Cu colindul la profesori

Reminder from:		mugurdecolt Yahoo! Group
Title:		Colind
Date:		Sunday December 23, XXXX
Time:		2:00 pm - 2:00 am
Location:		La Piata
Notes:		Intalnirea anuala de mers cu colindul. In principiu ramane cum am stabilit... in fiecare an la aceeasi ora. Ne vedem acolo!

Acum 13 ani, cand am plecat prima data cu uratul la profesori ne-am strans vreo patruzeci de "mugurasi". Ditamai bucuria sa intre atatia oameni intr-o casa, toti inghetati, toti pofticiosi dupa zile de post, dar toti o mare veselie. Acum doi ani am reusit doar 4; fetele astea au plecat la socri si uite asa s-a subtiat ceata, dar ne-am amuzat copios pe seama absentelor ca de fiecare data. Au mai fost ei si altii care ne-au lasat cu nasurile in zapada, dar ne-am bucurat ca ne-am adunat chiar si asa, cu chitari si voci, pentru a colinda a cata ora?! (mai bine sa pierdem sirul) casele si sufletele fostilor profesori din liceu.

Totul se iteste la "Clubul Copiilor" unde ne adunam zice-se pentru repetitii, dar noi ne insiram la povesti si poante. Aahh... iar o chinuim pe profa de bio cu stangaciile noastre! ne spunem ghidusi si ne prinde un tremurici. Domnul Barsan, mesterul nostru in ale chitarelor are alti elevi acum, sfiosi si cuminti cum eram si noi daca dam paginile in urma. El e mai mereu aici pe 23 ale lui Undrea, motiv pentru care mai tragem o tura de nostalgii... Odat' a fost colindator ca si noi, de cele mai multe ori insa, i-am petrecut pragul cu catel pufos, cu picturi pe pereti si pian. Dar cel mai cel, dumnealui e domn ' profesor cu balaurul pe buze.

Nepregatiti si nesincronizati, cu versuri si acorduri uitate, cu ritmul in brazi dar cu mare drag si intotdeauna optimisti ca pana la final vom sti totul impecabil, pornim inspre profesoara de biologie. Prima casa. Si gata... intram in lumea lui Mos Craciun, in lumea rumena a bezelelor si placintei cu mere in care suntem ascultati pe rand, ca la scoala: ce a mai facut fiecare pret de un an pe ceas? Aici se bea ceai de tei si se mananca covrigi incalziti pe plita sobei. La usa isi cer drepturile alti colindatori, dar noi avem ceva al nostru pentru care nu primim scutire... Si uite trece timpul insirand pe ata inserarii cuvinte talcuite. Dar vai! Iar ne-am luat cu una-cu alta si intarziem la urmatoarea casa!

Profesorul de fizica ne asteapta cu atentionari pentru santul in care cineva a avut necazul sa se piarda intr-un an. Va inchipuiti dragii mei ce almanah de glume avem de atunci pe marginea... santului! Atentie! Pericol de prabusire daca nu va tineti de sanie prea bine! Hihi. Admiram mereu minunati colectia de cactusi si sculpturi personale ale domnului profesor si mancam napolitane. Pe furis, eu ma pierd in titlurile din biblioteca, dar nu uit sa-mi duc colindele pe drumul cel bun. Si mereu isi aduce aminte de eleva Eliza de atunci, mama noastra de acum.

Mergem apoi la "dirigu". Aici, mare adunare, mare. Urcam treptele casei-muzeu ale doamnei preotese care ne asteapta cu parul negru strans simplu la spate si cu o voce care iti insira o viata traita cu tot farmecul. Casa asta e o comoara, e boiereasca de-a dreptu; fiecare obiect spune povesti. Aici e lumea din carti: abajururile, costumele nationale, stergatorul de firimituri, ceainicele de portelan, cestile de pamant, stergarele, sobele de teracota, mobilele vechi si rafturile cu carti, jilturile, fetele de masa brodate, tablourile, icoanele si cate altele se aduna sa rosteasca impreuna cu noi bucuria "Nasterii" din trecut pana acum. Cateii ne asculta in liniste intinsi pe covor, in timp ce vinul fiert se inalta in aburi si se pierde pe gatlejele ragusite. Saleurile abia scoase din cuptor calatoresc impreuna cu turta dulce pe platouri, facandu-ne semne-semne. Povestim de necazuri si de ce e frumos ca niste prieteni vechi, ne jucam cu vorbe deochiate cum sta bine unei case in care a locuit un preot, cantam si ne veselim, radem cu lacrimi in ochi. Se asterne linistea si peretii vorbesc. Aici, vremurile inclina sa alunece in ceasuri nebanuite decat din stihuri. Intr-un an am dat nas in nas cu nepotul lui Ionel Teodoreanu care ne-a facut o cantare de zile mari la pian. Si ce iz de mandrie m-a incercat! De ce nu? Aievea, niste maini subtiri ne-au infatisat mai apoi o carte rara, plina cu poezii de o savoare actoriceasca. S-a citit cu chef si cu drag din paginile ei, sa mai afle si versul frumusetea momentului.

Profesorii de limibi straine incep sa sune in nerabdare: unde sunt, dom'le, colindatorii? Iar ii uita lumea pe unde au plecat? Odata ajunsi la casa lor, se scot de prin ascunzisuri aparate pe film, fascinante mecanisme care ma fac sa uit de tot ce e in jur. Bunica ne intrece la poante certate cu coana cumintenie, iar noi incepem sa ne prelingem pe scaune si canapele moi. Recunosc, ce sa fac!? Odata am adormit de-a dreptul si am petrecut asa vreo jumatate de ora, in timp ce lumea isi urma constiincioasa programul de variete muzical. Ceaiul englezesc e de vina, va spun eu!  La naiba, si am ratat eu toate conspiratiile! Noroc ca nu am adormit in anul in care cei de la ansamblul de dansuri populare Floricica ne-au colindat in costume nationale si m-au facut sa imi amintesc de serbarile de iarna cand imbracam ani de-a randul acel costum popular al tuturor varstelor.

Ultima data ajungem la profesoara de fizica. E clar. Cam pe la 2 asa... dimineata. Inainte urcam pana la casa dumneai pe jos, impingandu-ne de la spate pe urcusuri alunecoase si inclinate prapastios. Asudam pana sus, mancand pamantul. Acum mergem cu masinile claie peste gramada sa incapem cu totii, dar cel mai fain a fost odata cu dubita, cu gerul piscandu-ne de obraji si noi chiund in gura mare pe strazile adormite. Aici mancam cei mai buni covrigi cu susan si, ragusiti si adormiti, incercam sa ne mai dregem pentru o ultima colinda. Deja suntem o lalaiala fandosita, dar cu blandete si drag, ochii gazdelor ne imbratiseaza pe fiecare. Nu mai conteaza ca vocile noastre nu vor mai exista pentru cateva zile de atunci incolo.

Si mai e profa de mate care nu ne-a primit niciodata pentru ca ajungeam dupa ora 12 si ii lasam covrigi in parul portii si ar mai fi si altele care se incadreaza mai mult sau mai putin la colinda cu note in catalog. Sunt nenumarate, dar trebuie sa fii acolo sa te ia pe sus viscolul si sa te poarte peste case cu copii dormind, sa iti aduca pe la nas mirosul de molid si sa iti sclipuceasca in ochi instalatii colorate. Dar ce e putin, e si bun.V-as lua pe toti daca as putea, sa vedeti de-a fir cum impleteste Mosul in barba sa...

Asa am crescut, cu astfel de oameni.

Patanii

Eram prin clasa a VIII-a. Greva profesorilor era in toi, asa ca mai multa vacanta pentru noi. Partia ne astepta si nu era deloc lina. Se facuse gheata, iar noi ne dadeam cu bobul din varf (doar nu eram niste incepatori in treburile acestea). Senzatia era de nedescris - nu stiam atunci ce era adrenalina. Dar bobul, pe la noi, nu e cum vedeti voi pe la televizor. Nu, nene! Era un fel de adunatura de scanduri, neacoperita, pe care o carmuiai cu o sfoara legata de "patine".

Sa descriu acum, putin, "atmosfera" in care s-a desfasurat intalnirea mea cu "tanti cu coasa". Tanarul care statea la mijlocul pantei pe care noi zbieram ca niste descreierati "partie", obisnuia sa isi scoata boxele afara iar, in seara cu pricina pataniei, muzica urla cat sa auda un stadion. Buun. La baza partiei, unde se lua curba, se afla o cruce (pe care nimeni nu a ratat-o), langa un gard care iarna lipsea cu desavarsire (tot din cauza nebunilor de noi care il rupeam cu saniile) si un magazin. Ehh... magazinul trebuia aprovizionat si pentru aceasta, din cand in cand, mai urcau masinile. Mi-am dat drumul cu "individul", din varful "coastei". Muzica urla, deci nu am auzit cand cele doua masini, aflate in zona crucii, claxonau. Intram, in curba, pe gheata. Nimerim in roata din spate a primei masini si ne plonjeaza sub cea de-a doua. Se face negru dintr-o data in mintea mea, simt cum ma izbesc de roti, cum imi trozneste capul. Ma gandesc, in cateva fractiuni de timp, daca nenea va inainte peste mine sau va stationa. A reusit sa o puna in aplicare pe a doua. Hiuu. Imi revin. Se face lumina, ies de acolo, simtind un fel de sufocare apasatoare. Baiatul care era cu mine se tara deja pe o banca, cu piciorul rupt in zona gleznei. Toata lumea amutise. Atunci m-am gandit la norocul pe care l-am avut, si chiar daca pare aiurea, acesta a existat. Daca nu erau doua masini, atunci am fi intrat direct sub a doua si azi nu mai scriam aici. :))

Bineinteles ca in zilele urmatoarea ma simteam ca un soldat intors de la razboi. Urechea imi era vanata, schiopatam cu un picior care isi schimba culorile in functie de momentul zilei (aveam o vanataie "cameleon" de toata frumusetea, care se intindea de la genunchi spre glezna), aveam un fel de gropita in obraz pe care am urmarit-o mult timp sa vad daca va lasa urme, capul inca imi troznea cand faceam cate o miscare brusca. Ce mai? Eram burdusita din cap pana in picioare. Le-am spus parintilor din acea seara de activitatea mea de eroina pe derdelus. Cred ca i-am speriat groaznic, dar nu mi-au aratat aceasta si nici nu m-au certat tare. Eram deja prea socata eu ca sa mai vina ei cu dojana. In acea iarna nu am mai servit iesit pe partie.

Eii... dar anul viitor, am zis sa mai simt putin gustul saniei, asa ca am plecat cu o vecina, intr-o seara, sa testam zapada. Boburile inainte, saniile dupa. Se facea totul cu cap doar, asa cum invatasem de la cei mai mari. Numai bine ca bobul din fata s-a rasturnat intr-o curba, iar noi nu prea am mai apucat sa franam cu picioarele, asa ca am intrat in "facatura de lemn". De atunci am ramas cu un fel de ruptura de muchi, la picior, o "vale intre dealuri" care se simte si acum, in zona tibiei, la atingere. Aceasta a fost ultima data cand am mai urcat pe sanie.

Totusi, eu am mai facut cunostinta si cu un prun, dandu-ma pe ghetus la mine in gradina. De nenumarate ori ne-am rasturnat cu sania, in timp ce altii treceau razant pe langa noi, putandu-ne lasa fara vreun component fizic. Cam de fiecare data ajungeam acasa cu pantalonii inghetati pana la genunchi, cu ciorapii uzi, cu foc in obraji si cu urechile tiuind de atata energie.

Imi aduc aminte si de primul cucui. Aveam o sapaliga (un fel de sapa mai subtire si cu doi craci) cu o coada cam cat mine de inalta. Vorbeam ceva cu mami si, fara sa fiu atenta, la un moment dat am pus piciorul pe partea metalica, asa ca m-am trezit cu o coada in frunte. Cam ca in filmele cu prosti sau in desenele cu Tom si Jerry. Atunci am invatat si eu, pe pielea mea, cam cum se face, cum arata si, mai ales, cum doare un cucui.

Amintiri... Totusi, nu am fost un copil neastamparat, dar ingerul meu pazitor si-a facut datoria cu mare daruire in unele momente.

Ninge si azi

Da... Ce am putut constata ieri a fost o mare veselie. Toata lumea cu chef de vorba si de zambet m-a asaltat cu ganduri frumoase. Se pare ca acesti fulgi au incalzit sufletele oamenilor. Paradoxal, nu?

Bineinteles ca nu m-am abtinut sa nu ies un pic pe strazi, sa fotografiez "starea" aceea energica a oamenilor, in fata zapezii. Se mai sapa o groapa, se mai ridicau flacari dintr-un cazan, se mai zgribulea lumea, copiii curatau cu lopetile prin fata magazinelor, ceainariilor si localurilor din Centrul Vechi pentru un banut. Eu alergam pe pustiulica cu lopata in spate. La un moment dat, nefiind atent a cazut. M-a induiosat. Mi-a placut zambetul lui optimist, desi saracia se vedea in hainute. As fi vrut sa ii dau niste bani sa isi cumpere covrigi de pe colt, dar a zbughit-o inainte sa pot face miscarea, in barul de unde avea sa isi primeasca rasplata pentru munca prestata cu unealta. Era un vant destul de anevoios, iar lumea tinea de caciuli si glugi, se intorcea cu spatele, aluneca pe ghetus, se adapostea. Dar nimeni nu era suparat. Cred ca iarna ne aduce aminte ca am fost copii.

De dimineata, stratul prindea proportii. Aglomeratie mare la metrou, dar ne-am furisat. Pe bulevardul Aviatorilor am scos iar camera si am facut fotografia de mai jos.

Azi avem expozitie la Dristor 1, cu asociatia "Bucurestiul meu drag". Ultima din acest an plin si frumos, alaturi de oameni care imi sunt aproape de suflet.

Iarna ne indeamna la povesti. O zi ninsa sa aveti!

Ninge astazi pentru... mine

Da, asa cum prognoza meteo spunea, ninge azi in toata tara. Frumos s-a mai gandit ziua aceasta sa imi dea un sarut cu zambet pe obraz.

De dimineata, oamenii curatau de zor la masini, cutu' se urca cu labutele pe stapan, pricinuindu-i mare necaz, aerul intepa cu frigul obrazul, vantul plesnea cu fulgii in fata.

Acum isi au rost luminitele acelea atarnate de stalpi si fire, bradutul impodobit aseara de fete, manusile si caciula, ghetutele. Simteam ca respir aer, desi pasii lasau urme negre pe acelasi bulevard plin de masini. Eram cu gandurile mele, cu muzica si cu fulgii intr-un fel de dans nevazut. Trecatorii sa stie ca eu am trasat liniute pe bancile de pe Aviatorilor daca cumva vor gandi ca cineva a a stricat echilibrul alb al naturii. Un joc ce ma facea sa ma simt copil. Unul din paznicii casutelor de la targul de Craciun se ascundea sub una dintre prelatele insiruite acolo, de aspra atingere a broboanelor inghetate. Altul se plimba agale. Eu priveam la urmele lasate in zapada: cate forme! Mi s-au parut tare haioase machetele de biserici, postate pe sub copaci. Nu stiu de ce erau vesele acele prezente.

Un gand fugitiv mi s-a dus inspre seara trecuta. Stiam ca are sa ninga. Speram.

Alexandru Andries - Ninge Iar
Asculta mai multe audio Muzica

Amintiri din epoca mea de aur - sarbatorile de iarna

Si vin sarbatorile iarasi. Dar ce farmec mai au acum, cand totul e de-a gata?

Cand eram mica, bomboanele "mustacioase" erau doar de un singur fel, tari ca niste gloante. Le pastram ambalajul poleit pentru ca anul viitor sa facem podoabe de pus in brad. Din staniolul tare ca o tabla pe care mama mea il pastrase de cine stie cati ani faceam cosulete, stelute, felicitari. Ce sunet avea: cam ca un clinchet. Era o mare valoare si se gasea greu. Nu trebuia sa il irosim. Mai faceam ghirlande din hartie "glasse" sau din hartie creponata, cam la fel de rare si ele.

Imi aduc cu drag aminte de ciocolata "Fructa", preferata mea. Erau putine la numar tipurile de dulciuri, dar ele erau podoabe de nepretuit in pomul de iarna. Cand gaseam cate un Mos Craciun, cu reni si saniuta pe vreun ambalaj, desfaceam cu grija, decupam si il puneam la pastrare. Nici noi nu stim pentru ce, dar era o mare bucurie sa vedem atata culoare si sa pastram ceva ce nu o sa mai vedem decat in anul viitor.

Abia asteptam momentul cand ne duceam la cumparaturi. Erau singurele momente cand ne rasfatam, cand se cumpara suc, banane, portocale, mandarine, compot de ananas si se lua sifon de la "Sifonerie", . Plecam cu listuta dupa noi, cu banii bine numarati si chibzuiti. In bucatarie erau aburi de la toate mancarurile ce fierbeau ori pe soba, ori pe aragaz. Da, focul cu lemne ramane unul dintre aspectele copilariei dupa care sunt nostalgica. Era un chin sa iesi afara, sa aduci un brat de lemne, dar mirosul de caldura, duduiala din soba de teracota te prindeau repede in joc. Si mai sunt nostalgica dupa momentul cand se taia porcul. Imi bagam mainile in urechi, atunci cand sacrificiul (injunghierea) avea loc, dar apoi eram numai ochi si urechi. Mirosea a par parlit, a tuica fiarta si a carne prajita in tigaie. Mainile mamei roboteau pana la epuizare in acele zile si lungi erau serile cand stateam sa tragem de carnati, sa fierbem la tobe si la babe, sa pregatim sunca si carnea pentru afumat sau pentru sarat.

Venea asteptata dimineata de Ajun, cand, dupa colindat tot cartierul, ajungeam acasa, faceam ceai de tei si mancam cu covrigi. Se faceau ultimele retusuri la "primeneala" casei si a noastra, indicatiile fiind indeplinite cu strictete. Apoi asteptam minunata zi a bucuriei, istoviti de atata munca si de altele ale vietii. Dar aveam pacea in suflete.

Saracii parinti, cum se mai sculau ei noaptea sa impodobeasca bradul, cum il ascundeau cine stie pe unde, sa nu ii simtim mirosul, pacalindu-ne sau interzicandu-ne sa intram in camera unde il pastrau. Dar, increzatori copii in cuvintele lor, niciodata nu le-am iesit din cuvant. O singura data imi aduc aminte ca, facand razia prin sifonier, am gasit cadourile de la Mosu'. Eehh... copii am fost si noi.

Da... Era frumos atunci. Acum, nu prea mai simt ca vine Craciunul. Dar inca mai merg cu colindul si asta ma poarta in pasi grei, ninsi, spre copilarie.

Painea cea de toate zilele

Pentru ca ieri ma apucase inflacararea si povesteam unui prieten cum am simtit eu urmarile comunismului in anii copilariei, mi-am adus aminte de cozile la care stateam sa cumparam paine.

Faceam cu randul cu sora mea si mergeam cam 1.5 km din varful dealului la brutaria de la piata. Era un mare chin pentru niste copilasi, dar era o indatorire si trebuia sa o dobandim, ca niste copii ascultatori. Daca se termina painea, asteptarea se prelungea pana ce mainile muncitoare scoteau alte dolofane rumenite din cuptorul de caramida in care ardeau flacari ce ne faceau si pe noi sa nadusim. Dar ce bine era cand afara era frig. Mirosul acela mi-a intrat in nari pentru totdeauna. O vraja. Toata magia se desfasura dincolo de ferestruica "ghiseu" prin care se facea comertul. Dincolo, oamenii albiti de faina, imbracati in haine imaculate, roboteau cu acea coca. Vedeam cum se rastoarna saci cu faina si se ridicau valatuci de particule albe, fine. Apoi drojdia, sarea, apa si incepea sa se roteasca un malaxor (cred ca asa se numeste) in marele cazan de aluminiu. Coca era impartita pe bucatele si era cantarita in contrabalans cu un fel de castron tot din aluminiu, dupa ochi mai mult, nu cu un gramaj precis.

Iar noi asteptam... si asteptam. Era ca un fel de beci intunecat holul acelea unde sufletele se adunau sa isi cumpere imbucatura de baza a zilei. Totul se lumina dincolo de acea ferestruica. Totul capata forma si, mai ales, de acolo pornea ispita mirosului de miez aburind.

Ma bucur ca acum, desi brutariile s-au inmultit, painea se face tot pe vatra si toata bucurestenimea care trece pe Valea Prahovei inspre desfatarile muntelui, se opreste sa cumpere nemaipomenita paine facuta la noi.

Datorita painii din orasul meu am scapat si de o amenda pe traseul lui 41, transformata intr-o spaguta de 20 RON. Aveam 30 si ceva lei la mine si nu faceau de o amenda platita pe loc si, pentru ca "tare buna era painea de la mine din oras", tanti m-a scutit de un proces verbal. Hiu... ca bine le mai potriveste Cel de Sus cateodata. A nu se intelege ca aveam o obisnuinta in a circula "pe naspa". Cu o zi inainte imi expirase abonamentul. Prima data cand uitasem sa imi reincarc cardul. Eu si norocul ;))

Mai bine asa... August 16, 2007

Totul a pornit de aici:
"inca nu ti-am cantarit bucuria sanului tanar si alb
inca nu ti-am scobit spinarea cu carbune si pofta de antici
inca nu ti-am dezvelit pudoarea cu cuvinte aprinse si curiozitate de carturar.
si pentru ca deja ma astepti
un pic surprinsa, ce-i drept,
in cautarea mea

de ieri si de maine."

De ce oricine sa inceapa femeia? De ce oricine sa aiba bucuria sa guste din ea? De ce tu sa o creezi prin puncte si linii cu un amarat de carbune? De ce sa fie a tuturor si in particular a nimanui? De ce sa nu aiba pudoarea in camera in care tu o saruti si o mangai, in patul in care o despletesti si o sacrifici trupului tau dornic de ea? De ce sanu-i alb sa prinda contur din urme negre lasate de tine pe hartia zilei... sau a noptii? De ce sa vrei totul dintr-o data si sa nu o lasi eterna necunoscuta? De ce sa nu vrei doar buze si atat? De ce sa nu vrei sa atingi cu privirea doar rochia de voal ce-i invaluie goliciunea cu care si asa o descoperi cand inchizi ochii si ti-o imaginezi a ta? De ce sa nu o dezbraci doar pentru o clipa in care ii simti parfumul cand treci pe langa ea pe strada? Ea nici macar nu te observa pentru ca gandurile ii sunt prea diafane si tu esti un biet nenorocos care i-a cazut in plasa.
De ce sa te astepte ea cand stie ca asteptarea ta arde si mai tare tamplele? Ti-ai scaldat talpile in laptele albului corpului ei de dimineata pentru a-ti racori si cuminti pofta de ea, de ce mai crezi ca ea te-ar cauta? Ea e vipera cu venin de iubire, vraja otravita cu atingeri de vant...
Si toate inca...
De ce sa nu ramana pentru o viata "inca", sa nu descoperi niciodata sanul pentru ca in mana ta il creezi intruna, in palma ta el are mereu alta forma si se naste cu fiecare framantare mai strapungator... De ce sa nu alunece degetele tale calde pe curbarea de lira mereu in alt fel? De ce nu ai sculpta zi de zi, noapte de noapte si apoi sa devina totul ceva neatins, ca o daramatura in mainile mesterului Manole? De ce nu inchizii ochii sa ii sugi seva pornita din noaptea ta de dragoste cu ea? Iar apoi sa vina seceta iar si tu sa vrei iar sa o creezi. Azi altfel.
Si inca nu o stii, si inca o vrei, si inca nu ai habar ce te asteapta, si inca o iubesti, si inca ei nu-i pasa, si inca te chinuie farmecul ei cand trece si nici macar nu trimite spre tine o floare de nufar.
Si pentru ca ea deja e a ta, si pentru ca ea te adora in ea cu frica de sfarsit, si pentru ca ea face amor cu tine in viitorul trecut, intruna alertand oprirea timpului cand e cu tine... Si pentru ca atunci cand priveste dimineata spre fereastra, cu sanul dezvelit, asteptand si cealalta jumatate, tot pe tine te are in asternuturile ravasite, in parul aiurea rasfirat, in pijamaua desuchiata si in buzele penetrate de dintii tai delicati...
Si daca nu e asa, nici nu vreau sa fie... Si daca nu te contrazic, nici macar nu am incercat... Si daca e opusul a ceea ce ai gandit ma bucur sa fiu eu continuarea ta, macar odata... Ma bucur ca e "ceva" ce numai eu vad si tu esti prea durut de cuvinte ce ma indragostesc de iubire...