In personal dai peste tot felul de oameni, de la cei simpli, la cei... complicati. Navetisti, intelectuali anonimi, studenti, batranei cu dor de munte sau de liniste, oameni care se duc in vizite la rude sau prieteni, prost sau bine crescuti si lista continua.
Intr-o dimineata, vecine in "pensionar" imi erau doua doamne plecate in vizita la rude (sa zicem), care discutau despre casnicie si relatiile tinerilor de acum si aud o replica din partea uneia, care m-a pus pe ganduri:
"-Tinerii din ziua de azi stau prea mult sa se cunoasca si dupa cativa ani isi dau seama ca nu se potrivesc. Ce le trebuie atatia ani? Pe vremea mea..." Replica e putin slefuita, limbajul era mai din topor. Prima data am avut o atitudine respingatoare fata de acea femeie, pentru ca era asa, prea "barbata" in exprimare, dar ideea aceea nu era departe de ceea ce gandeam eu.
Da, inainte femeile erau luate de fragede de la parinti si se trezeau intr-o casnicie unde deveneau casnice, mame si sotii. Certuri, educatie precara, chiar batai, nepregatire pentru viata. Da, erau aspecte negative, care se puteau sau nu intampla. Casnicia, insa, era sfanta, sau altfel spus, bine inradacinata. Ce se facea nu prea se mai desfacea, oamenii se bagau in hora si jucau, cum zice o vorba romaneasca. Vorbesc despre parintii nostri. Da, au facut si ei parte din acea generatie.
Si am rezultat noi, generatia "civilizata" care, cu atata educatie / intelectualitate si atatea studii, sfaturi si articole, retete de urmat de prin toate cotloanele virtuale, avem nevoie de pregatire indelungata, de ani de cunoastere, de ani in care sa ne testam compatibilitatea cu cel de langa. Ajungem ca dupa 7-8 ani sa ne despartim pentru ca e mai simplu asa si pentru ca "cel de langa" nu era cea mai buna alegere. Si o luam sau nu de la capat, cu depresii, frustrari, sechele si "lectii" invatate. La ce bun? Sa ne dam seama ca oricum cineva nu se va mula perfect cu personalitatea noastra, lucru pe care il stim de cand mama ne striga de la joaca pentru ca trebuia sa ne ducem la somn si noi inca mai trageam de timp sa mai ramanem? Sau sa pricepem ca viata oricum nu e roza, discutii si neintelegeri oricum vom avea, compromisuri oricum vom face si de luptat tot va trebui sa luptam daca vrem sa tinem fraiele astfel incat sa ne declaram multumiti si impliniti, atunci cand vom trage linie.
In fond, suntem oameni cu nevoi primare si secundare. Pentru ca lumea asta sa continue, noi ar trebui sa nastem pui vii, cum spune o definitie a mamiferului, din biologia de-a VII-a. Dar unde nastem noi "pui de oameni", in ce conditii, daca noi am ajuns sa facem tratamente pentru a tine o sarcina, daca la tot pasul familiile se destrama, daca lumea este adepta "relatiilor moderne" si daca da, oamenii au nevoie de 7-8-9 ani in care sa se cunoasca si sa isi dea seama ca nu se potrivesc? Unde sunt scopurile, planurile, aspectele pentru care intemeiem o familie, care mai este "baza societatii" (candva, familia), cum mai dam educatie copiilor nostri si de ce lasam pe altii sa se inmulteasca mai mult decat noi - cei ce aspiram sa ne "civilizam"?
Unde e lupta aceea pentru a pastra, a reimprospata, a mentine ceva deja inceput?
Nu sunt adepta unor asumari premature, dar nici adepta a ceea ce vad ca se intampla in jur si, chiar si mai trist, se ofera drept model. Consider ca e nevoie de cunoastere, dar si de un dram mai mare de curaj pentru a porni la drum. Pentru unii o nebunie, pentru altii o corvoada, dar suntem intr-un circuit in care deja au aparut dezechilibre. Lumea se leneveste si pierde esentialul. Ar trebui sa fim rodul iubirii si ar trebui sa rodim iubire.
Intr-o dimineata, vecine in "pensionar" imi erau doua doamne plecate in vizita la rude (sa zicem), care discutau despre casnicie si relatiile tinerilor de acum si aud o replica din partea uneia, care m-a pus pe ganduri:
"-Tinerii din ziua de azi stau prea mult sa se cunoasca si dupa cativa ani isi dau seama ca nu se potrivesc. Ce le trebuie atatia ani? Pe vremea mea..." Replica e putin slefuita, limbajul era mai din topor. Prima data am avut o atitudine respingatoare fata de acea femeie, pentru ca era asa, prea "barbata" in exprimare, dar ideea aceea nu era departe de ceea ce gandeam eu.
Da, inainte femeile erau luate de fragede de la parinti si se trezeau intr-o casnicie unde deveneau casnice, mame si sotii. Certuri, educatie precara, chiar batai, nepregatire pentru viata. Da, erau aspecte negative, care se puteau sau nu intampla. Casnicia, insa, era sfanta, sau altfel spus, bine inradacinata. Ce se facea nu prea se mai desfacea, oamenii se bagau in hora si jucau, cum zice o vorba romaneasca. Vorbesc despre parintii nostri. Da, au facut si ei parte din acea generatie.
Si am rezultat noi, generatia "civilizata" care, cu atata educatie / intelectualitate si atatea studii, sfaturi si articole, retete de urmat de prin toate cotloanele virtuale, avem nevoie de pregatire indelungata, de ani de cunoastere, de ani in care sa ne testam compatibilitatea cu cel de langa. Ajungem ca dupa 7-8 ani sa ne despartim pentru ca e mai simplu asa si pentru ca "cel de langa" nu era cea mai buna alegere. Si o luam sau nu de la capat, cu depresii, frustrari, sechele si "lectii" invatate. La ce bun? Sa ne dam seama ca oricum cineva nu se va mula perfect cu personalitatea noastra, lucru pe care il stim de cand mama ne striga de la joaca pentru ca trebuia sa ne ducem la somn si noi inca mai trageam de timp sa mai ramanem? Sau sa pricepem ca viata oricum nu e roza, discutii si neintelegeri oricum vom avea, compromisuri oricum vom face si de luptat tot va trebui sa luptam daca vrem sa tinem fraiele astfel incat sa ne declaram multumiti si impliniti, atunci cand vom trage linie.
In fond, suntem oameni cu nevoi primare si secundare. Pentru ca lumea asta sa continue, noi ar trebui sa nastem pui vii, cum spune o definitie a mamiferului, din biologia de-a VII-a. Dar unde nastem noi "pui de oameni", in ce conditii, daca noi am ajuns sa facem tratamente pentru a tine o sarcina, daca la tot pasul familiile se destrama, daca lumea este adepta "relatiilor moderne" si daca da, oamenii au nevoie de 7-8-9 ani in care sa se cunoasca si sa isi dea seama ca nu se potrivesc? Unde sunt scopurile, planurile, aspectele pentru care intemeiem o familie, care mai este "baza societatii" (candva, familia), cum mai dam educatie copiilor nostri si de ce lasam pe altii sa se inmulteasca mai mult decat noi - cei ce aspiram sa ne "civilizam"?
Unde e lupta aceea pentru a pastra, a reimprospata, a mentine ceva deja inceput?
Nu sunt adepta unor asumari premature, dar nici adepta a ceea ce vad ca se intampla in jur si, chiar si mai trist, se ofera drept model. Consider ca e nevoie de cunoastere, dar si de un dram mai mare de curaj pentru a porni la drum. Pentru unii o nebunie, pentru altii o corvoada, dar suntem intr-un circuit in care deja au aparut dezechilibre. Lumea se leneveste si pierde esentialul. Ar trebui sa fim rodul iubirii si ar trebui sa rodim iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu