Bucurestiul - o masina de ruine si de praf

Desi multi nu inteleg de ce, imi place Bucurestiul, asa plin de viata, mereu schimbator, colorat si cosmopolit. De bine sau de rau: aici se intampla mereu ceva. Cert e ca nu te plictisesti, ca ai in fiece zi o optiune pentru a nu te duce direct acasa.
Totusi, imi dau seama ca ma agat (in admiratia mea) de un trecut al acestui oras, cu acel farmec epocal, cand orasul incepea se se formeze la intretaierea de drumuri, ca orice targ. Ma agat de frumusetea pe care o avea acum cateva zeci de ani, cand totul capata contur, cand masini erau din loc in loc si urbea urca spre statutul de "mic Paris".
Incet, incet, insa, ma face sa deschid ochii mai bine o realitate pe care incerc sa o vad cu ochii cei mai buni. Zi de zi, gunoaie, praf, indolenta, nesimtire, oameni bagatori in/de seama, furturi si mizerie, scandaluri si lipsa de cultura convietuiesc si acapareaza acele aspiratii spre o lume civilizata, spre o lume cu un speficic local, neimportat in cele mai nereusite aspecte. Azi vedem ruine si cat as fi spus ca ador Centrul Vechi pentru ca, pe ici - pe acolo au mai rasarit cateva ziduri nou spoite si renovate, ma dezoleaza incetineala asta de "melc turbat" cu care muncitorii se sprijina in lopata si se mai odihnesc putintel.

Ce am reusit sa iau cu mine de pe stradute in sambata ce a trecut? Doar colb, inscriptii si desene pe pereti (unele nostalgice, altele cu subinteles, altele alandala, fara nicio legatura cu locul pe care au fost "pictate" cu simt de raspundere) care se extind ca un mucegai ce nu iarta nimic, firme colorate cu scrisul acela frumos (in bucle), culori vii si puternice ce se stivuiesc ca intr-un joc de tetris, pereti daramati, pamant ce naste de sub caldaramul ce a fost pana mai acum cativa ani (as fi vrut sa spun cateva zile, sa nu fie totul asa "dureros" pentru locuitorii orasului), manele, cioburi, ziduri daramate, nostalgici si bisnitari ai vremurilor inca neapuse pentru ei, oameni "fericiti" dupa aldamasul de dimineata, paznici tafnosi ca le calci teritoriul, figuri tuciurii care nu ar deranja daca nu ar fi... asa cum sunt.
Ce aratam noi turistului? Fosta taresa, paradoxal numita "La ruine", care acum este (cum altfel decat?) in ruine? Ii mai aratam ca se munceste pe ici pe colo, dar daca ar sti ei de cand?! Daca ar avea norocul sa nimereasca in aceste zile prin metroul de la Unirii, s-ar ineca si cu fumul ce planeaza nestigherit pe peron, fara o mica incercare a cuiva de a face ceva sa nu moara omul asteptand trenul subteran. Ii mai luam si rapidul de sub nas, lasandu-l fara cuvinte, pe peron, cu bagajele in mana, intrebandu-se "oare cu ce am gresit?" (sa explic: fara semnal, inainte de ora stabilita, rapidul pleaca in tromba, lasand cu buza umflata pe cei ce se pregateau sa urce in trenul de pe ruta Belgrad via Timisoara N, duminica seara, 16.08.09). Si ma rezum la doar cateva intamplari si observatii, din doua zile de umblat prin cateva unghere ale Bucurestiului.

Revenind, insa, la dragul meu Bucuresti, pe care nu incetez sa il admir pentru ca, da, are si locuri frumoase, mi-e greu sa vad cum se darama o lume care alta data purta denumiri ca Beraria Gambrinus, Gara Lipscani, strada Selari, Curtea Sticlarilor etc. O mai gasesc in documente de demult, in carti, in imagini pretioase. Si fac referire acum numai la Centrul ce a fost odata o mica bijuterie arhitecturala si sociala, pentru ca, daca ar fi sa ma indepartez pe la periferie, ar fi jalnic.
Si totusi, mai am speranta si inca iubesc trecutul ce a mai ramas din acest oras.