E dimineata

Va inchipuiti ca am putut sa plang la finalul primului volum din "La Medeleni"? Si nu oriunde, ci la metrou. Si nu oricum, ci cu lacrimi care au inceput sa mi se scurga din nas, in vazul unei doamne ce ma privea si se intreba ce necaz am eu de dau apa la soricei asa, la prima ora. Amarata, am inceput sa caut prin geanta o urma de servetel. Stiam ca nu am, dar gestul conta. Maneca a fost salvarea. Mai apoi, dezechilibrata de mersul in dodii al metroului, dar si de supararea cu moartea lui Mos Gheorghe, am "imbratisat" un rocker care zambea satisfacut de baletul meu fara noima. Mai am si eu momentele mele penibile. :D

Saptamana trecuta, batranelul cu flori din Pipera avea numai lalele rosii... mari. In gri si verde, o pensula lasase o dara de rosu. Si miroseau asa bine. Mmm...

In poienita plina de flori s-au adunat si acum barbati si baieti la un fotbal. Cu porti improvizate din crengi, pe maidan s-a incropit jocul din echipe ad-hoc, incomplete, colorate ca un camp de flori. Cu praf pe adidasii jerpeliti, cu burta plina de dupa masa de dimineata, piesele de pe teren se miscau voios. Eu si domnitele din familie am incropit un volei cu reguli proprii, cu care am mai intins incheieturile intepenite prin birouri sau pe la muncile casnice. Aer adiat, nasturasi si papadii, o mama ce alerga prin padure dupa toporasi (a mea), soare bland si bucuros de o asemenea zi a Invierii, strigate aspre sau tinere de pe terenul chelit de iarba maruntica, ocazii ratate, mame cu tanci prinvindu-si cu mandrie sotii in actiune: cam asa arata prima zi de Paste si in copilaria mea si asa a aratat si in acest an. Plamanii se umpleau de oxigenul din padurea de alaturi. Copiii isi vedeau de biciclete, altii erau "copii de mingi" in spatele portilor, cate doi isi aruncau sepcile in sus, intr-un soi de "viva" nerostit, fetitele isi urmau tatal in teren nestiutoare si erau luate pe sus si readuse pe margini.

Sub soarele bland, pe pamantul putin crapat, spre seara am asezat o masa mare, la care ne-am adunat 9 persoane, cu o friptura la gratar ce a mocnit cu mirosuri bine cunoscute si s-a inviorat cu salate colorate. Ore in sir, pana cand soarele s-a ascuns si a a lasat loc racorii, am tot povestit despre tinerete si batranete, prezent si trecut, laolalta cu apusul. Ne-am perpelit pe nasuri care au inceput sa protesteze apoi, cu inrosiri buimace, dar toxi-infectia mea alimentara tot nu a trecut. De 6 zile nu imi da pace, dar ii vin eu ei de hac.

Cu pijamale noi aduse de iepuras si lasate pe pat (asa e traditia la noi - sa purtam ceva nou in ziua de Paste), in lenjerii parfumate si racorite o zi pe sarma de afara, Invierea ne-am petrecut-o in asternuturi, de data aceasta. Totusi, ca in multi alti ani, am cantat si de data aceasta Prohodul, in seara de vineri, molcom si linistit, urmarind ghidusa greselile cantarii pe 3 voci, in "cetele enoriasilor" si sanctionandu-i in gand pentru neatentie pe cei ce luau notele aiurea sau nu cantau bine versurile.

Am fost pe la morminte, podidindu-ma plansul la locul de veci al strabunicii si i-am spus mamei, ai carei obraji incep din ce in ce mai mult sa semene cu ai strabunei:

"-Uite, maica are in jur toporasi, crescuti asa, la "intamplare!".

Am mai spus si cu alte ocazii cat de bucuroasa era sa ne primeasca primavara cu buchetele de toporasi, adunate de noi de pe marginea drumului. Ii separa in cescute si isi umplea camaruta curata ca o floare de narcisa. Dumnezeu a avut grija si de aceasta!

Lumea vine in Vinerea Mare la mormite sa aprinda luminite pe muchii de ceara, sa planteze sau sa puna flori in glastre, sa dea de pomana copiilor pofticiosi de dupa postul cel lung, rudelor sau nevoiasilor. Ouale vopsite in rosu au poposit in bucataria bisericii plina cu paini si alte asemenea ovale spoite sau nu pentru a fi date oamenilor, in seara de sambata spre duminica, odata cu painica stropita cu vin, numita "Paste".

Mormantul unuia dintre ctitorii bisericutei noastre, aflat la intrare, pe stanga, te "umileste" cu simplitatea lui: o cruce de lemn, acoperita cu o coronita din brad si flori, marginit de marmura neagra. Atat si-a dorit. Un om care s-a intors la timp (asa as zice eu, poate gresesc) din greselile vietii, din avantul avutiei, intr-un inceput de declin al belsugului, stiind sa incropeasca o bucurie si un mare bine comunitatii. Paradoxal, a murit in urma unui soc facut, crezand ca, de fapt, sotia lui murise. O gasise lesinata in casa. Si tot paradoxal, muncind cot la cot cu oamenii, a cazut de pe clopotnita bisericii, atunci cand era in constructie, in cap. Atunci a scapat.

Gradinile din copilarie s-au umplut de vile sau sunt pecetluite cu anuntul "De vanzare", casele vechi se darama sau sunt locuite acum de alte suflete, noi garduri strajuiesc parcelele inverzite. Doar florile Pastelui vegheaza sa infloreasca, in fiecare an, in aceleasi loc, in acelasi timp cu sarbatoarea aceasta mare si sa lumineze beznele ca niste lumanari din ceara alba, pura. Drumul lung e acum unul scurt. Ce era mare, acum e mic, la fel ca si pernele ale caror fete le schimbasem de dimineata si imi dadeam seama cat de grele si magnifice mi se pareau inainte.

Din florile ce se tin pe masa pe sub care lumea trece in dupa-amiaza de vineri, dupa ce m-am miruit, am primit si eu una. Mami mi-a spus sa imi pun o dorinta, asa ca, atunci cand m-am apropiat de baietelul care le impartea, imi doream una mare si frumoasa, sa fie o dorinta pe masura. Si tot ochind cu privirea o floare asisderea cu planurile mele, vad ca se desprinde din buchet una micuta, o narcisa galbuie asa... curios. Dar, floricica mea nu era oricare ci, in loc de una, avea trei flori, toate rasarite din acelasi muguras, aparute una cate una sub privirea mea uimita. Cine cunoaste narcisele, stie ca numai o floare creste dintr-o tulpina, si tot numai una infloreste. Am zambit cu tot sufletul: pestisorul meu auriu era o narcisa ce imi oferea 3 dorinte mari si late. Mi-am pus doua. A treia a ramas pentru mai tarziu.

Am facut si o tura pe la cascada Urlatoarea zilele astea. Ce-i drept, ne-am ratacit nitelus, dar am gasit calea cea plina de iviri de soare, de clopotei violeti si batatorita de treceri. Din pacate, multi cocalari pe acolo, dar nu asta am retinut din acea iesire, ci cum aerul se juca racoritor prin narile si plamanii mei, punga de pufuleti din varful urcusului, mireasma de rasina proaspata, usa jumatate violet, jumatate alba, cele 4 rozete de lemn imbibate in pamant, rascrucea cu traseele montane, mult soare si bucuria de copil. Si cate si mai cate!

Verisorul meu de 8 anisori canta intr-o zi, din toti rarunchii "Ti-am dat un inel" si alte cateva versuri de Holograf. Crezand ca e singur prin casa si nimeni nu il aude, dupa o partida de dat din cap pe hip hop, si-a luat rolul de cuceritor in serios si a inceput sa cante odata cu melodia, versurile cele frumoase. Noi toti am dat sonorul la minim la televizor si da-i si asculta cel mai simpatic concert live.

La planificarea pentru masaj, am tras biletul cu numarul 1. Alt noroc, si eu care ma consideram o ghinionista. Si uite asa au trecut cateva zile pline, calde, mangaietoare ca si mainile parintilor. Simt cum incep sa imbatraneasca nitelus si mi se rupe sufletul dar, cu voia Lui Dumnezeu, o sa mai fie vreme multa sa ne bucuram de asemenea momente, rare dar ca niste baterii pe termen lung.

Pentru ca nu stiu cum se numeste noua melodie de la The Mono Jacks pe care as recomanda-o, ma reintorc la o "veche iubire": http://www.youtube.com/watch?v=n4KrOOm8Nj8

Fericirea are forma de "U"

"Va rugam, permiteti inchiderea timpului..." spune intr-o dimineata mecanicul de metrou.

"A iubii... aaaa iubiii" aud in alta dimineata, in pasajul de la Unirii, din partea unui tanar la costum ce canta in gura mare, facand sa clipeasca ochii carpiti de somn ai oamenilor ce se perindau in sens opus.

Tot la metrou: 1.. 2... o zaresc si pe-a treia. Perechile. Indragostitii. Atat de aproape unii de altii. La un moment dat, imaginea triunghiului se clarifica: niciun trecator nu mai strica echilibrul. Regie cu tactica si scop? Trei pasiuni inaltate pe varfuri, cu suvite despletite, un metrou abia sosit care astepta "desclestarea", tinerii ce-si strang odoarele la piept, 3 fete ce se desprind pe rand din bratele iubitoare, 3 baieti ramasi singuri pe peron. Mi s-a parut ciudat momentul, cu atat mai mult cu cat miscarile se repetau la fiecare duo descoperit. Si, desi ma chinuiam sa imi imaginez o fotografie cu ei, in minte se infiripa un film. Totusi, o particica de realitate ce mi-a facut cu mana.

"-Andrei... Andreeei! Unde esti?" striga un tata in bisericuta "Sfantul 5" din Politehnica. Raspund:
"-E in altar!"... O zgatie de baietel cu un capsor blond, tuns bros, care mi-a "bruiat" conexiunea spirituala din timpul rugaciunii, facandu-ma sa revin cu picioarele pe pamant la auzul zdranganitului cadelnitei din altarul ramas fara stapan. Aceeasi zgatie care mai devreme se juca, ca o vrabiuta, pe ghizdul fantanitei din curte.

Cum sa nu zambesti in astfel de momente? Are rost sa te iei dupa "specialistii" ce spun ca pana pe la 25 de ani esti fericit, dupa care urmeaza perioada de afundare, ramanand ca de pe la 40 de ani sa incepi sa te ridici din nou? Eu una nu am de gand sa fiu pe fundul unui "U" in nicio perioada a vietii. Prefer implinirea, de aceea ma consider absolvita de cei 15 ani de coboras. :-)

Un manager destul de maricel de pe la noi (un om extraordinar, de altfel), "adapostea" in podul casei un "homeless". Culmea ca nimeni din familie nu isi daduse seama de prezenta de dincolo de plafon. Cum au descoperit? Pentru ca ii era sete, omul a coborat din "vizuina" dupa o cana cu apa si a dat de nevasta managerului, in bucatarie. Tipete, politie, intrebari... va dati seama. Ce m-a surprins pe mine, insa, a fost faptul ca omul acela nu a furat nimic si nu a facut rau nimanui: doar gasise un loc in care sa stea. Si credeti-ma ca avea unde sa bage mana in sac si inca adanc de tot.

E Saptamana Mare si nu e loc de prea multe cuvinte. Faptele graiesc mai mult, asa ca va las cu bine, dorindu-va liniste si iubire!

[Pentru povestea celor 3 perechi, as spune: http://www.youtube.com/watch?v=moBT_RyZ_I0 Pentru zborul atator si atator invataminte din aceste zile, concluzionez prin:

http://www.youtube.com/watch?v=eD5cg0SyMfI]

Ce mica e livada mare!

Hurts... Cred ca prin octombrie, anul trecut, i-am ascultat prima data, dupa care am aflat ca vin in Romania. Pentru ca imi scotoceam in minte o idee de cadou, am zis ca ar merge sa cumpar niste bilete la concertul lor. Am intrebat, mai intai: "Iti spune ceva Hurts?" si, pentru ca raspunsul a fost "nu", m-am reorientat. Peste ceva vreme, persoana imi trimite melodiile unui nou album cumparat. Erau chiar Hurts. Un pic de alergare in cerc, dar bine ca nu a ametit nimeni! :-)

Concertul din noiembrie, insa, s-a anulat pentru 7 aprilie. Bilete: "sold out". Lumea disperata sa gaseasca oameni ce renunta la "tickets to heaven". Intre timp, ajunsesem sa imi doresc tare mult sa ajung la concertul lor, asa ca le-am scris organizatorilor: "Pai daca tot e cerere de bilete, Nova Music ar putea schimba locul de desfasurare a concertului, astfel incat sa poata intra mai mult popor. [...] :D"

"Minunea" s-a produs dupa ce chiar renuntasem sa mai dau "refresh" pe pagina evenimentului. Dupa ceva peripetii mi-am luat "cuponul magic" in ziua cu anuntul si l-am prezentat celor din jur. :)) Seara deja primeam mesaje de multumire pentru propunerea mea, prin care reusisem sa fericesc mai multe persoane.

In ziua concertului, asa cum am fost sfatuita, am ajuns cat de repede posibil. Aproape ca renuntasem sa cred ca mai nimeresc adresa, dupa ce am strabatut un Barbu Vacarescu innebunit de inflorirea in alb si roz, luat la picior dintr-o parte in alta. Ma ratacisem? Din fericire nu.

Lumina... de apus, cu nori razleti, violeti, cu cer albastru si culori calde, pe cladiri. O coada de vreo suta de persoane, daca nu mai bine, serpuia la intrarea in club. Era 19:05 si la 19 se deschisesera portile. Pe strada cu pricina, de o parte tigani, de cealalt centru spa, Trattoria il Calcio si Fratteli. Ce mai treaba! Buun. Intru, dar "fanele" deja ocupasera spatiul din fata scenei, catarate pe garduletul din fata. Cu chiu, cu vai am reusit sa ma postez in al doilea rand si sa tin cu dintii de locul meu, in speranta ca voi reusi sa prind cateva fotografii. Trimit mesaj cu locul in care ma aflu si spun ca nu ma misc de acolo decat pentru un loc in primul rand. Asa ca, daca nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. Imi fac curaj dupa ceva pregatiri si rog pe fetele din fata sa imi faca si mie loc pret de vreo doua melodii, sa fac niste cadre, dar nu ma aleg decat cu un loc stramt in care incerc sa ma descurc cu zgaltaieli, imbranceli si coate. Bun si asa!

Una peste alta, a fost frumos, desi pentru unii cam scurt. Organizatorii au fost cam nemultumiti ca s-a intrat si fara bilet (deeh...). Coada de la final, pana la garderoba, m-a tinut intr-o balanganeala de pasi marunti vreo jumatate de ora. Ca o concluzie: mie mi s-a parut un concert impecabil. A inceput cu 5 minute peste ora stabilita, a durat o ora si ceva, trupa a cantat si a simtit muzica intr-atat incat am crezut ca vocalistul o sa rupa microfonul de podeaua scenei, publicul era o mare de voci, de dragoste si de bucurie, in care se mai arunca de pe scena, din cand in cand, cu trandafiri albi.

Dar... destul despre asta. Sa mai vorbim si despre curcubeul ce a rasarit cand am coborat din tren, acasa. Cer negru, soare, vant si un arc peste muncti, dintr-o apa in alta, picuri reci. Culori contrastante, asa cum imi plac mie, primavara. Muncitorii daramau piata copilariei mele, cu promisiunea ca vor face alta in loc, iar pe margine verdele crud al salatilor si rosul aprins al ridichiilor, postate pe un bot de masina, aminteau de destinatia acelui loc.

Pe seara, dupa ce ne-am incins la o discutie care se prelungea spre ora 21, pe mami o trazneste gandul: "Aoleu, curca e sub lemne!". Nu prea pricepeam eu mare lucru din asta si de ce era asa mare problema dar, imprumutand alarmarea drept conduita, am pornit pe afara, orbecaind pe intuneric mai rau decat gainile, in cautarea curcii. Problema era urmatoarea: curca "cazuse closca" iar de vreun an si ceva, vulpea isi tot facea drum prin zona. Pentru ca vantul batea, lumina de la bec se tot stingea si aprindea ca la discoteca, dupa care ne-a lasat prada definitiv intunericului. Ma uit pe sub prima gramada de lemne (tocmai s-a curatat gradina de pomii imbatraniti, ca de primavara si de primenire pentru asteptarea Pastilor) si nimic. Oricum nu vedeam decat niste intortochieri de trunchiuri. In timpul asta, mami se indrepta spre a doua gramada de lemne. Puteam eu sa caut mult si bine, ca tot nu aveam sa aud sau sa vad nimic. Dupa ceva sfortari, prinde trofeul, dar acu-i acu', cu nabadaiosul de carcel ce a intepenit-o pe loc, pe moment. Ce sa fac? De cine sa trag mai intai? Intr-un final, cu impanata scoasa la suprafata, pornim spre cotet, sa bagam oratania la adapost.

Dar aici, alta poticneala. Gardul daramat, usa cotetului inchisa, toate gusatele plocon la usa, oarbe ca deeh, asta le e increngatura. Toate astea din cauza vantului sugubat care si-a facut de cap cat noi tainuiam la caldurica, in casa. De aici a urmat comedia (pentru noi): cotcodaceli si zbateri de aripi, alergat dupa gaini prin batatura, adunat cocosii de pe gard, aliniati ca la tintire, alergat cu batul dupa bibilici, smuls penele unei "imbulinate" pana la puf, de am simtit caldura radacinii fulgilor la mine in palma. Pfuu... un pumn de pene am smuls la biata bibilica. Vai de viata ei! Eu radeam de ma prapadeam, iar la indemanarea mea, nu am reusit sa prind decat vreo 5, dupa lungi cazne. Totalul era de vreo 30.

In casa, sora mea fierbea vin. Ce i-o fi venit cu vinul cand noi inghetam in bataia vantului cu "mai putin zburatoarele"!? Eu ca eu, dar mami a lasat totul de pe ea pentru ca se umpluse de fericirea pasaretului si mirosea tare imbietor. Cand m-am dus sa ma spal pe maini, dupa ce becurile ne-au fericit cu lumina lor, am observat de ce ma ustura pe mine un deget: aveam infipte in el 3 penite negre. "Black swan".

Seara s-a incheiat cu un vin fiert, cu un film la care am adormit, asa cum imi placea cand eram mai mica, in dulceata caldurii si a asternuturilor, in timp ce afara vuia cu vreme aspra.

Dimineata m-am trezit in vreo trei anotimpuri, cu nori razleti, soare, cer albastru. verde crud, muguri gata sa pocneasca si fulguiala viscolita de pe munte. Am adunat urzici cu tati, cum faceam mai demult, cu ciorapi in mana, sa nu ma urzic. Am "socializat" (tare amuzant i s-a parut definitia comunicarii dintre noi, ingropati in iarba, in gradina pustiita de vieti a vecinilor). I-am spus sa zicem "Bogdaproste!" si "Sa fie pentru...!".

Cand am plecat de acasa, de pe munte venea zapada infuriata, cu nori negri ca de furtuna cu traznete si fulgere. Trecand pe langa livada cu meri, i-am spus surorii mele:

"- Ce mare mi se parea livada asta candva! Acum mi se pare asa mica!", iar ea mi-a raspuns:

"- Ce mica e livada mare!"

Pe drum, din viteza acceleratului, am admirat un apus pe care l-am pastrat, chiar si cu reflexii de geam murdar, alaturi de niste cuvinte in spaniola, pe un suport mental, dar si digital. Demult nu mai fotografiasem peisaje!

Si... sa nu uit! In drumul meu spre serviciu, am intalnit in 2 zile consecutive, la metrou, un "Pepe". Asemanare izbitoare: figura, ochelari de soare, codita, par carliontat, aceeasi inaltime si atitudine, acelasi mers cam cracanat (ma scuzati :P) si o servieta cam ponosita. Oare si personajul meu e in proces? :D

Odata cu primavara a venit si mosuletul cu flori, in Pipera. Sa-i dea Dumnezeu sanatate ca tuturor ne e drag! Si, pentru ca a fost saptamana Hurts pentru mine, nu pot sa nu adaug: http://www.youtube.com/watch?v=eAWvNPr6r7k

"Tic-tac clock"

De dimineata, cioc-cioc la usa, pe la ora 7. Nu ma sinchisesc, las pe sora mea sa se duca sa vada ce e. Se intoarce spunand ca ar putea fi vecina de jos (nici ea nu deschisese). Ne gandeam ca, poate, colega de apartament a facut galagie fiind cu cineva si lucrand la un proiect pentru facultate, cu fum de tigara, scartait de scaun (de nervi?) si figuri obosite. Peste vreo 10 minute, bum-bum si taaarrrrrr de nu se mai termina. De data asta, nu se mai putea: trebuia sa raspundem. Ne-am luat inima in dinti si ne-am infatisat la usa in nadragii de noapte, desculte, buimace si bosumflate de trezirea "prematura", dand nas in nas cu ea, vecina de jos, sefa de scara, doamna aceea spion general. Cica tavanul vecinelor de sub noi era cam suferind si nu se mai putea aprinde becul, asa ca trebuia verificat la tevi de unde venea problema. Imi zice sa aduc lumanare. Aduc. Orbecaim prin coloana cu tevi, cu lumanare si cu pisoi laolalta, matroana dandu-si cu parerea de la pozitia verticala. In capot, ametita de ora aceea de inviorare si de diabet, cica vedea ea picurand de nu stiu unde, din acele tevi. Noi nu si nu. Pleaca tanti dand raport la vecina de jos, iar noi gasim pricina. Picura, intr-adevar, dar nu de unde zicea "sefa", asa oarba cum era (nu am spus eu asta).

Asa ca azi sunt un pic... "picurata".

In timp ce ma preumblam acum ceva zile, cu taxiul, prin sectorul lui Piedone, aud la radio: "Libertatea ofera la pretul de 12 lei si ceva Biblia pentru copii". Or vrea oamenii sa isi spele pacatele pentru continutul "can-canian". :)) Cam aceeasi oferta, de data asta la Gazeta Sporturilor, beneficiaza de reclama TV. Pentru a nu fi carcotasa, zic "Bine ca se intampla!", dar tot raman nedumerita de niste legaturi. Periculos! Biblia - incotro?

Mai, tare e frumos Bucurestiul pe strazile paralele cu arterele principale. Mi-am facut un obicei din a strabate str. Tudor Arghezi, dupa serviciu. Bineinteles ca de acolo tot deviez de la traseu, dar ramane de reper pentru racorirea simtirii dupa o zi de 8 ore de munca in fata calculatorului, asta daca nu ma duc pe la cine stie ce evenimente. Ce arhitectura variata, ce liniste, ce intortochere a blocurilor, ce de vilute devenite firme, cochete si fandosite! Stanga-dreapta decoratiuni, scari cu marchize, pereti proaspeti, curti afundate, ferestre dincolo de care stralucesc candelabre, firme noi cu geamuri verzui care se incadreaza frumos printre cladirile vechi, copii ce ies de la scoala, racoare, pasari ce canta, batrani in parculetele mici. Nu-ti vine sa crezi ca la doi pasi masinile circula ca la curse, iar cladirile zac in cenusiul lor posomorat.

Dar pentru ca vorbeam mai sus de "sectorul lui Piedone", eu tot am o pata mare pusa pe zona aceasta. Nu ca nu mi-ar placea sa stau si eu prin Primaverii, Bonaparte, Cartierul Francez sau chiar si pe T. Arghezi, dar de unde finant? Totusi, in Berceni, de fiecare data cand il petrec, ma simt un pic acasa. Asta imi aduce aminte de o plimbare intr-o zi calduta cu oameni jucand o tabla, cu liniste, cu vant ce aducea aer curat si parfumat, cu strigate si ras de copii, cu cantec de pasari. Sigur mai e si prin alte parti asa, dar dehh... fiecare are cate un pitic pe care nu il putem defini. Numai unul?

Vorbeam sambata cu presedintele asociatiei BMD nu despre aparate foto, unghiuri, compozitii, Casa Poporului, Bucuresti sau expozitia "Lumi mexicane", ci despre momentul in care si-a vazut prima data copilul. "Il iubesti din prima clipa, de cum il vezi... chiar daca e urat. Nu ai cum sa nu-l iubesti. Ii asculti sunetele si nu sti daca faci bine, daca faci rau." Nu puteam decat sa ii dau dreptate si sa ma gandesc la cum voi reactiona eu in acel moment. Mi s-a parut un moment sensibil si nu incerc sa perii sau sa scot pe nimeni mai bun. Doar asa, am vazut o mare bucurie pe fata lui cand vorbea despre aceste lucruri si parca nu mai vroia sa se opreasca.

Si... daca vi s-a parut ca toate astea se leaga un pic cu tic-tac-ul timpului, va recomand din tolba mea in care mai sunt doar 9 lei pentru o saptamana, o pereche noua de lentile si un calculator la fel de nou pentru care sunt datoare inca vreo 2 luni de acum (shhh... nu-i bai, noi sa fim sanatosi) urmatoarea melodie: http://www.youtube.com/watch?v=FP3LR8ISzaw&feature=related