dupa ce am aderat la UE si am facut festinul devenirii unei piete de desfacere?
Am ajuns sa facem ceea ce ne-am fi dorit de cand eram copii si visam sa devenim... Dar acum simtim un gust amar. Un gust amar al faptului ca muncim sa ne asiguram o viata decenta, dar calcam peste noi. Meseriile astea in a caror denumire ne impleticim dau omului impresia unei vieti frumoase. Sa se creada implinit si sa ii implineasca pe altii. Unii mor de foame, altii stau la soare.
Si, chiar si asa, incotro altundeva?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu