Prafuita viata la tara

Eeeh... viata la tara, aspra, insingurata, prafuita si grea cum mai esti!

E lume putina pe aici, prin satul bunicilor. Nu mai e ce-a fost odat', imi spun si eu, desi nu am anii batranetii. Noroc cu masinile ce trec pe sosea... sa nu te crezi uitat de lume.

Am fugit de acasa, sa pot sa ascult apa cum susura, in locul unde, asta toamna, vacutele urcau din Jiu inspre sat. Se aud ciorile in spate. Ce galceava pe capul lor! Aveam nevoie de o pauza. Bunica povesteste intruna de necazurile vietii, scoate din sifonierul vechi agoniseala pentru... "acel" moment. E mandra ca nu o sa lase povara asta urmasilor. E bine ca bunicul e vesel si glumet. Cum eu sunt un spirit in cautare de veselie, de viata, un om ce vrea sa descopere, dar sa si rumege ceea ce dezvaluie, am simtit nevoia sa plec putin.

Aici, lumea strange pentru un singur moment: capatul vietii. Bucuria le este sosirea unei rude, o masa indestulata, o recolta frumoasa, o vorba cu vecinii. Cand te prind, nu-i chip sa nu le asculti povestile. Si tin cu dintii de prezenta ta, desi tu te pierzi repede. Prea multa le e singuratatea. Iata ce mi-a povestit bunica, printre altele, facandu-ma sa aseman intamplarile cu cele din nuvela "Moara cu noroc".

O femeie insarcinata a plecat la camp cu sotul. La hotarul dintre pamanturile ei si al surorii, sotul si sora acesteia s-au luat la harta pentru bucata de "avere" in plus pe care o avea sora. Punandu-se intre cei doi, primind si dintr-o parte, si din alta loviturile, sarmana si-a gasit sfarsitul. A fost ingropata cu copilul alaturi pentru ca, de bataia primita, "a crapat" (cum spunea bunica). Acesta este acel blestem al pamantului, ce nu iarta.

Odata, cand bunica era la seceris cu ai ei, copil fiind, facandu-si treaba pentru cooperativa, se apropia furtuna. Un nor negru, care parca ii mana din urma, care parca le acoperea umerii impovarati de munca, ameninta din ce in ce mai tare. Asa cum era de asteptat, s-a pornit ploaia. Dafinii au inceput sa se indoaie din cauza vantului, caruta cu lucerna a unui om s-a rasturnat cu tot cu om, doar calul ramanand in picioare, iar bunica si cu o sora s-au ascuns sub un dud. Toata lumea tipa la ele sa plece de acolo, dar ele nu si nu. Cand, insa, au plecat de sub dud, un moment a fost deajuns ca un fulger sa crape dudul in doua.

Da... asa isi petrec oamenii de acolo zilele. Viata-i simpla, dar intrigile si povestile te uimesc prin puterea lor. Eu nu as rezista aici. Sunt facuta pentru lumea orasului, plina si tumultoasa, unde nu ai timp sa absorbi toate cate iti ies in cale.

Aici, la tara, lumea se zbate intre ambitii, mandrii, orgolii, amintiri, vorbe. Numai evenimentele obisnuite ale vietii scot satul din amortire. Totusi, te simti mai vulnerabil aici pentru ca lumea e patimasa, gandeste simplu, int-o singura directie.

Cooperativa de porcine e in paragina. Imi povesteste bunicul ca au muncit 9 sate sa o construiasca. Acum o pazesc niste caini jigariti cum nu mi-a fost dat sa vad. Cand eram mici, ne tineam de nas si ne duceam sa taiem lucerna de acolo.

Prin sat, iezii si caprele stau pe marginea drumului, la soare. Bate un vant rece, care te patrunde. As vrea ca satul sa aiba amploarea pe care o constientizam cand eram mica, cand puteam merge peste tot fara teama, iar drumurile mi se pareau lungi si importante. Acum, pana la Jiu nu fac decat 5 minute. Inainte, parca mergeam cu orele. Oitele s-au adunat sa plece peste Jiu, iar tapul care s-a batut cu berbecul si care, mai devreme, statea ca un model sa il prind in fotografie, vine cu voluptate spre mine, sa ma ia in coarne. M-am ascuns dupa o teava, ceea ce m-a facut sa rad si eu de mine pentru ca, daca vroia, ma nimerea numai bine, teava fiind atat de subtire incat era neglijabila. Paianjenul de pe mine mi-a adus de veste ca bunicul si sora aveau sa pateasca ceva pe drum: roata din spate a bicicletei bunicului s-a rupt, asa ca 9 km au fost parcursi pe jos pana acasa. Gainile stau in patul, acolo unde mai dormeam cand eram mici si era cald afara, lucrurile sunt invechite si mirosul lor prafuit tainuie cu noi. Vaca isi linge vitelusul, iar berbecul se uita la mine cu mare interes.

Asa se scurg orele aici: cu incetisorul, numarand clipele pana vine ora masei, sa stii ca ai ceva de facut. E tare grea viata acolo. Si pleci cu un amar ca ii lasi pe acei oameni acolo, tu la oras, ei la margine de tara. Le multumesti in gand ca s-au zbatut pentru parintele tau sa invete, sa plece in lume, dar nu poti face mai mult. Asa e viata...

Intrebari si... raspunsuri

Am chef de filosofat un pic si imi fac hatarul.

E un risc sa fii sincer, dar acum asta am sa fac. Ieri ma intreba o prietena de ce noi, femeile, ne simtim goale cand nu avem un barbat langa noi. Eu i-am spus: "pentru ca tindem spre un echilibru si ne putem mentine mai bine echilibrul pe doua picioare decat pe unul". I-a placut mult replica mea. Mie mi-a venit pur si simplu in minte, dar nu fara sa judec. Barbatii simt si ei la fel, dar sunt prea orgoliosi sa isi recunoasca slabiciunile si sentimentele. Totusi, ne despart atatea diferente si ne apropie atatea asemanari.

Implinirea inseamna o impartire la doi, dar din toate punctele de vedere: de la indatoriri la momentele de fericire. Daca nu va exista o echitate, cat de cat, atunci un suflet va avea de suferit si totul se indreapta pe panta, in jos. Este ca si in orice altceva in viata: echilibrul, completarea, ne mentin pe linia de plutire.

Viata e delicioasa, totusi, si, din acest deliciu fac parte atat problemele, cat si bucuriile. Trebuie jonglat un pic, trebuie savurate momentele de apreciere si de ridicare, de relaxare si de nesat, de dans si muzica, trebuie traite momentele de placere, momentele cu sine si cu cei dragi. Trebuie sa fim egoisti, batausi, nepasatori, indiferenti, buni, manierati, respectuosi, ambitiosi si inca multe. Trebuie experienta si un pic de gluma in situatiile ce permit.

Ieri am si vizitat biroul acestei prietene si am privit tablourile pictate de ea. Doua la numar. Culoare, pastel si viata. Parca mi s-a deschis o usa spre o lume spre care ma intind, ca un copil spre strugurii din vie. Cat conteaza sa fii tu, cat conteaza sa descoperi frumosul!

Tot intr-o discutie, dar cu altcineva, incercam sa justific de ce suntem atrasi de ceea ce e vechi, avand in vedere si pasiunea pentru fotografie. Cred ca suntem niste nostalgici si traim pe urmele trecutului, purtand mereu amintirile cu noi. Nu cred ca momentul trait are puterea momentului rememorat. Ne uitam prin gari dupa trenuri vechi, pastram bilete de pe unde am fost, un creion sau un carnetel de prin clasele primare, privim la fotografii facute la primul bal sau ne oprim sa privim o casa darapanata, intrebandu-ne despre povestea ei. Ne e drag sa redescoperim trecutul cu orice ocazie, sa deschidem cufarul si sa scoatem din el, in lumina calda, actorii ce am fost sau au fost. De fapt, la orice sueta, vorbim din trecut si condimentam cu glume de moment.

Da... merita degustata viata asta si merita sa invatam.

De-ale primaverii si primele iubiri

Primavara e vremea cand se pune closca pe oua, cand se curata gradinile, cand se sapa si se pune in pamant, cand se planteaza pomi si flori. Dar e si vremea Renasterii, vremea cand si noi ne ridicam, ca niste ghiocei, din hibernare, cand simtirile o iau razna si iti vine sa zburzi in poienita cu flori.
Primele iubiri se pare ca au fost natura si jocul, viata din spatiul din curte si de dincolo de ea, de pe maidan si din gradini. Am sa incep cu amintirile primaverii si am sa sfarsesc cu celelalte iubiri, ale sufletului.
Intr-un an, mami strangea oua de curca si le pusese intr-un pled rosu, dupa soba. Eu, neatenta si neindemanatica ca intotdeauna, vrand sa fac nu stiu ce cu paturica rosie, am tras de ea, uitand de ouale mamei. Asa ca, 'geaba numerotare pe oua, 'geaba planuri de scos pui de curca: ouale erau toate chiselita, imprastiate pe podea.
Tot primavara era vreme de alergat dupa urzici. Asa ca, luam ciorapi curati de la cutie, ii bagam pe mana si fugi nenica prin gradini, pe la margini de gard, sa culegi piscatoarele acelea care nu se sfiau de materialul ciorapului. Ne consolam cu gandul ca e bun pentru reumatism veninul intepaturii de urzica, dar ce mai dureau degetele vreo zi, asa, dupa ziua cu pricina. Rezultatul, insa, te facea sa te lingi pe degete, mai ales cu o mamaliguta alaturi.
Acest anotimp era asteptat de noi pentru ca incepea sa se ia zapada si sa fie disponibila tarana. Din ea faceam castele, prajituri, mancare, cafea si cate cele. Era mare dichis si cu tarana, pana se facea un lut fin. Prima data, amestecam in cutii de margarina si de conserve, cu apa, pana puteam obtine un fel de "coca". O lasam sa se inmoaie bine, sa se mai evapore apa, dupa care, amestecam din nou cu apa. Ne ieseau ochii din cap pana o faceam moale si modelabila. Cel mai bun era pamantul inmuiat, lasat de pe o zi pe alta. Decoram "mancarurile" cu nasturei, papadii, iarba si altele; faceam pomeni si mese pentru musafiri.
Cateodata, mai sterpeleam din cuibar cate un ou si il amestecam cu frunze de papadie tocate pe cate o tigla, ce folosea drept tocator. Bineinteles ca le spuneam parintilor ca am luat numai 2 oua in loc de 3, din cuibar. Mai faceam si biscuiti cu ouale sterpelite, din te miri ce gaseam prin casa. Mama, saraca, isi spargea dintii in gloantele noastre, scoase de la cuptor si uscate ca posmagii din poveste, dar ii placea nevoie mare, atunci cand nu se supara ca iar i-am stricat faina si zaharul. Totusi, noi eram fete gospodine. Astea tineau pana toamna, dar startul se dadea de la primele semne de caldura.
Am continuat sa ne jucam asa mult timp, dar iubirile au capatat si alte forme. Astfel, de prin clasa a doua, am capatat si primul meu prieten. Bateam la baieti ca la fasole, inca din clasa intai, dar asta nu i-a oprit sa ma indrageasca. Asa ca, de cum a venit primavara, Ciprian, un baiat blondut, blajin, cu privire calda, a inceput sa ma conduca cat mai aproape de casa. Incepusem sa ne tinem de mana, ne harjoneam la scoala, ne aruncam priviri, roseam. Odata, in drum spre casa, m-am intalnit cu mami. M-am facut ca un rac, dar mami nu a comentat nimic, desi isi dadea seama de simpatia mea pentru baiat. Totusi, eram cuminti si mult timp ne-am simpatizat, chiar si in liceu.
In anul urmator, vara, am fost la mare cu clasa surorii mele. Acolo, a fost vremea lui Bogdanel, nepotelul invatatoarei mele, cu care m-am lipit in prima seara de discoteca. Coco Jumbo, Casa Blanca si altele care se mai ascultau ne-au fost un fel de leagan pentru marea noastra iubire ce prindea contur. Deja trecusem la pupicuri, imbratisari, intalniri, cadouase drept amintire. Toata lumea stia de aventura noastra si incercau sa ne faciliteze cu orice pret implinirea sentimentului. Cat a mai sarit camasa de pe mine dupa ce s-a incheiat tabara, numai sora mea stie. Vazand ca ma dau de ceasul mortii cu dorul si cu jalea dupa Bogdanel al meu, i-a spus mamei sa imi faca ceva pentru ca altfel mor. Bineinteles ca pe Bogdanel nu l-am mai vazut, dar cred ca a fost prima mea incercare in dragoste si momentul cand am simtit cum doare dorul.

1 Martie, 8 Martie si primavara

Da, sunt niste amintiri ce ma leaga de zilele primaverii, nu multe, dar aproape de sufletul meu.

In primul rand, imi aduc aminte cum jumulea tati gainile din cotet, pentru a lua puf de la ele. Ne trebuia la gradinita, sa confectionam martisoare. Am facut odata un cocosel cu puf si pene colorate, cu paiete si jnurulet alb cu rosu. Alta data, am facut felicitari cu scoici pictate, de alt martisor am cumparat niste felicitari cu randunele, gata imprimate. Au mai fost si altele, dar nu le mai tin minte. Cert e ca, mare treaba nu faceam noi, mogaldetele, ci educatoarele noastre, dar ne manjeam si noi cu acuarele si aracet, sa avem cu ce ne mandri acasa. Tot educatoarele ne puneau ca, in momentul cand vom duce martisorul sau felicitarea acasa, sa ii cantam mamei:

"De ziua ta, mamico,
In dar ti-am adus inima.
Si crede-ma, mamico,
Un dar mai frumos nu se putea!"

Atunci repetam si cantecelul primaverii:

"Vine, vine primavara,
Se asterne-n toata tara.
Floricele pe campii,
Hai sa le-adunam, copii!"

sau strofe din poezii:

"Vine ploaia, bine-mi pare,
In gradina am o floare.
Ploaia o va creste mare,
Vine ploaia, bine-mi pare!"

Ne duceam timide sa ii cerem bunicii ghiocei pentru educatoare sau invatatoare. Nu ne permiteam cadouri, ca altii ( stiu ca aveam un gust amar in acele zile), dar atunci nu imi dadeam seama ca, de fapt, felul in care daruiesti conteaza mai mult decat ceea ce daruiesti. Din pacate, invatatoarea mea tinea cont de cadouri, dar am trecut noi si peste asta.

Si, tot la inceput de primavara, apareau toporasii. Era mare marsaluire prin gradini atunci, iar cine aducea mai multi toporasi albi era cel mai tare. Ajungeam acasa inghetati, innoroiati, dar cu succesul in maini. Bineinteles ca luam la rand toate cescutele, le puneam pe dulapuri, televizor, masa, pervaz si ce se mai gasea drept bun suport de flori.

Aveam o strabunica, "maica" ii spuneam. Statea departe, "in varf". In fiecare primavara mergeam la ea cu toporasi si plangea mereu cand treceam de portita de lemn. O vad si acum garbovita, cu cocoasa in spate, cu obrajii rosii, dar frumoasa de bunatatea pe care o avea in suflet. Tinea asa mult la noi. Drept rasplata, ne facea oua ochiuri, ne dadea dulceata si ne tinea la caldura sobei, in camaruta ei mica, din chirpici, dar cu asternuturi si presuri de o curatenie rar intalnita. Icoana, fotografia cu ea si "taica" cu busuioc langa rama, soba cu plita, pivnita de langa, de unde venea miros umed de mucegai si parfum de mere si pere, strachini si castroane de tabla, peretii alb varuiti, podeaua de lemn, clanta de la usa veche. Ce lume plina de amintiri... Amintiri ce vor ramane crude ca fiecare primavara, amintiri ce nu ma vor lasa sa uit de copilarie.