Parca as mai fi trait odata in Bucuresti. Parca as mai fi strabatut aceste strazi pe care lumea le blameaza, pe vremea lui Nichita sau a lui Mircea Eliade. Parca am vorbit cu Camil Petrescu inainte sa isi scrie opera si, desi nu l-am citit pe Neagu Djuvara, ma regasesc in ceea ce stiu ca a adunat in carti. Nu, nu am de gand sa scriu despre "Calea Victoriei", "Invitatie la vals" si alte experiente beletristice, dar parca stiu capitala si in alte timpuri, iar acum imi e dor de ea.
Mi-e ciuda ca oamenii nu vad si ce e frumos in aceasta poveste. Si nici macar nu m-am nascut pe malul Dambovitei.
Pe calea mea sunt doi oameni fara casa. Dimineata de dimineata ii zaresc. Unul cu o chelie impecabil de stralucitoare, uneori cu doua perechi de pantaloni pe el, uneori spalat, alteori murdar. Celalalt are parul lung si o barba la fel, pe care o curata in fiecare dimineata. Odata, l-am vazut scobindu-se in nas cu toate degetele. M-am amuzat. Ce au ei doi in comun? Citesc ziarul, umbla cu bagajul in rucsaci si plase, iar dimineata se intorc de pe unde au dormit, pe bancile de pe Aviatorilor. Si mai au ceva in comun: supravietuiesc. Ei stiu cum, dar as vrea sa stiu si eu.
Azi barbosul vorbea cu cineva imaginar. Parea ca personajul era un caine, deoarece se uita in jos si facea semne cu un betigas ca si cand ar fi vrut sa-l cuminteasca. Dadea demonstrativ din buze, dar nu stiu daca isi folosea glasul pentru ca nu auzeam sunete. Ma intrebam in sinea mea daca ei nu sunt mai fericiti decat mine, decat noi.
Saptamana aceasta, parca am purtat un magnet cu mine, un magnet cu care am atras oameni din trecut, oameni din prezent. "Criza asta a schimbat multe", imi spunea doctorita mea stomatolog, intoarsa dintr-un scurt concediu avut in Italia. Simtea o schimbare in ea, o dorinta de viata, de relaxare, de a-si intemeia o familie, de a nu mai lupta atat pentru altii, ci pentru sine, de a-mi spune mie tot. Am stat de vorba cu nesat vreo jumatate de ora si imi facea bine deoarece imi confirma unele ganduri personale. Mi-era dor de niste cuvinte calde, cu zambet, care sa aprobe parerea mea generala despre scopuri in viata, despre conduita. M-am intoxicat de contradictii, desi constructive.
Tristetea se transforma. Mi-e teama si mie ca oricui, dar gasesc bucurie in jur.
Iar Bucurestiul este un loc tare frumos, daca stim sa il intelegem.
(Melodia aceasta imi aduce aminte de liceu, cand o cantam in cor cu cei de la chitara si cred ca e bunicica de fundal) http://www.youtube.com/watch?v=M28peN9XoGk&feature=related)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu