De ce muncim?

Eram mici. Incepea sa prinda contur o noua jucarie: calculatorul. Am facut si desfacut circuite alaturi de tata, am stat la coada la internet - cafe, am facut prima adresa de e-mail, am invatat incet-incet programare, am devenit it-isti cu diploma.

Coca Cola... ce gust! Adoram izul acela caramelizat, dar si afisele pe care le regaseam prin toate magazinele si localurile. Ne-au venit idei si tare ne-ar fi placut sa fie scrise in istoria produsului. Am desenat pe pereti numele acesta, am facut facultate, am facut primul proiect de artwork, am ajuns oameni de marketing.

Nu am sa dau mai multe exemple, nu-i nevoie. La ceea ce vreau sa ajung este ca ne-am dorit ceva, in concordanta cu timpurile pe care le-am traversat si am ajuns, din fericire (drept rasplata pentru tocitul coatelor si sprijinul parintilor, pentru prestigiul si recunoasterea in fata colegilor, prietenilor, rudelor), sa facem acele lucruri. Dar... Ce compromis am facut sa jucam un rol mare? Cat de adevarate sunt lucrurile pe care le aducem in fata oamenilor, pentru a-i convinge sa cumpere ceva ce si noi consumam cu indoiala? Cati nervi se consuma in tastatura cu ajutorul careia facem un program pentru o banca la care platim dobanda cat jumatate din imprumut? Ce gust mai are mancarea pe care o mancam dupa ce am aderat la UE si am facut festinul devenirii unei piete de desfacere?

Am ajuns sa facem ceea ce ne-am fi dorit de cand eram copii si visam sa devenim... Dar acum simtim un gust amar. Un gust amar al faptului ca muncim sa ne asiguram o viata decenta, dar calcam peste noi. Meseriile astea in a caror denumire ne impleticim dau omului impresia unei vieti frumoase. Sa se creada implinit si sa ii implineasca pe altii. Unii mor de foame, altii stau la soare.

Si, chiar si asa, incotro altundeva?

Pipera pestrita

Viata nu e chiar plictisitoare sau rutinica in Pipera, cum multi ar crede. Chiar noi, "oitele" ce calatorim cu metroul, ne ironizam comportamentul si viata pe care o avem.

De la iesirea din metrou, cel putin 4-5 tinerei te asteapta sa iti spuna ca s-a deschis un Pizza Hut in zona, ca sunt oferte speciale la pizza, ca X face pizza cea mai buna. Ai zice ca noi mancam numai pizza pe aici, nu ca nenea care isi cara in plasuta doua portocale mari si altele de-ale gurii. Si, cum parca nu ar fi deajuns, mai sunt vreo 2 distribuitori de fluturasi de pizze si pe trotuar.

In dreapta, cum iesi la aer, e chioscul de ziare, unde o tanti grasana vorbeste mereu cu altcineva, pe langa tine, cumparatorul. E de-a locului si stie tot ce misca. Niciodata nu e singura in ghereta ei din sticla si metal. Adeseori "flirteaza" cu cate cineva, cat mai neaos cu putinta. Dehh... stie femeia ce stie. Gasesti cam de toate de-ale gazetariei actuale, iar unii care sunt mai cunoscuti asa, se servesc din duzina de brichete, lasand paguba viitorului client. Fata in fata cu ea sunt vanzatorii de ciorapi, sosete, manusi, zambile, martisoare, inimiore, coronite de brad si altele. Acum avem 4 lei pentru primii ghiocei.

Peste drum, s-au deschis noi si colorate patiserii, supermarket, cofetarie, cabanute cu fructe si alte produse, florarii si nici eu nu mai stiu cate altele. Pe trotuarul din fata, zac taxiurile cu soferi galagiosi, impertinenti si scandalagii. Adeseori, nu ai loc de ei nici cand vrei sa treci linia de tramvai. Toate astea le vezi dintr-o prima ochire, cand scoti nasul la suprafata.

Azi dimineata, un tiganus cu un lat in mana, canta "O iubireee...". "Un tanc de vreo 9 ani, ce stie el de iubire?" m-am intrebat. Trotuarul, strada, erau umede, iar soarele se oglindea feeric in pojghita de noroi de peste betoane. Totusi, dimineata aburita, umeda si sclipitoare are un farmec aparte aici. Parca esti in iarmaroc.

Tocurile incearca sa se descurce in gropile vesnice din trotuare sau in noroaiele ce se aduna dupa capriciile vremii. Muncitorii ranjesc si se uita dupa fuste, glumesc magareste si isi vad de mistria lor. Un tip se fereste de o masina, ca si cand ar iesi cineva sau ceva de acolo si intra in mine. Ii fac loc unui asiatic, cu masina lui de teren, sa intre intr-o curte. Imi face semn cu mana, de multumire. Trec pe langa JTI si ma ia de nas un miros duceag de tigari. Uneori e insuportabil. Iarna se mai domoleste mireasma, insa. Ma intreb daca aerul meu filtrat de la birou o fi pastrand din ramasitele "tutungeriei" de langa.

In Pipera, trotuarele sunt mai mereu gaurite si peticite, iar gramezile de pamant ocupa buna parte din trotuar. Restul de spatiu pe care ai putea merge este luat de masinile parcate in fata firmelor, fara amenajari pentru ilustrele pe patru roti. Ehh... si ce poveste frumoasa cand se inunda zona!

Toate astea se intampla in cateva minute de mers pe jos, pe Bulevardul Dimitrie Pompeiu, cum iesi de la metrou, spre dreapta. Arareori ajung si inspre sensul din stanga. Acolo sunt cladirile "girafe", IBM, Banc Post s.a. Noroiul nu lipseste nici de acolo, dar pare totul nitelus mai rarefiat.

In rest, oitele isi vad de drumul spre birouri, unde e alta poveste. Dar pe asta o pastram pentru alta data.