Toate panzele sus!

De Delta te indragostesti ca de o femeie arsa de soare, cu praf in par si cu pistrui pe fata, la malul marii.
E frumoasa Sulina, veche si agitata intrucatva. Descoperirea ei, fir cu fir, te prinde ca un navod al pescarilor matinali.


Drumul l-am inceput cu trenul. La 5:18 porneam inspre Tulcea, cu un accelerat obosit nu pentru ca era vechi, ci pentru ca mergea tare incet. Nici un sfert de ora si deja ne opream. Avusese loc un "eveniment", asa cum il numise mecanicul: o femeie se aruncase in fata trenului in care ne aflam.
Drumul a decurs cu incetinitorul. Din Tulcea am luat vaporul si ne-am imprietenit cu un locuitor al Sulinei pe care aveam sa il mai intalnim si in zilele urmatoare. Bagaje multe, de la maruntisuri la marfa pentru magazine, animale de companie, frigidere, mobila si masini de spalat. Lume de toate felurile, cat se poate de pestrita. Ceva plictis, caldura, zapuseala si parfumuri mai mult sau mai putin marinaresti.

Pensiunea noastra "literata" avea un aer tare placut, cu cartile ei din rafturi, cu mirosul acela de lemn, cu masina de scris la care mai apasam cate o litera. Ce-i drept, pana am dat de ea, am mers ca prin transee si am intrebat o gramada de lume unde se afla strada cu pricina. Culmea, nimeni nu stia, desi cine a fost pe acolo stie ca in tot orasul sunt doar cateva strazi. Am gasit-o langa "tintirim" in cele din urma si, amuzant sau ciudat a fost ca, seara, cand ne intorceam in camera, gaseam tabloul cu pisici cazut pe jos.

Orasul acesta forfotea odata. Acum strangi de o carte cu amintiri. Totusi, oamenii iti raspund politicos si te imprietenesti cu ei. La o crasma am dat peste un marinar si un fost capitan de nava cu care am stat de povesti despre vechiul port. La biserica lipoveneasca am stat de vorba cu preotul care parea mai degraba un rocker asa, in drum spre oras ne salutam cu tinerii de la atelierul de reparat biciclete, la terase deja stiam preturile. Pe marginea falezei gasesti vanzatori de pepeni si oameni ocupati cu de-ale Dunarii. Santierul naval, fabrica de conserve, caminul sunt niste ruine unde raman agatati de pereti anii prosperi de alta data. Te tot intrebi unde e orasul pe care l-ai admirat in carti, te tot uiti lung la navele scorojite si la cladirile care acum servesc drept grajduri de vite.

Cu toate astea, Sulina se umple de turisti de toate natiile, iar apusul sclipeste cu aceeasi frumusete pe apele Dunarii.
Cimitirul are povestile lui frumoase: un Romeo si o Julieta, un pirat, doua gemene, printesa Moruzi, marinari englezi si rusi care isi duc somnul sub pietre de mormant distincte. De la acesta incepe drumul spre plaja, marginit de o alee de scanduri. Maxi taxiurile trec indeajuns de des incat sa ajungi la mal ca un brutar dupa o zi de facut paine.


Si pentru ca fiecare zi isi are pataniile ei, din prima dimineata am dat nas in nas cu raia. O femeie in varsta si imbracata in negru ne-a cerut un telefon sa vorbeasca cu cineva. Binevoitori, formam numarul si, in timpul acesta o aud pe tanti cum imi spune ca s-a unplut de raie de nu stiu unde. Am amutit pur si simplu si nu am mai zis nimic pana nu s-a terminat convorbirea. Dupa aceea, da-i si dezinfecteaza-te cu ce ai la indemana, adica cu lichidul de curatat aparatul foto. Se pare, insa, ca raia nu prinde la oameni ca noi. Nu inca [:D]

Intr-o zi am plecat dis de dimineata inspre satul Letea. Cu o masina rablagita si insotiti de natia rroma, am pornit pe un drum hartopit inspre satucul de langa padure. Linistea diminetii m-a ametit pur si simplu. Ma simteam ca intr-o poveste plina de liniste. Casutele colorate si ingrijite rasareau de ici de colo, cu inimioare pe porti, cu dovleci in curte, cu struguri pe alei. Lume nu prea vedeai prin curti. Preot nu era sa faca slujba de Sfanta Maria (pe calendarul vechi), desi biserica era atat de mare si impunatoare. Avea sa vina de hram, adus cine stie de pe unde. Dupa prafuiala de pe strazi, ne-am retras la crasma-magazin din statia unde am oprit si ne-am asternut pe descusut cu localnicii de una-de alta. Acolo am intalnit o doctoranda la facultatea de geografie, care facea un studiu antropic prin Delta, cazandu-se pe la localnici, mergand cateodata pe jos dintr-un sat in altul, avand la indemana un reportofon cu care inregistra pe toti cei ce-i ieseau in cale. Benefica intalnire, din care am avut de castigat de ambele parti. Ce m-a impresionat mult a fost fetita care, venind sa isi cumpere ceva bun de la magazin, si-a luat un parizer ieftin din care musca cu multa pofta. Rand pe rand, s-au oprit masinile cu turisti, sa faca un plin de bere, iar noi am consumat cu sete o Coca Cola pe care o ocolisem cat se poate pana atunci, pe langa altele ce se mai gaseau. Aceasta dupa... patania din padure.
Ca tot omul, ne-am dus si noi sa vedem ce e cu acest loc - padurea Letea. Toropiti de caldura, in dorul lelii, urmand drumul de masina, uitandu-ne sa ne dam seama de urmele pe care le vedem, auzim la un moment dat un zgomot despre care am crezut ca e de masina. Uitandu-ne, insa, mai atent, vedem o turma de cai ce vine spre noi. Ar fi fost ceva sa fie domestici, dar erau de la mama lor, salbatici si multi. Ma simteam ca in filme, cu ropot de copite indreptandu-se spre noi. Speriati, am reusit sa ne pitim, totusi, dupa un copac, negandind insa sa facem si noi ceva fotografii. Niste oraseni, ce sa-i faci? [:))] Am ajuns la marginea padurii, inapoi, in jumatate din timpul pe care il facusem pana atunci, cu gandul sa povestim ca ai nostri cai erau, de fapt, niste mistreti fiorosi. Bineinteles ca ne-am gandit sa cercetam pericolele locale dupa ce am ajuns in camera, ca orice om serios care pleaca in expeditie.
Am plecat in aceeasi formatie din satuc, dupa o sedinta foto "colorata" pe care a trebuit sa o facem la struto-camila in care zabovisem si dupa ce am asistat la tanguielile unei doamne respectabile de la tara, de vreo 60 de ani, indragostita peste poate de un nene din alta localitate.


Cu renume de plimbareti pentru gazdele noastre, am plecat inspre casa, bifand shaorma de Sulina, o nunta locala, un festival de folk, socializarea cu simpaticii catei ai portului. Zile frumoase si pline. Am incheiat cu o pofta mare de "Toate panzele sus!", cu inimile ferice ca si stelele din ultima seara pe care le-am privit de pe bordura, cu ceva veselie in sange.

[Si pentru ca tot am ascultat melodia intr-o seara in care nu s-au recitat poezii cu daci la mansarda, recomand: http://www.youtube.com/watch?v=VX1eJHE1K_s]

Pe nisipurile Deltei Dunarii

Nici nu stii unde incep si unde se termina nisipurile. Cateodata te enervezi pentru ca sub picioare nu simti ceva rigid, dar trece in lumina apusului sau a rasaritului.

Delta necesita timp si rabdare pentru a fi descoperita. Poate ca te astepti sa vezi mai mult spectacol, dar acolo natura isi face de cap si isi apara frumusetile.

Apa cat cuprinde, iar barca loveste valurile in plin, senzatia fiind ca a unei lovituri de o stanca. Soarele e aspru ca si viata pescarilor. Miroase a balta. Te-ai cam plictisi de atata stuf daca nu ai vana cate o pasare ce iti iese in cale, daca nu ai saluta alti "drumeti" ca si tine, daca nu ai da binete pescarului si nu i-ai dori sa aiba "fir intins". Si, totusi, linistea aceea nu te face sa te simti singur pentru ca nu e profunda si eterna.

Iti aloci putina importanta cand te afli la locul unde batrana Dunare imbratiseaza pe sora ei, Marea Neagra. Floricelele violet te inveselesc si te razgandesti ca totul e cam uscat prin Sfantu Gheorghe. Urmaresti un itinerariu al unei pasari, impregnat delicat pe nisipul fin.

A batut tare vantul intr-o seara. A doua zi avea sa ploua cu galeata. Totusi, nu a deranjat cu nimic. Dimpotriva, apa valatucita, pescarusii care zburau "pe loc", nisipul ce alerga cu tine dinamizau un pic preumblarea de la apus.

Atingerea prafului de siliciu e ca un asternut proaspat spalat si calcat, in care te retragi dupa o baie placuta. Iar locuitorii: fete brazdate, maini muncite, ochi veseli. Trudesc pentru masa de mai tarziu, pentru provizii de iarna. Le e simpla viata. Cum altfel ar putea sa fie?

Sulina, un pic mai "rasarita", se pierde si ea in trecut, pe stradute. Tresalta un pic pe faleza o viata oraseneasca, in rest... Trebuie neaparat sa le vezi pe doamnele ce taxeaza biletele in Far. Un geamantan vechi in spate, maini ce impletesc, un jilt inca puternic, o rochie cu guler brodat. Un cadru clasic de acum cateva zeci de ani. Si vorbeste, si vorbeste doamna cu bucle galbene, dar nu ii place deloc mandria femeilor din Sfantu' Gheorghe.

Atatea case parasite in Sfantu'. Dar ce sa mai faci cu o ramasita de barne, pe care chirpiciul inca o mai tine in picioare? Fauna domestica sta lenesa la soare, farul de paza. Oare care e mai vechi: el sau cimitirul ce-i tine de urat? Nu stim. Biserica ciudata are si ea batranetile ei.

Atatea barci, atatia pescari. Oare unde incap toate? Si cate povesti neauzite se adapostesc prin cotloanele acelor casute vopsite, primenite? Seara, tantarimea degusta. Se rezolva, nu-i bai. Ochi sa ai si auz fin sa patrunzi atatea taine.

Oamenii sunt obisnuiti cu turistii. Nu par curiosi, cum am mai vazut pe la sat. Unii isi mai veselsc ziua la carciuma de langa primarie. Femeile mai stau de vorba pe la poarta. Oricum, rarut vezi astfel de scene. Oamenii trebaluiesc pe acolo. Iar cand e de dus in vizita sau la biserica, scot camasa scrobita, cu guler alb si hainele cele mai bune. Dehhh... ca la tara.

Am uitat sa spun: au oamenii wi-fi. Eeii... ce zici? Dar viata tot grea, iar casele tot curate. Si Delta... verde, albastra.